Articole de la A la Z

Epilog la Pădurile Harghitei & Harghita pădurilor




           În ultima parte a materialului referitor la pădurile din Harghita, am menţionat că specialişti în domeniu …au scris la timpul potrivit numeroase rapoarte la factorii de decizie şi au publicat şi în presă propuneri pentru reorganizarea gospodăririi pădurilor… Din păcate nu s-a ţinut cont de aceste propuneri… Pentru a argumenta afirmaţia şi a fi totodată în consens cu citatul din Evanghelia după Ioan, Cap. 15, Vers. 22, care a fost consemnat ca motto, vom prezenta în cele ce urmează un asemenea material intitulat: Revenirea la forma iniţială şi riscurile acesteia. Menţionăm că acest material a fost transmis factorilor de decizie ai vremii şi a fost publicat acum mai bine de zece ani şi în Nr. 2390/17.03.2000 al ziarului Adevărul Harghitei. * * * In decursul multisecularei lupte a omului cu natura şi în mod deosebit cu pădurea ce dorea să o înlăture pentru a realiza suprafeţe pe care să le poată exploata agricol, practica i-a demonstrat că adversarul, adică pădurea, nu este nici pe departe unul slab şi resemnat, ci din contră, unul dârz şi redutabil. Pădurea, sau mai bine spus vegetaţia forestieră, nu numai că nu se lăsa înlăturată ci revenea cu ostentaţie regenerându-se cu înverşunare, recucerind terenul pierdut, crescând mai falnică şi mai viguroasă. Asemenea exemple întâlnim frecvent în zona montană unde aşa zisele păşuni împădurite se pot vedea la tot pasul. Pe vremuri existau întreprinderi şi institute de execuţie şi cercetare ce aveau ca obiect de activitate alegerea celor mai potrivite strategii şi tactici cât şi mijloace şi tehnici de înlăturare definitivă a pădurilor de pe suprafeţele ce fuseseră sortite a deveni păşuni. Deşi nu se făceau economii de bani şi nici de resurse umane, totuşi efectul nu a fost niciodată pe măsura efortului global depus, pădurea fiind până la urmă cea care învingea, de obicei acolo unde era mai puţin dorită. Omul încercând să-şi explice neputinţa în această luptă, a parcurs un drum lung şi întortocheat de la resemnarea mistică până la obiectivismul materialist-dialectic, care i-a sugerat elaborarea unui concept conform căruia fenomenul este supus Legii revenirii la forma iniţială. Potrivit acestei legi, orice tip de peisaj natural dacă este artificial şi forţat înlocuit cu un altul, are tendinţa de a fi substituit cu cel iniţial-natural. Trebuie să facem însă precizarea că revenirea tipului de peisaj nu este posibil să se realizeze în condiţii absolut identice cu cel iniţial, nici în ce priveşte forma şi nici structura lui, ci doar cel mult principial asemănător, dar care oricum va fi mai bine adaptat la condiţiile de mediu şi în consecinţă va fi mai viabil. Paradoxal, în antiteză cu această situaţie, acolo unde pădurea este exploatată de către factorul antropic pentru nevoi economico-sociale şi se urmăreşte refacerea ei cât mai urgentă pentru a se asigura continuitate în aşa zisul proces de producţie, legea menţionată parcă nu funcţionează nici pe departe cu aceeaşi forţă şi vigoare. Oricât am încerca să elucidăm acest paradox, până la urmă tot am eşua în explicaţii aproximative care ar da doar un răspuns evaziv, cu multe conuri de umbră în ce priveşte veridicitatea motivaţiilor, aşa că este mai bine să fie lăsată problema în situaţia de enigmă. Motivul pentru care am abordat totuşi acest subiect, este acela de a-l comenta în contextul retrocedării pădurilor, care este de fapt tot o revenire la o formă iniţială, de data asta însă în domeniul social sau mai precis al dreptului de proprietate. De la bun început trebuie să constatăm că refacerea dreptului de proprietate este o necesitate tot atât de obiectivă ca şi revenirea la forma iniţială a ecosistemului forestier. Este necesar însă să nu uităm că aşa cum nici atotputernica şi atotştiutoarea natură nu poate să refacă vechile structuri într-o formă identică cu cele iniţiale, ci doar într-o alternativă foarte asemănătoare, tot aşa şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor se va putea realiza numai în anumite condiţii adaptate vremurilor pe care le trăim. Evident, forma concretă de punere în posesie, nu trebuie să afecteze cu nimic dreptul de proprietate individual al cetăţeanului, dar nici să ignore şi să lezeze interesele mai importante ale populaţiei