Etologia cerbului comun
Cerbul nostru comun şi nu carpatin aşa cu se mai scrie şi se mai spune uneori, face parte din Ord. Artiodactyla (Ungulata), Fam. Cervidae având denumirea latinească CERVUS ELAPHUS (L) iar în limba română poartă denumirea de cerb comun, nu pentru că este prea comun el fiind în realitate foarte deosebit, ci doar pentru a nu fi confundat cu lopătarul care este de fapt mult mai comun atât la noi cât şi pe alte meleaguri. Reproducerea. Comportamentul de reproducere al cerbului comun, este unul din cele mai interesante, mai apreciate şi mai agreate evenimente cinegetice ale calendarului vânătoresc. Cunoscut sub numele consacrat de : boncănit, muget sau boncăluit, el începe în prima parte a lunii septembrie, atinge apogeul în a două parte a ei şi se termină foarte rar la sfârşitul acesteia, sau, de cele mai multe ori la începutul lunii octombrie. Boncănitul propriu-zis este precedat de o perioadă pregătitoare şi este urmat de o perioadă de încheiere a împerecherii. Perioada pregătitoare deşi nu constituie un preludiu în adevăratul sens al cuvântului, are totuşi anumite caracteristici asemănătoare acestuia şi constă de fapt în procesul de concentrare, adunare, de fapt de întâlnire, atât a femelelor (ciute), cât şi a masculilor (tauri), în anumite porţiuni predestinate acestui scop şi care sunt denumite „locuri de boncănit”. Un loc de boncănit, de regulă, este o plantaţie tânără unde datorită vegetaţiei ierboase se adună ciutele cu viţeii la începutul toamnei pentru a se hrăni. Funcţie de condiţiile globale din zonă, locul de boncănit poate fi şi o plantaţie mai mare dar cu goluri în care este instalată aceeaşi vegetaţie ierbacee, sau poate fi şi o pădure mai rară în care femelele pot găsi hrană. In lipsa acestora poate fi şi o poiană mai mare sau un colţ izolat de păşune montană. Locul de boncănit, pe lângă condiţia de a asigura baza trofică necesară femelelor, trebuie să ofere siguranţă în faţa prădătorilor sau altor factori dăunători sau pur şi simplu perturbatori, cât şi posibilităţi de adăpost în caz de primejdie. Cu alte cuvinte, trebuie să asigure concentrat, pe o suprafaţă mai redusă, aceleaşi condiţii pe care trebuie să le ofere şi fondul de vânătoare sau biotopul în extenso, respectiv cele trei condiţii sine qua non, adică: hrană, adăpost, şi linişte. Deşi nu dispunem de argumente ştiinţifice certe, s-a acreditat totuşi ideea pe care trebuie să o acceptăm, că boncănitul (ca şi alte perioade de reproducere ale altor specii), este declanşat endogen de fotoperioadă sau mai concret de raportul zi lumină şi de sensul evoluţiei acestuia. Este evident că temperatura scăzută în general, zilele cu brumă şi nopţile senine şi cu lună plină în special, amplifică intensitatea boncănitului, dar acestea nu constituie decât stimuli exogeni suplimentari care motivează în plus declanşarea şi evoluţia comportamentului şi susţin derularea lui. La toate acestea se mai adaugă şi alţi stimuli exogeni, ce se constituie ca elemente stimulatorii suplimentare şi care sunt legaţi de relaţiile intraspecifice cum ar putea fi: raportul între sexe, structura claselor de vârstă, etc. După V. Cotta şi colab. (2001) unele ciute (aprox.50 %) ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16-17 luni, celelalte la 28 luni. Masculii sunt apţi de reproducere la 5-6 ani. Pot fecunda şi taurii de 3-4 ani, însă, la aceştia, spermiogeneza este încă slabă. Durata gestaţiei este în medie de 34 săptămâni, după care ciuta fată câte un viţel şi numai excepţional câte doi (doar 2-3% din numărul ciutelor gestante). Când se apropie momentul fătării, la începutul lunii mai, cârdul se desface, iar ciutele gestante se retrag singure în locuri liniştite, izolate. După cercetările lui Rieck şi Ueckermann (1960) citaţi de V.Cotta şi colab (2001), 51% din ciute fată în luna mai, 44% în iunie şi 5% în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare. Perioada împerecherii propriu-zise este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva mai devreme la câmpie unde temperatura este mai ridicată. Vremea rece grăbeşte începutul perioadei, iar cea caldă îl întârzie. Data începerii este aceea când ciuta intră în călduri, deci de ea depinde momentul împerecherii, care este în toi din punct de vedere calendaristic de regulă între 20 şi 30 septembrie. Pentru o mai bună înţelegere a comportamentului de reproducere sau mai simplu exprimat a boncănitului la cerbul comun, să urmărim ce se întâmplă cu o populaţie de cerb comun dintr-un fond de vânătoare din zona montană, în cursul lunii septembrie. La începutul lunii septembrie ca urmare a realizării unui anumit raport între lungimea zilei şi a nopţii se declanşează atât la masculi cât şi la femele instinctul de reproducere ce constă în reactivarea sistemului endocrin legat de acest fenomen. În mod concret testiculele şi ovarele încep să secrete din ce în ce mai activ testosteronul şi foliculina fapt ce constituie faza incipientă a procesului de declanşare a fazei apetitive a comportamentului reproductiv. Aceste fenomene se exteriorizează prin tendinţa masculilor de a căuta femelele. La rândul lor femelele au tendinţa de a se concentra la locurile de boncănit unde găsesc toate condiţiile unei hrăniri corespunzătoare pentru a putea acumula rezervele necesare tranzitării unei perioade pline de austeritate cum este iarna, fapt amplificat de perspectiva unei iminente gestaţii ce evident presupune