A da sau a nu da hrană suplimentară animalelor sălbatice
Anul de graţie 2007, a fost caracterizat printr-o prezenţă mai scăzută ca de obicei a urşilor la locurile de hrănire netradiţionale, cum ar fi punctele de observare şi monitorizare, sau platformele de depozitare a gunoaielor. Motivul, constă în fructificaţia bogată ce s-a înregistrat în această perioadă la fag (Fagus silvatica). Omniprezenţa jirului în habitatele urşilor a determinat dispersarea lor în teritoriu şi ignorarea de către aceştia a altor surse de hrană, cum ar fi deşeurile menajere sau hrana suplimentară oferită de gestionarii faunei sălbatice. Această stare de fapte, ne ajută să clarificăm problema formării unei eventuale dependenţe a urşilor faţă de vechile puncte de hrănire, care au fost popularizate tendenţios sub denumirea generică de observatoare „pentru urşi”. Trebuie să amintim că existenţa acestor observatoare a dus prin anii 2003-2004, la dispute aprinse între anumite cercuri de aşa-zişi „ecologişti” şi marea majoritate a specialiştilor practicieni, ce gestionau fondurile de vânătoare şi care prin experienţa şi atitudinea lor corectă au dovedit o bună înţelegere a măsurilor ce trebuiesc luate în contextual ecologic actual. Aceste grupuri de „ecologişti” susţineau că prin asigurarea de hrană complementară pentru urşi primăvara şi toamna, s-a creat o dependenţă trofică a lor faţă de punctele respective de hrănire. Experienţa anului 2007, dovedeşte însă că nu s-a creat niciun fenomen de dependenţă şi că atunci când urşii găsesc hrană naturală suficientă în biotopul lor, nu frecventează şi nu caută alte resurse sau posibilităţi de hrănire netradiţionale decât în mod sporadic. Evident, printr-un sistem greşit, neprofesional, de oferire a hranei suplimentare, se poate ajunge şi la formarea unor comportamente de hrănire nedorite care nu sunt folositoare speciei. Dar a se afirma în contextual actual al invadării habitatelor naturale de către factorii antropici negativi, că nu este necesară asigurarea hranei suplimentare animalelor sălbatice în general, şi a ursului în cele două perioade critice (primăvara şi toamna) este o mare greşeală care nu are nimic comun cu conceptele ecologice ştiinţifice, corecte, favorabile menţinerii diversităţii şi gospodăririi durabile a faunei sălbatice. Trebuie să înţelegem foarte clar că echilibrul ecologic al vieţii sălbatice care este dereglat prin influenţa nefastă a factorului antropic scăpat de sub control cu inconştienţă, sau tolerat cu indolenţă în cele mai vitale zone ale habitatelor naturale, se poate ameliora doar prin unele măsuri compensatorii, dintre care prima dar cea mai importantă şi cea mai uşor de realizat este oferirea hranei suplimentare. Ideile nihiliste, prin care se afirmă că vânatul nu trebuie ajutat cu hrană, ci trebuie lăsat să se descurce singur, nu pot duce în contextul actual, al anilor începutului de mileniu 3 în România decât la o adevărată anarhie ecologică. Semnele acestei anarhii au apărut deja şi sunt date de prezenţa urşilor în zonele suburbane unde caută hrană. Nu oferirea de hrană la observatoarele din pădure i-a determinat pe urşi să-şi caute hrana în containerele pentru gunoaie, ci tocmai lipsa acesteia prin diminuarea drastică a resurselor naturale de hrană din biotopurile lor naturale pe de o parte, cât şi imposibilitatea de a mai avea acces la resursele ce au mai rămas.