din care şi proprietarul face parte şi în care el trebuie să se integreze. Astăzi, se bate foarte multă monedă pe simţul de proprietate al viitorilor deţinători şi se fac trimiteri la perioada interbelică invocându-se interesul şi grija cu care erau gospodărite bunurile private. Să nu uităm însă că acest comportament, proprietarii acelor timpuri îl învăţaseră de la părinţii lor care şi aceştia de fapt au avut de la cine să-l înveţe. Cu alte cuvinte, respectul şi grija faţă de proprietate, făceau parte din educaţia tinerei generaţii şi constituiau garanţia supravieţuirii societăţii. Fără cinism, trebuie să admitem că generaţia actuală de viitori proprietari de păduri nu a avut cum beneficia de o astfel de educaţie, ba din contră au văzut cum părinţii lor erau obligaţi de cele mai multe ori să sustragă de la CAP (Cooperativa agricolă de producţie) sau IAS (Intreprinderea agricolă de stat) lemn sau bunurile agricole de strictă necesitate, pentru a avea din ce trăi. La toate acestea mai putem adăuga lipsa totală de încredere a cetăţeanului de astăzi în stabilitatea măsurii, avându-se în vedere că a fost minţit de când se ştie, şi poate acum mai mult decât oricând. In acest context nu este de mirare ca intrând în posesia pădurii, să încerce urgent să pună mâna pe lemn până nu vor veni alţii să-l deposedeze. Putem să acuzăm în aceste condiţii pe viitorul proprietar de o prezumtivă rea credinţă şi ca măsură profilactică să promovăm legi deosebit de drastice care să-l descurajeze? Nici vorbă; prin asta am da efectiv dovadă de cinism şi lipsă de clarviziune. Ca măsură preventivă, va trebui să păstrăm actualele structuri de administraţie silvică, pe care cu timpul să le supunem privatizării cu prioritate în favoarea actualilor angajaţi, şi apoi a deţinătorilor de pădure. In cadrul administraţiei silvice actuale, să reconstituim dreptul de proprietate al foştilor deţinători, care să beneficieze la rândul lor de veniturile obţinute de pe seama pădurii proporţional cu mărimea suprafeţei deţinute. Prin aceste măsuri, cu timpul proprietarii se vor reeduca în spiritul respectului şi grijii faţă de proprietate şi îşi vor recăpăta încrederea în stabilitatea şi permanenţa măsurilor luate de administraţia de stat; de asemenea se vor atenua şi eventualele tensiuni între cei ce deţin şi cei ce nu deţin pădure. Problema modului cum trebuiesc retrocedate pădurile astfel încât atât societatea în ansamblu cât şi fiecare proprietar în parte să profite de pe urma acestei măsuri mai mult decât înainte, nu trebuie scoasă din contextul general al modelului socio-economic pe care România trebuie să îl adopte. Majoritatea oamenilor politici şi populaţia în general admite şi propune întoarcerea la capitalism, avându-se în vedere că societatea predecembristă a eşuat. Înainte de a fi prea târziu, este necesar să ne lămurim totuşi ce fel de model de capitalism dorim să realizăm, pentru că a reveni la capitalismul anilor interbelici ar însemna ca România şi aşa rămasă în urma celorlalte ţări să o mai împingem şi noi în mod deliberat în urmă cu încă cel puţin 55 de ani. Acest pericol realmente există avându-se în vedere faptul că avem tendinţa de a ne întoarce prin refacerea unor structuri şi a unor relaţii sociale la acea formă iniţială de dinainte de război. Pentru a se putea reface cât mai autentic imaginea vechii Românii, toată lumea caută să se documenteze prin toate arhivele, încercând să reactualizeze trecutul. Cred că ar trebui să înţelegem în sfârşit că de fapt noi trebuie să realizăm un capitalism post-comunist şi nicidecum să ne întoarcem la capitalismul pre-socialist. Faptul că reînvierea morţilor nu este o soluţie, este confirmată şi de viaţa politică actuală. Deşi partidele politice tradiţionale au fost reînfiinţate într-o formă cât mai asemănătoare celei antebelice, în ciuda eforturilor şi a unei bunăvoinţe meritorii depuse de către acestea, viaţa de zi cu zi, realitatea, ne dovedeşte că ele nu au reuşit să se descurce. Ar trebui să înţelegem cu toţii că nici mediul intern nici cel internaţional nu mai este cel spre care unii avem tendinţa de a ne îndrepta. Parafrazând o formulă din genetică conform căreia fenotipul este definit ca rezultantă a sumei interacţiunilor dintre genotip şi condiţiile de mediu (Fn = Gt + Cmed), este simplu şi uşor de înţeles că nu putem