un consum energetic sporit. Odată reunite cârdurile de femele (ciute) şi masculi (tauri), comportamentul reproductiv se amplifică prin stimularea suplimentară a animalelor, datorită secreţiilor odorifice emanate de către glandele sexuale şi care sunt recepţionate pe cale olfactivă de către indivizii din ambele categorii. În atare situaţie, pe fondul unei sincronizări de ansamblu a comportamentului de reproducere la toţi indivizii speciei, în cadrul populaţiilor, apar totuşi decalări individuale ale momentului disponibilităţii pentru acuplare al femelelor. In atare situaţii, masculii sunt nevoiţi să aştepte momentul optim al acuplării cu femelele, fapt ce duce la instalarea unei stări de nervozitate în cadrul cârdului, ceea ce generează declanşarea luptei masculilor pentru prioritate la reproducere, realizându-se astfel o ierarhizare a lor. Aceasta se concretizează ca efect, prin facilitarea posibilităţii realizării selecţiei naturale. Se constituie astfel acele cârduri sau ciopoare de reproducere pe care scriitorii de literatură cinegetică eufemistic le numesc haremuri. Un astfel de cârd de reproducere este constituit dintr-un număr variabil de ciute (2-5 dar şi 10 sau mai multe), care sunt însoţite de viţeii lor, de un taur dominant (stăpânul), şi de 2-3 sau mai mulţi masculi dominaţi (lăturaşi). Taurul dominant sau stăpânul este foarte atent şi vigilent pentru ca ciutele intrate în călduri să nu-i fie furate de către lăturaşi. Situaţia sau mai bine exprimat poziţia de stăpân a taurului dominant este foarte efemeră, întrucât pe măsură ce boncănitul se derulează, datorită efortului la care este supus cât şi a lipsei de nutriţie, se poate întâmpla ca unul din lăturaşi sau chiar un alt solitar aflat în trecere să îl înlăture din capul ierarhiei. În astfel de situaţii comportamentul învinsului poate lua aspecte foarte diferite. Acesta poate rămâne pentru scurt timp ca lăturaş, în speranţa să redevină dominant, sau poate abandona cârdul plecând în căutarea altor posibilităţi de a-şi perpetua genele. Alternativele sunt legate şi dependente de raportul de forţe dintre cei doi rivali (exemplarele Alfa şi Beta). De regulă, atunci când diferenţa de forţe nu este prea mare, taurul învins va rămâne pe lângă cârd, iar în situaţia când intrusul este mult mai viguros, va pleca, realizând că nu are nici o şansă de revenire ca dominant . Este important de reţinut tendinţa care devine aproape obsedantă a fiecărui mascul de a-şi sigura prin actul reproducerii perpetuarea propriilor gene în cadrul speciei. Pe măsură ce ciutele incluse în cârd se împerechează, acestea nu mai prezintă interes pentru masculi şi în momentul când şi ultima a fost montată, cârdul se destramă, iar taurul pleacă să-şi organizeze dacă poate, un alt harem. În perioada de împerechere, aşa cum am menţionat mai la început, masculii emit un strigăt caracteristic care se numeşte boncănit sau muget. Deşi pe un fond general identic, boncănitul individului poate avea tonalităţi şi intensităţi diferite, fapt ce se concretizează prin semnale mesaj de comunicare între indivizi. Astfel un boncănit mai monoton cu o tendinţă nostalgică, chemătoare, indică un taur care este în căutare de ciute. Un boncănit agresiv, terminat cu grohăituri, indică un mascul stăpân al unui cârd de reproducere care caută să-şi intimideze adversarii. Un boncănit plat, liniar fără modulaţii deosebite, ne sugerează prezenţa unui lăturaş care boncăneşte doar pentru că instinctul îi impune aceasta. Un boncănit cu un timbru ce ne aminteşte de un tenor indică un cerb tânăr, în timp ce unul cu o tonalitate de bas ne indică un cerb bătrân. Bineînţeles cele de mai sus nu constituie regulă, se poate întâmpla (şi practica a dovedit de foarte multe ori acest lucru) ca un cerb care după boncănit ar fi trebuit să fie un exemplar capital, s-a dovedit a fi un cerb tânăr sau de vârstă mijlocie şi invers. Considerăm interesant de menţionat că nu numai cerbii (masculii) emit sunete specifice. Deşi mulţi vânători nu sunt foarte în temă cu acest aspect, totuşi unii dintre ei care au o experienţă mai bogată cu privire la viaţa cerbilor, cunosc faptul că şi ciutele emit un sunet specific. Pornind de la această stare de fapte, aceşti vânători ademenesc în perioada boncănitului cerbul nu imitând masculii ci emiţând „glas” de ciute. Glasul ciutelor este un fel de brăhnit gutural ce se aseamănă cu sunetul emis de căprior dar are o tonalitate mai coborâtă. Aceste sunete, ciutele le emit când sunt speriate şi vor să alarmeze şi pe ceilalţi membrii ai cârdului asupra iminenţei pericolului, sau în perioada boncănitului când sunt în călduri. Sunetele emise în cele două cazuri sunt asemănătoare dar se deosebesc totuşi prin faptul că atunci când semnalează pericol, acesta este mai strident, mai puternic, mai alertant. În timpul împerecherii, glasul ciutei este mai monoton, mai uniform, ceva mai discret. Într-o reformulare mai concisă putem afirma că în primul caz glasul exprimă alertă, iar în cel de al doilea, dorinţă. După terminarea boncănitului, sau mai precis în momentul când acesta începe să ajungă la final, ciutele şi masculii treptat se dispersează în teritoriu revenind la locurile de origine sau la altele unde găsesc hrană. Masculii, epuizaţi de efortul depus, intră într-o perioadă de hrănire intensivă menită a le recupera forţele. După boncănit, taurii sunt epuizaţi fizic, iar ciutele la început de gestaţie. Atât masculii