Iată aşadar, că fructificaţia abundentă a fagului din habitatele naturale ale urşilor, prin cantitatea mare de jir produsă, şi care a determinat abandonarea de către aceştia în anul 2007 a locurilor de hrănire de la punctele de observare şi monitorizare, a confirmat încă o dată că hrănirea suplimentară nu determină neapărat formarea unei dependenţe. Deşi problema implicaţiilor ce le poate genera hrănirea suplimentară sau complementară a urşilor, nu a constituit un obiectiv distinct al preocupărilor noastre prezente, iată că această fructificaţie neprevăzută a fost foarte binevenită, întrucât ne-a ajutat ca prin argumentele oferite de cercetarea ştiinţifică, să dovedim că nu există pericolul formării unei dependenţe. Pe cale de consecinţă, se poate afirma că nu există nici pericolul „antropizării comportamentului de hrănire” al urşilor aşa cum au susţinut unii promotori ai conceptului „nihilist” în ecologie. Explicaţia ştiinţifică a acestui fenomen, confirmată atât prin experimentele noastre, cât şi prin situaţii similare petrecute în anii anteriori şi confirmate de personalul de specialitate gestionar al fondurilor de vânătoare din zonele cercetate, constă în următoarele:
Comportamentul de hrănire al urşilor, interpretat conform preceptelor etologiei generale, se compune din două părţi. Prima constă într-o explorare spaţială, o stare de agitaţie specifică căutării hranei, iar a doua, este consumarea hranei în vederea metabolizării şi transformării acesteia în energie vitală. În cazul răpitoarelor, şi implicit şi a ursului, atunci când urmăresc să prindă un animal viu, mai intervine şi faza de capturare şi ucidere a prăzii. Această fază se integrează în comportamentul de hrănire, dar face parte dintr-un comportament ereditar (înnăscut), care este instinctual şi se perfecţionează devenind eficient numai printr-un proces de învăţare ce se realizează ca urmare a unor cât mai multe experienţe individuale pozitive. Prin experienţă individuală pozitivă, în acest caz, înţelegem acţiunea de identificare şi urmărire a unui animal pradă, care se finalizează cu capturarea şi uciderea lui. Pe de altă parte orice comportament după Walace Craig, (citat de I. Micu, Etologia faunei cinegetice, Editura Ceres, 2005) are două componente de bază: 1.Faza apetitivă a comportamentului şi 2.Faza actului consumator al comportamentului. Actul consumator, este componenta fixă situată la finalul activităţii, iar faza apetitivă a comportamentului este o stare de agitaţie caracterizată printr-un efort evident de a ajunge la finalizare. Faza de apetenţă a comportamentului, atinge punctul maxim în momentul când se declanşează faza actului consumator, pe care o susţine pe măsura derulării ei, dar scade progresiv în intensitate şi se stinge în momentul când faza actului consumator se încheie. Declanşarea fazei apetitive, precede în timp faza actului consumator, şi se sincronizează cu acesta în momentul declanşării lui, însoţindu-l aşa cum am menţionat până la stingerea acestuia. Prin stingerea actului consumator înţelegem derularea lui până la capăt, adică până la atingerea scopului. Întreruperea actului consumator din cauze exogene, înainte de atingerea scopului, adică nefinalizarea lui poartă denumirea de inhibare. Faza de apetenţă deşi nu se inhibă în totalitate, scade în intensitate atât de mult încât nu mai poate susţine derularea actului consumator. Intensitatea fazei de apetenţă poate creşte din nou în momentul când efectul cauzei ce a determinat inhibarea actului consumator dispare. Dacă faza de apetenţă a comportamentului nu se finalizează prin actul consumator cu atingerea scopului pentru care s-a declanşat, atunci acea stare de agitaţie ce o caracterizează, se transformă într-o stare de disconfort psihic, care nelinişteşte pe animal, şi pe care animalul pentru liniştea lui, adică pentru revenirea la starea de normalitate, caută în permanenţă să o anihileze.