realiza acelaşi fenotip în situaţia modificării condiţiilor de mediu, chiar dacă genotipul se menţine neschimbat. Revenind la societatea românească, trebuie să admitem că nu putem realiza societatea dinainte de război, având în vedere că nu mai sunt aceleaşi nici condiţiile ambientale şi nici oamenii. Va trebui probabil să avem în vedere un model de capitalism contemporan identic cu cel din ţările avansate, dar care să-l putem adapta structurilor noastre genetice şi comportamentale. Dacă nu vom reuşi acest deziderat, există riscul ca tineretul nostru să nu înţeleagă nostalgiile celor mai vârstnici, şi să nu se cupleze la această politică de revenire la forma iniţială, fapt ce va duce la prelungirea perioadei de tranziţie peste limitele de suportabilitate ale majorităţii membrilor societăţii româneşti contemporane. Omul este cea mai perfectă formă de materie vie, pe care în anumite contexte chiar şi dogmele religioase îl recunosc drept templu al divinităţii (...voi sunteţi templul lui Dumnezeu... spune Apostolul Pavel ), dar să nu uităm că şi la baza acestui edificiu stă tot celula vie, care pe drept cuvânt poate fi considerată cărămida vieţii, adică materia primă de bază a tuturor construcţiilor biologice. Ca orice cărămidă, celula vie are o anumită rezistenţă iar ceea ce o deosebeşte de cărămida tradiţională, este tocmai calitatea de a fi vie şi care este de fapt o stare foarte efemeră ce poate fi cu uşurinţă distrusă. Fără a abuza de metodele reducţionismului ontologic, pentru o cât mai bună înţelegere a problemei, trebuie precizat că deşi omul este una din speciile ce fac parte din clasa mamiferelor, el totuşi se deosebeşte în esenţă de celelalte animale. Această deosebire de esenţă decurge din psihicul uman, care face ca oamenii să se deosebească nu numai de animale ci şi ei între ei, chiar dacă fizicul le este asemănător până la identic, cum ar fi în cazul gemenilor. Revenind la fragilitatea viului, trebuie să recunoaştem că din acest punct de vedere psihicul este mai vulnerabil decât fizicul în sensul că poate fi agresat până la distrugere nu numai de factorii ambientali nefavorabili, ci mai ales de o starea degradată a fizicului său. In contextul celor afirmate în acest aliniat ne putem întreba pe bună dreptate cât timp şi până la ce ritm şi intensitate al unei reforme politico-economico-sociale poate să reziste organismul viu al românului sau al românilor în general, având în vedere că reforma a început după mai bine de 50 de ani de comunism, care după cum se ştie nu a fost o vacanţă în insulele Hawai ? Cred că aceasta este o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună reformatorii noştri atunci când elaborează programele de europenizare a României. Revenind în final la pădure, trebuie să precizăm că ea este de fapt o integrare armonioasă de mai multe componente vii, motiv pentru care este tot aşa de vulnerabilă la şocuri şi schimbări ca şi omul, respectiv societatea umană al cărui suport vital este în primul rând prin funcţiile ecologice pe care le îndeplineşte. Un arbore este ca un soldat, iar mai mulţi arbori grupaţi separat sunt doar un pluton sau o companie, pentru a avea însă o armată puternică şi eficientă este necesar ca unităţile militare, diviziile etc. să fie reunite sub aceeaşi comandă, iar dacă pădurea va fi divizată va fi ca o armată dispersată, adică la început ineficientă şi în final inexistentă; dar mai bine să spunem şi pentru aceasta Doamne fereşte! * * * Din păcate, aşa cum putem constata în prezent, bunul şi milostivul Dumnezeu nu ne-a ferit de piaza cea rea şi jaful în păduri s-a declanşat exact aşa cum ne temem că va fi acum zece ani. Nu mai putem face nimic decât să ne resemnăm citând o dăscăliţă vârstnică de prin partea locului. Doamna învăţătoare, care avea o mare credinţă în Dumnezeu, oricât de supărată ar fi fost pe cei ce o necăjeau, nu-i blestema pentru a nu păcătui, ci doar se întreba retoric: Stau şi mă întreb cu frică, oare ce le va face Dumnezeu ăstora ? În încheiere, să ne întrebăm şi noi la fel ca bătrâna doamnă: oare ce le-o face Dumnezeu ăstora care în lăcomia lor nestăvilită distrug şi batjocoresc pădurea, care este după om, cea mai perfectă, mai minunată şi mai demnă de contemplaţie realizare a Creatorului ?

(Apărut în Agricultorul român, Nr. 8 (152) din august 2011)

picture