cât şi femelele aşteaptă cu îngrijorare sosirea iernii . În aceste condiţii deosebite, un regim de hrănire superintensiv se impune ca o necesitate vitală. Constituirea şi conducerea cârdurilor de cerbi. Destrămarea cârdurilor de boncănit nu se produce totuşi într-un mod absolut haotic. După terminarea perioadei de împerechere , se formează separat cârduri de ciute, viţei şi tauri tineri şi separat cârduri de tauri de vârstă mijlocie şi înaintată, care de acum vor trăi iarăşi în armonie, timp de un an până la viitorul boncănit. Taurii deosebit de puternici şi, mai ales, cei bătrâni, trăiesc izolaţi, şi în locuri mai puţin accesibile. Varga (1962) şi Wagenknecht (1967), citaţi de V. Cotta şi colab. (2001) descriu astfel constituirea şi conducerea cârdurilor: „Ciuta de cerb formează, împreună cu primul şi al doilea viţel al ei, o familie. Cârdurile constituite mai mult din cerbi de sex feminin sunt conduse de ciuta cea mai bătrână de la care se trag ceilalţi membri ai cârdului. Intră aici şi viţeii junincilor ei. Cârdurile formate, în majoritate, din cerbi masculi tineri rămân întotdeauna mai mici decât cele formate din femele, deoarece în al 3-lea şi al 4-lea an, taurii îşi părăsesc cârdul. Acest fenomen, împreună cu migraţia din perioada boncănitului sunt măsuri preventive ale naturii pentru evitarea consangvinităţii.” “Cârdurile de tauri sunt asocieri de cerbi, înrudiţi şi de cerbi străini. Cârdurile de ciute, dimpotrivă sunt asocieri ale indivizilor cu aceeaşi origine familială. Conducerea cârdului o are femela de la care provin membrii cârdului, dar ea devine ciută conducătoare numai cam în anul al 6-lea sau al 7-lea al vieţii sale. Cârdul tolerează ataşarea de acesta a unor ciute străine, dar viţei orfani nu; pe aceştia, ciutele conducătoare îi bat şi îi alungă”. Aşa se petrec lucrurile în condiţii normale. Dar în iernile grele, sau când cerbii sunt deranjaţi continuu, apoi în caz de lipsuri şi de primejdie, mai multe cârduri mici se contopesc într-unul mare, iar conducerea cârdului, în astfel de cazuri, o ia ciuta cea mai experimentată, de obicei cea mai bătrână, care nu are viţel”. Iată deci ce rol important poate să primească în cadrul unei populaţii de cervide, o ciută bătrână şi fără viţel, care conform principiilor noastre de selecţie ar trebui scoasă din teren cu prioritate pe motiv că nu mai este productivă. Am declarat de mai multe ori şi în numeroase situaţii că principiile noastre de selecţie în cazul femelelor la cervide trebuiesc revizuite, întrucât nici nu ştim ce deservicii putem aduce speciei, mai ales în zonele montane, dacă le vom aplica în continuare aşa cum sunt acum. Când în cârdurile de ciute se găsesc şi tauri tineri, aceştia rămân în coada cârdului. Cârdurile formate numai din tauri, sunt conduse de regulă de tauri tineri şi numai excepţional de cei bătrâni. Când cârdurile sunt speriate, se întâmplă să nu fie respectate regulile de mai sus. În orice caz, la evaluarea raportului dintre sexe a efectivului trebuie ţinut cont de faptul că există şi cârduri formate numai din tauri. Faptul că taurii adulţi formează cârduri aparte, face pe cei neiniţiaţi să aprecieze greşit raportul dintre sexe, deoarece ei se orientează numai după cârdurile mixte, în care alături de ciute şi viţei sunt şi câţiva tauri tineri. Cârduirea cerbilor este dictată, de necesitatea apărării de duşmani: cu cât sunt mai mulţi indivizi într-un grup, cu atât este mai probabil că cel puţin unul din ei va observa apropierea duşmanului şi va da alarma. Acest avantaj este mai mare în locurile deschise, unde se poate vedea la distanţă. Cârduirea are loc doar din luna octombrie până în aprilie, adică în perioada cea mai dificilă din punct de vedere al ofertei de hrană. Din acest considerent cârduirea nu reprezintă un avantaj nici pentru specie, generând declanşarea luptei intraspecifice pentru obţinerea hranei şi nici pentru ambient întrucât creşte amploarea pagubelor în culturile agro-silvice Hrana cerbului este vegetală şi constă, în perioada de vegetaţie, din plante ierbacee şi frunze de arbori, inclusiv lujeri în creştere; iarna, din plantele ierbacee care au mai rămas verzi, apoi din lujeri, muguri, coajă de arbori. Consumă şi licheni, în care scop, iarna, cerbii cercetează parchetele în curs de exploatare şi arborii cu stare de vegetaţie lâncedă, pe care cresc astfel de specii. Cerbul găseşte hrană abundentă, de calitate bună, în parchetele de exploatare şi poienile din păduri, cât şi în terenurile agricole din apropiere. Din această cauză, el îşi alege locul de şedere de peste zi în apropierea acestor locuri. Populează deci mai mult marginile pădurii cu arbori nu prea deşi. Găseşte hrană variată şi destul de abundentă şi în pădurile cu caracter natural, în care flora şi clasele de vârstă nu au suferit schimbări mari, în urma acţiunii omului. Hrana este săracă, aproape nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40-60 ani), mai ales de răşinoase bine închise, în care, pe sol, nu există pătură ierbacee. Existenţa în păduri a sălciei căpreşti, a socului, plopului tremurător, scoruşului, murului, zmeurului, măreşte valoarea pădurii ca sursă de hrană. În anii cu fructificaţie de jir sau ghindă, cerbul populează şi pădurile de dealuri, găsind hrană din belşug. Calitatea hranei poate fi îmbunătăţită de om prin culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situaţia hranei se înrăutăţeşte când omul, prin crearea