Revenind la cele două faze ale comportamentului de hrănire al ursului, se poate afirma fără riscul de a greşi, că faza de căutare a hranei, acea fază de explorare spaţială, corespunde fazei de apetenţă a comportamentului (după W. Craig) iar faza a doua de consumare a hranei, corespunde fazei actului consumator. În habitatul natural al ursului, prima fază, aceea de explorare spaţială pentru căutarea hranei, respectiv faza de apetenţă, se manifestă prin căutarea arborilor şi arbuştilor care au fructe sau seminţe (fagi, stejari, scoruşi, tufe de zmeur şi afin sau mur etc.), identificarea arborilor putregăioşi care sunt plini cu larve şi insecte, identificarea vreunui animal rănit sau bolnav pentru a-l captura, etc. În cazul asigurării hranei la punctele de observare şi monitorizare, fazele de căutare a hranei, respectiv componenta de apetenţă, sunt mult diminuate, întrucât ursul ştie că găseşte hrană şi nu mai este nevoit să o caute. Apetenţa, disponibilitatea, plăcerea, de a-şi căuta şi găsi hrana însă ramâne în bună parte „neconsumată” şi îi produce acea stare de nelinişte, nemulţumire, disconfort interior pe care doreşte s-o înlăture, s-o îndepărteze de la sine. Din aceste considerente, de câte ori va găsi o posibilitate de hrănire pe traseul lui de la locul de adăpost la locurile de oferire a hranei suplimentare nu va ezita să o folosească. Cu alte cuvinte, dacă găseşte pe acest traseu hrană suficientă, atunci se satură şi nu mai vine la locul de hrănire de la observator. Asemenea cazuri, pot fi întâlnite mai ales primăvara când după ieşirea din bârlog urşii găsesc cadavre provenite de la animalele accidentate sau ucise de lupi, râşi sau alte răpitoare, ori animale rănite cu ocazia vânătorilor din timpul iernii. Cele afirmate sunt confirmate de rezultatele propriilor noastre cercetări, care sunt susţinute prin relatările personalului de teren din zonele de studiu, cu foarte multe exemple de situaţii în care urşi care veneau cu regularitate la punctele de observare şi monitorizare au întrerupt frecventarea acestora, dacă au găsit alte surse de hrană.
Faptul că faza de apetenţă a comportamentului de hrănire se conservă şi are o anumită valoare remanentă (în măsura în care ea nu s-a stins cu ocazia actului consumator al hrănirii), este confirmată prin experienţele de fiziologie efectuate pe animale de laborator. Amintim în acest sens experimentele efectuate cu renumitul câine al lui Pavlov, care fiind săturat fără a consuma hrană (prin umplerea artificială a stomacului cu mâncare), el mânca totuşi dacă primea hrană, deşi fiziologic nu mai avea senzaţia de foame.
Mai există şi alţi factori endogeni de sorginte comportamentală, implicaţi în evitarea formării unei dependenţe generată de hrănirea suplimentară a animalelor sălbatice în general, şi a ursului în special. Printre aceştia poate fi amintit comportamentul de autoapărare, sau mai precis CS-ul (coeficientul de siguranţă) după A.M. Comşia. Ursul matur, cu experienţă de viaţă, nu se simte în deplină siguranţă la nici un punct de hrănire artificială şi din acest considerent, în mod normal, îl va frecventa doar cu foarte multă precauţie, şi numai în caz de forţă majoră, respectiv când nu are altă alternativă. În sprijinul afirmaţiei avem ca exemplu atacurile urşilor la livezile sau culturile agricole din zona dealurilor submontane, unde vin toamna deşi acestea sunt păzite de către proprietari cu câini şi alte mijloace de speriere sau descurajare.
Rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate de noi cu privire la existenţa unui risc major de formare a unui comportament dependent al urşilor în cazul când li se oferă hrană suplimentară în cele două perioade critice cunoscute, este că acest risc nu există în măsura în care se respectă anumite principii de amplasare a punctelor de hrănire şi mai ales de administrare a hranei. Aceste principii au la bază de fapt două precepte de care trebuie ţinut cont, şi care pot fi formulate astfel: 1. Să fie evitată obişnuirea urşilor cu prezenţa fizică a factorului antropic la punctul de oferire al hranei şi în apropierea acestuia; adică urşii să nu realizeze contacte vizuale sau acustice şi pe cât posibil nici olfactive cu omul. 2. Să fie evitată atrofierea instinctului de hrănire naturală integrată (căutarea+consumare) al urşilor prin practicarea unui procedeu de hrănire defectuos; adică prin sistemul de oferire a hranei suplimentare, urşii să nu „uite” cum trebuie să-şi caute şi să-şi consume hrana naturală tradiţională.
Despre căile şi mijloacele prin care pot fi realizate în mod concret dezideratele de mai sus, trebuie spus că ele nu sunt foarte uşor de atins, întrucât deşi implementarea lor nu solicită un efort financiar prea mare, presupune în schimb implicarea unui personal de specialitate cu experienţă în gestionarea vieţii sălbatice, bine pregătit din punct de vedere profesional, şi mai ales conştiincios şi sincer.
20 ianuarie 2008
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 1 (109) din ianuarie 2008)