de arborete pure, în special de răşinoase, schimbă compoziţia floristică naturală a pădurii. În acest caz, pagubele cauzate pădurilor vor fi mai mari, deoarece din speciile de răşinoase cerbul nu-şi poate satisface necesarul de substanţe pentru întreţinerea funcţiilor vitale şi pentru creşterea coarnelor. Becker-Dillingen şi Oloff (1955), citaţi de V. Cotta şi colab. (2001), au stabilit că în perioada de circa 4 ½ luni cât durează creşterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1,3 – 2,3 kg acid fosforic şi 1,7 – 2,9 kg calciu pe care trebuie să le găsească în hrana pe care o consumă. Aceste cantităţi de fosfor şi calciu sunt necesare pentru formarea unor coarne de 6-10 kg greutate. După aceiaşi autori, compoziţia chimică a coarnelor de cerb exprimată în procente este: H2O CaO MgO Na2O K2O P2O3 CO2 SiO3 N Lib 9,7 28,5 0,6 0,7 0,1 22,4 3,0 0,3 5,7 29,0 Se constată procentul mare de calciu şi fosfor conţinut de coarne. Cerbul trebuie să găsească aceste substanţe în hrana naturală obişnuită; în lipsă este nevoit să roadă lujerii şi coaja arborilor forestieri, cauzând pagube pădurilor. Scăderea, în mare măsură, a pagubelor pădurii, după înfiinţarea de ogoare suficiente şi după punerea de hrană complementară a fost dovedită prin experienţe. Influenţa mare a hranei asupra mărimii coarnelor, a fost demonstrată de Fr. Vogt (1936) citat de V. Cotta şi colab.(2001) prin experienţele şi cercetările interesante pe care le-a efectuat. În căutarea hranei, cerbul iese seara şi se întoarce dimineaţa, iar dacă terenul este liniştit, mănâncă şi peste zi; devine animal de noapte şi de amurg numai constrâns de lipsa de linişte, ca urmare a activităţii omului. Comportamentul de hrănire face parte din comportamentul de bază al speciei şi întrucât este legat de nutriţie este evident vital pentru supravieţuirea individului. Cerbul fiind ierbivor are un comportament de hrănire general care se încadrează în modelul celorlalte ierbivore sălbatice, dar prezintă totuşi şi unele particularităţi. Hrana este constituită aşa după cum am mai menţionat, în principal din plantele din covorul vegetal al biotopului său, dar şi din fructe şi seminţe ale arborilor sau arbuştilor (ghindă, jir, mere, pere, măceşe, etc.). În timpul iernii consumă însă lujeri sau frunze ale unor specii printre care putem aminti: frunzele şi lujerii de mur, lujerii şi coaja de salcie şi în situaţie extremă şi a altor specii, acestea putând fi în cazuri deosebite chiar răşinoasele cele mai uzuale (bradul sau chiar molidul). Legat de comportamentul de hrănire al cerbului trebuie să abordăm şi problema pagubelor pe care acesta le provoacă în culturile forestiere sau pomicole în perioada iernii. Problema este legată strict de nutriţia ierbivorelor privită sub aspect fiziologic, în procesele intime de prelucrare a masei vegetale pe care acestea o ingerează. Este cunoscut faptul că ierbivorele nu pot digera substanţa vegetală numai în formă uscată (fân), şi că au nevoie şi de suculente. In terenurile de vânătoare populate cu cerbi, în poienile sau plantaţiile cu expoziţie sudică unde de obicei stau în timpul iernii cârdurile de cervide, chiar dacă se expune fân, ori frunzare de cea mai bună calitate, se va constata cu stupoare, că aceştia vor produce totuşi pagube în vegetaţia forestieră din preajmă. Pagubele constau în ciupirea lujerului terminal al puieţilor, cojirea scoarţei relativ tinere (neritidomizate), etc. Explicaţia rezidă tocmai în carenţa acută de suculente pe care cervidele o au şi care devine stringentă mai ales după consumarea fânului sau a frunzarelor uscate. Iată deci, cum o intenţie bună, poate duce prin necunoaşterea unor aspecte legate de fiziologie şi etologie la rezultate neplăcute atât pentru silvicultură cât şi pentru vânătoare. Cerbul, deşi este un animal de pădure, totuşi pentru a-şi satisface necesităţile de hrănire iese dimineaţă în zori şi seara în amurg, la început în lizieră şi apoi tot mai adânc în terenul despădurit. Ori de câte ori efectuează câte o schimbare de peisaj (din pădure în teren deschis sau invers), manifestă un comportament explorativ foarte atent. Este capabil să rămână minute în şir să privească, să asculte sau să adulmece în liziera pădurii. Mai ales atunci când se pregăteşte să iasă din pădure, ia o poziţie statică care de multe ori îl face de neobservat. Numai dacă ne aflăm la distanţă foarte mică putem remarca cum mişcă pavilioanele urechilor şi cum freamătă nările pentru a culege informaţii. Orice stimul care poate semnala o cât de mică primejdie poate determina prelungirea comportamentului explorativ uneori cu zeci de minute, sau poate în anumite situaţii de stimulare mai intensă, să determine renunţarea la tentativa de ieşire la hrană. A doua zi, sau dacă stimulul perturbator a intervenit dimineaţa, atunci la ieşirea de seară, cerbul va intreprinde o nouă tentativă dar de data aceasta efectuând o explorare mult mai amănunţită, mai atentă, cu o perioadă mult mai lungă de „aret” în marginea pădurii. În situaţia când stimulul perturbator se menţine sau mai ales dacă creşte în intensitate, animalul poate să se retragă din nou în pădure, optând dacă are posibilitatea pentru un alt teren de hrană sau poate pentru o altă soluţie nutritivă. Aceste situaţii le putem constata în zona păşunilor montane care se limitează cu pădurile de răşinoase unde habitează cerbii. În aceste locuri, primăvara după topirea zăpezii, este cunoscut faptul că pe locurile unde au fost amplasate „coşarele” destinate protejării turmelor pe timp de noapte, apare o vegetaţie crudă şi foarte bogată în proteine (aşa numita iarbă de târlitură), şi care este căutată de cervide dar nu numai (este căutată şi de urşi sau mistreţi). Cerbii ies şi se hrănesc în aceste locuri până când încep să urce stânele. Pe măsură ce păşunea începe să se umple de efective de animale domestice însoţite de ciobani şi câini de pază, cerbii sunt deranjaţi şi se retrag treptat căutând alte locuri de hrănire. Necesitatea stringentă a hranei vegetale suculente stă la baza motivaţiei pentru prezenţa cârdurilor de cervide în timpul iernii la depozitele de sfeclă sau silozurile amplasate la marginea localităţilor sau chiar şi numai la periferia acestora. Ca o concluzie de ordin practic, se poate afirma că pe timpul iernii este strict necesar să li se asigure cerbilor pe lângă fân şi frunzare o cantitate suficientă de suculente (mere, pere, siloz, zarzavaturi, etc.). În contextul comportamentului de hrănire trebuie amintită şi necesitatea de administrare a sării. Sarea expusă în terenurile cu cerb este consumată de către acesta prin lingere directă din bulgării puşi în sărării sau chiar prin roaderea lemnului şi pământului impregnat cu sare. De multe ori cerbii pot fi văzuţi toamna târziu frecventând păşunile pe locurile în care în perioada pastoralului au funcţionat sărării destinate animalelor aflate la păşunat. Alteori pot fi observaţi în locurile în care zăcămintele de sare sunt prezente la suprafaţa solului. Vânătorii cu experienţă cunosc obiceiul cerbilor de a frecventa cu mare plăcere locurile în care este expusă sare şi folosesc pentru observaţiile lor acest comportament caracteristic speciei. Cerbul are obiceiul de a se scălda, mai cu seamă în perioada boncănitului, dar nu în apă curată, ci în mocirlă. Aceasta pare a fi o necesitate fiziologică, motiv pentru care în terenurile de vânătoare unde scăldătorile nu există, ele trebuie create de om. Acolo unde densitatea de cerbi este mare, scăldătorile sunt mult frecventate şi pot constitui bune puncte de observaţie foarte utile pentru personalul de teren. Cum se ştie şi mistreţul are nevoie de scăldători. Dacă într-o mocirlă s-a scăldat cerb sau mistreţ, aceasta se poate stabili după urmele făcute în noroi, după părul rămas, precum şi după faptul că, după ieşirea din scăldătoare, mistreţul se freacă de arborii vecini, pe când cerbul nu face acest lucru decât extrem de rar, iar când îl face, semnul atingerii la arborete este la înălţime mai mare. La nevoie, poate să şi înoate, fapt ce are loc mai cu seamă la dealuri şi câmpie, unde sunt râuri adânci. În terenurile liniştite, cerbul îşi păstrează locul de culcuş de peste zi, unde se odihneşte şi rumegă. Acest loc şi-l alege acolo unde este răcoare şi lipsesc muştele; el se cunoaşte după solul bătătorit şi cantitatea mare de excremente din jur. Numărul acestor culcuşuri permanente, cunoscute, pot constitui un oarecare indiciu asupra efectivului. Comportamentul de autoapărare. Problema comportamentului de autoapărare al cerbului trebuie privită în două planuri; în primul rând în plan interspecific (relaţiile cu duşmanii naturali), şi în al doilea rând în plan intraspecific (relaţiile de concurenţă intraspecifice). - Autoapărarea în plan interspecific - se pune în primul rând în relaţiile pe care cerbul le are cu prădătorii specifici (lup, râs), şi nespecifici (urs, pisică sălbatică). De fapt principalii prădători ai cerbilor sunt lupii şi urşii, râsul şi pisica sălbatică fiind de obicei răpitori accidentali. Am afirmat că ursul este un prădător nespecific întrucât cerbul nu constituie o resursă constantă de hrană pentru urs, sau altfel exprimat ursul nu supravieţuieşte pe seama cerbului. Ursul datorită corpului său masiv şi greoi nu este atât de agil încât să fie capabil să prindă cerbul sănătos în libertate. Ursul poate cel mult să prindă un cerb bolnav sau rănit în luptele intraspecifice. De asemenea poate prinde viţeii de cerb în primele ore sau zile de la fătare, când aceştia sunt neajutoraţi. Prădătorul specific al cerbului este lupul, care în condiţii ambientale deosebite (iarna), şi atunci când se adună în haite mari (10-12 exemplare), poate decima cârdurile de cerbi aflate în dificultate. Datorită acestei relaţii specifice de tip pradă-prădător vom analiza mai amănunţit modelul comportamentului de autoapărare al cerbului faţă de lup. De la bun început trebuie făcută precizarea că efectul distructiv al lupului în efectivele de cerbi rezidă în forţa pe care o dă gruparea lui în aşa numitele haite cu haiticuri. Aceste haiticuri sunt formate prin gruparea a mai multe exemplare (4-5 dar şi 10-11 sau mai mulţi), care de regulă au la bază o familie sau mai multe generaţii. Nu se poate afirma că un singur lup nu prezintă pericol pentru cerb, dar acesta este cu mult mai neînsemnat decât în cazul atacului săvârşit de un haitic. Comportamentul de autoapărare clasic al cerbului faţă de lup este fuga din faţa agresorului. Cerbul fiind un animal bine dotat fizic şi antrenat pentru o deplasare rapidă, va reuşi să se salveze fugind din faţa agresorului. Singura posibilitate ca cerbul să cadă victimă lupilor este atacul prin surprindere şi apoi învăluirea prin numărul mare al atacatorilor combinat cu gonirea în terenuri accidentate sau dezavantajoase pentru cerb. Deşi fuga reprezintă comportamentul cel mai frecvent al cerbului în faţa lupului, totuşi – oricât ar părea de paradoxal – un cerb cu experienţă, în faţa unui lup fără experienţă, va recurge de multe ori la modelul autoapărării prin agresiune. În asemenea cazuri cerbul atacă lupul singuratic bătându-l cu picioarele din faţă sau chiar luându-l în coarne. Astfel de situaţii au fost relatate de către martori oculari, dar au putut fi şi reconstituite prin deducţie pe baza urmelor lăsate pe zăpadă în timpul iernii. Revenind la cazul clasic când cerbul este nevoit să se salveze prin fugă, trebuie făcută precizarea că autoapărarea prin retragere din faţa pericolului se începe de obicei cu mult înaintea iminenţei unui atac, acţiunea având un profund caracter preventiv. În momentul când haiticul în deplasarea sa se opreşte pentru câteva zile într-un anumit teritoriu, îşi face prezenţa cunoscută „marcând” traseul prin mijloacele specifice (urinarea, defecarea, tăvălirea în anumite puncte). Aceste urme lăsate de lupi sunt sesizate de către cerbi, care reacţionează prompt în faţa iminenţei atacului, retrăgându-se şi încercând să „deruteze adversarul” realizând anumite trasee în cercuri sau elipse. După cum este cunoscut, cerbul are o rază de mişcare relativ limitată, şi care reprezintă zona lui individuală de habitare. De regulă nu iese din perimetrul cunoscut, întorcându-se ori de câte ori ajunge la „graniţa” acestuia. Prin aceste deplasări, urmele se intersectează, se suprapun în consens sau în contrasens, reuşind în final să deruteze lupul individual, ori haiticul care nu mai poate desluşi direcţia de mişcare a cerbului sau a cârdului de ciute. Condiţiile meteorologice din timpul iernii pot dezavantaja cerbul, făcându-l foarte vulnerabil. Pentru exemplificarea celor de mai sus amintim cazul clasic al zăpezii cu crustă. Iarna prin topirea stratului superficial de zăpadă, datorită insolaţiei diurne şi apoi prin îngheţarea acestuia în timpul nopţii se realizează o crustă care rezistă la greutatea lupului, dar se rupe sub copitele cerbului. În aceste condiţii cerbul va înainta cu foarte multă greutate, în timp ce lupul se va deplasa fără dificultate şi evident va putea să ajungă cerbul solitar sau cârdul de iernare. Situaţia devine deosebit de critică atunci când cerbul este alungat pe gheaţa pâraielor din văile montane. Cerbul, epuizat, ca urmare a hărţuirii lui de către lupi, nemaiavând resurse fizice să urce versanţii abrupţi acoperiţi cu zăpadă, ce altitudinal devine tot mai groasă şi mai abundentă, este nevoit să coboare pe firul văii unde iminent va da peste gheaţă pe care nu se poate deplasa şi alunecând va fi o pradă foarte uşoară pentru haita de lupi hămesiţi. Trebuie subliniat rolul selector al lupului asupra populaţiilor de cerbi din zona montană. În cazul urmăririi unui cârd de cerbi de către o haită de lupi este evident că exemplarele slăbite ca urmare a unei boli sau a unei infirmităţi vor fi primele care vor fi obligate să cedeze la efort şi vor coborî de pe versanţi pe firul văilor unde vor deveni o pradă uşoară. Este firesc că în anumite condiţii pot cădea pradă lupilor şi unele exemplare de viitor, dar aceasta nu este decât excepţia ce confirmă regula. În contextul autoapărării în plan interspecific trebuie să amintim şi despre relaţia cerb-factor antropic. Omul în general nu are o atitudine ostilă faţă de cerb, datorită faptului că nu este vorba despre un animal dăunător cum ar putea fi mistreţul, lupul, ursul, etc. În mod deosebit ciutele şi viţeii declanşează în om sentimente de ocrotire, de protecţie. Un caz particular este acela al omului vânător, care într-un fel se află în postura de agresor. Faţă de acesta cerbul reacţionează printr-un model comportamental asemănător celui din cazul lupului. De cele mai multe ori, cerbul sesizează omul de la distanţă mare şi se retrage din timp în pădure unde îşi pierde urma. În cazul când cu ocazia vânătorii animalul este rănit, acesta va face aceleaşi manevre ca şi în cazul când este atacat de lupi, adică va urma un traseu sinuos şi va face numeroase bucle în formă de cercuri şi elipse pentru a-şi pierde urma. Nu este de dorit ca animalul să fie rănit, dar dacă totuşi se întâmplă, atunci găsirea lui se impune ca o necesitate de ordin moral, (pentru a nu lăsa animalul să se chinuie), dar şi economic (pentru a nu se pierde carnea şi eventual trofeul). O veche regulă vânătorească spune că nu este indicat să urmăreşti cerbul imediat după ce a fost rănit şi a dispărut din raza vizuală. Este bine (spune această regulă), să laşi ca vânatul rănit să se îndepărteze şi ca urmare a oboselii şi slăbirii să se culce unde va sângera stingându-se încet din viaţă. Acest culcuş fortuit, se numeşte în limbajul vânătoresc arhaic „pat de sânge”. În astfel de situaţii este bine totuşi să fie dată prioritate aspectului etic al problemei în primul rând şi abia apoi celui economic. Cu alte cuvinte trebuie făcut tot ceea ce omeneşte este posibil pentru a curma suferinţele unui animal muribund, şi aceasta trebuie făcută cât se poate de repede. Soluţia cea mai bună în astfel de situaţii este aceea de a porni în urmărirea lui cu un câine limier bine dresat. Dacă moartea animalului rănit nu intervine subit în timpul deplasării, atunci acesta va fi găsit mort, în poziţia culcat întotdeauna cu capul spre direcţia din care a venit. Facem menţiunea că această formă de comportament este întâlnită şi în cazul altor specii de vânat (căprior, urs, mistreţ, lup, etc.). Explicaţia constă în faptul că se aşează cu faţa spre direcţia din care s-ar putea apropia un duşman care l-ar urmări venind pe propria-i urmă, pentru a-l putea repera cu ajutorul organelor de simţ în timp util şi pentru a se mai apăra în limita posibilităţilor. - Autoapărarea în plan intraspecific, se referă la domeniul concurenţei între indivizii speciei Cervus elaphus L., pentru păstrarea sau acapararea hegemoniei asupra condiţiilor de viaţă ori de reproducere. Aceste conflicte apar în mod curent şi stau la baza actului de selecţie naturală. Dacă în ceea ce priveşte hrana şi spaţiul vital în general, problema autoapărării şi implicit a agresiunii nu se pune cu aşa mare acuitate, datorită densităţii nu prea mari a cerbilor în teritoriu (optimul este apreciat de Otto Witing în Economia vânatului. Ed Agrosilvică de stat Bucureşti, 1960. la 1-2 exemplare/100 ha), în ce priveşte reproducerea, situaţia se schimbă radical. Aşa cum s-a arătat la comportamentul de reproducere, în timpul boncănitului între masculi se dau lupte puternice („acerbe”), pentru prioritatea transmiterii genelor. Este logic, ca atunci când atacul este foarte puternic şi autoapărarea să fie pe măsură. Şi în acest caz autoapărarea se manifestă prin cele două modalităţi cunoscute: fuga şi agresiunea. Se subînţelege că indivizii tineri şi lipsiţi de experienţă, vor recurge la fuga (refugierea) din faţa agresorului, în timp ce, cei mai în vârstă şi cu o experienţă mai bogată vor recurge la agresiune. Autoapărarea în faţa agresiunii se face prin mijloace analoage. Adică, dacă agresarea este poziţională sau vocală, atunci şi autoapărarea – ca un răspuns direct – va fi tot poziţională sau vocală. Dacă cerbul agresiv va îndrepta coarnele spre rivalul său, atunci şi acesta se va autoapăra luând o poziţie adecvată; adică se va întoarce cu faţa spre agresor şi va apleca capul îndreptând coarnele spre acesta, manifestând o intenţie vădită de a contracara lovitura. Dacă duelul se duce în plan vocal, agresorul ameninţând prin acel boncănit puternic cu înclinaţii ritmice ale capului (ca şi cum ar încerca să scuipe ori să tuşească sau să regurgiteze mugetul), atunci şi rivalul său va răspunde pe acelaşi ton violent şi ameninţător. Când se ajunge inevitabil la lupta propriu-zisă, evident agresorul va ataca cu coarnele şi rivalul se va autoapăra în mod similar. Aşa cum s-a mai precizat şi cu alte ocazii, indivizii aceleaşi specii sunt dotaţi cu organe de luptă identice şi care în lupta intraspecifică pot ucide, dar în confruntările interspecifice de regulă pot doar cel mult răni. Regula generală în luptele intraspecifice este aceea că rivalul trebuie învins pentru a fi înlăturat şi nu ucis pentru a fi distrus. Pentru a înţelege mai bine modelul de autoapărare în cazul luptelor intraspecifice la cerb, să ne imaginăm un taur dominant (exemplar Alfa), care este posesorul unui cârd de câteva ciute şi care este provocat de către un rival cu o capacitate de luptă asemănătoare. Agresorul va începe ameninţarea boncănind violent, exprimând intenţia de a prelua cioporul de ciute. „Stăpânul” va răspunde pe acelaşi ton, apărându-se, ameninţând. Pe măsură ce agresorul se apropie de ciutele ce pasc în jurul stăpânului, acestea devin mai atente exprimând un ataşament disimulat, dar şi o dorinţă pătimaşă. Concomitent, stăpânul va face scurte deplasări ameninţătoare în direcţia intrusului, cu tendinţa evidentă de a-l înlătura, dar va reveni repede la „haremul” său, pentru a preveni destrămarea lui. Atunci când distanţa se reduce din ce în ce mai mult, confruntarea devine iminentă. Stăpânul va părăsi ciutele îndreptându-se boncănind ameninţător spre rivalul ce răspunde pe acelaşi ton, şi va încerca să-l lovească cu vârful ascuţit al coarnelor. Intrusul va para lovitura cu propriile-i coarne, sugerând lupta unor spadasini. Acest duel va dura până când unul dintre luptători va da semne de oboseală şi va încerca să abandoneze confruntarea. Dar nici abandonul nu este uşor, întrucât învinsul pentru a pleca, trebuie să se întoarcă şi va da posibilitatea astfel învingătorului să-l lovească cu vârful ascuţit al coarnelor în abdomenul atât de puţin protejat. Dezamorsarea acestei confruntări se realizează tot printr-o formă a modelului comportamental de autoapărare. Cei doi rivali cu coarnele încleştate, se vor împinge unul pe celălalt, se vor despărţi, şi iar se vor repezi, încrucişându-şi coarnele până când vor rămâne într-o ultimă încăierare cu grumazii încordaţi şi cu picioarele tremurând din cauza epuizării fizice. În acest moment nu se vor mai împinge ci mai mult se vor sprijini unul pe altul, ca doi boxeri care epuizaţi se reazemă reciproc ca să nu cadă. Acesta este de fapt momentul când se realizează stingerea treptată a fazei de apetenţă a comportamentului agresiv. Fiecare din cei doi rivali simte (fiind în contact direct), că celălalt nu mai este periculos, încărcătura agresivă fiind consumată în luptă şi înlocuită printr-o epuizare fizică totală. În acest moment de realizare a unei stări reciproce de epuizare fizică avansată, fiecare abia aşteaptă ca celălalt să plece şi nici unul nu se mai gândeşte să atace părţile vulnerabile sau descoperite ale adversarului. Astfel se încheie lupta şi odată cu ea şi faza consumatoare a comportamentului de autoapărare. Modelele comportamentale auxiliare, respectiv explorarea şi agresivitatea deşi au fost tratate concomitent cu cele de bază (reproducerea, hrănirea şi autoapărarea), vom face totuşi în completare unele precizări, pentru o mai bună înţelegere a comportamentului general al cerbului comun. Comportamentul de explorare - se realizează prin cele trei simţuri de bază: văz, auz, miros. Globii oculari mari şi proeminenţi dau posibilitatea unei investigări vizuale clare şi panoramice. Urechile cu pavilioanele mari şi destul de mobile dau posibilitatea captării sunetelor din orice direcţie. Fosele nazale destul de mari şi nasul suficient de alungit şi bine dotat cu celule senzitive olfactive dau de asemenea posibilitatea unei bune perceperi a stimulilor odorifici. În concluzie putem spune că cerbul vede, aude şi simte foarte bine. Comportamentul explorativ al cerbului este un comportament aflat într-o perpetuă derulare. Acţiunea de explorare încetează sau mai bine zis se atenuează, numai atunci când cerbul se află în stare de repaus total (doarme). Situaţia este explicabilă dacă ne gândim la faptul că el constituie pradă în primul rând pentru lupi dar nu numai. De fapt comportamentul explorativ sub această formă de manifestare este general tuturor animalelor sălbatice care într-un fel sau altul se află în postura de pradă. Comportamentul explorativ – din cauză că este de regulă omniprezent în comportamentul general al cerbului – se suprapune practic cu celelalte forme comportamentale (hrănire, reproducere, etc.). Mai bine spus atât găsirea hranei, cât şi a partenerului de reproducere se realizează cu ajutorul explorării, nemaivorbind de faptul că autoapărarea de fapt presupune o continuă explorare a ambientului pentru a se depista din timp eventualii duşmani. Deşi – aşa cum am mai precizat – cerbul are foarte bine dezvoltate toate simţurile, totuşi cea mai mare credibilitate o dă mirosului. Chiar dacă aude un zgomot sau vede un obiect suspect, se va apropia sau se va roti în jurul sursei de zgomot sau a imaginii obiectului, până când va putea recepţiona mirosul acestuia. Foarte rar poate chiar niciodată nu va încerca să vadă mai de aproape imaginea vreunui obiect pe care l-a depistat pe cale olfactivă. Aceasta constituie o formă de adaptare la condiţiile de ambient, prin care poate identifica pericolul de la distanţă, fie noaptea, fie ziua. Mirosul ca posibilitate de explorare este foarte util mai ales cu ocazia reproducerii. Acesta constituie singurul mijloc prin care masculul poate recunoaşte (depista), intrarea în călduri a ciutelor şi iminenţa disponibilităţii de copulare a lor. Comportamentul explorativ al cerbului comun aşa cum s-a menţionat cu ocazia descrieri celorlalte forme de comportament (hrănire, reproducere) este foarte bine pus la punct, în sensul că utilizează cele trei organe de simţ majore (văz, auz, miros) cu mare eficienţă, îmbinând foarte bine folosirea lor atunci când este cazul. Având postura de cel mai mare ierbivor sălbatic din ţara noastră, cerbul comun, mai cumulează şi calitatea de a fi cel mai râvnit animal-pradă întrucât el poate constitui hrana necesară unei întregi haite de lupi flămânzi. Din aceste considerente, prestaţia în ce priveşte explorarea ambientală pentru autoapărare şi evitarea pericolelor, trebuie să fie de foarte bună calitate. Calităţile din acest punct de vedere, fiind unul din criteriile importante de selecţie naturală în cazul cerbului comun. Comportamentul agresiv al cerbului a fost tratat atunci când s-a abordat problema autoapărării interspecifice. Fiind vorba despre o specie ierbivoră ce în lanţul trofic se află în postura de pradă – specifică a lupului şi a altor carnasiere sălbatice, agresiunea se pune numai sub forma luptei intraspecifice. Pe lângă agresivitatea manifestată de cerb faţă de unele răpitoare, în anumite situaţii specifice (lupii solitari şi mai tineri), au fost semnalate şi cazuri de agresivitate manifestate faţă de om. Astfel se cunosc cazuri când cerbii masculi în captivitate au atacat oamenii ce intrau în perimetrul (curtea sau ţarcul) în care aceştia erau crescuţi. În mod deosebit este cunoscut cazul unui cerb crescut de tânăr în captivitate, şi care părăsind incinta de creştere (curtea unui canton silvic) s-a apropiat de terasa unui restaurant din apropiere şi a atacat consumatorii, într-un mod atât de violent încât a fost necesar să se intervină prin împuşcarea lui. Evident nu este vorba despre un comportament normal, având în vedere că animalul nu a fost crescut în libertate şi în biotopul său natural, dar trebuie reţinut aspectul unei posibile agresivităţi şi faţă de om. Întrucât cu ocazia tratării comportamentului de reproducere şi de auto- apărare s-au expus pe larg problemele legate de agresivitatea cerbului, considerăm de asemenea inutil a se mai insista pe această temă, mai ales că acest comportament nu-l caracterizează. Reţinem ca predominante aspectele de agresivitate manifestate în cadrul luptelor intraspecifice şi în mod deosebit a reproducerii (boncănitului), ca forme de comportament caracteristice cerbului comun. Densitatea de efective are mare influenţă nu numai asupra dezvoltării corporale şi mărimii coarnelor, ci şi a pagubelor cauzate pădurii şi terenurilor agricole de către cerb. Tot densitatea are de asemenea influenţă deosebită asupra comportamentului cerbului, a relaţiilor lui cu celorlalte specii cohabitante; de aceea ea trebuie mereu controlată în teren şi menţinută în limitele optime.
(Publicat în Carpaţii, din 3 septembrie 2005)
