Fauna sălbatică a României şi integrarea în Comunitatea Europeană
Dacă dorim cu adevărat să gestionăm cât mai durabil ecosistemul în care suntem integraţi, dacă vrem s-ăi asigurăm menţinerea biodiversităţii şi continuitatea, trebuie să fim foarte preventivi şi operativi în gândirea soluţiilor menite a anihila presiunile malefice exercitate de anumiţi indivizi ai uneia dintre speciile terestre care s-au dovedit a fi uneori cei mai feroce şi mai de temut duşmani ai naturii înconjurătoare. Aceşti distrugători în sensul strict literal al cuvântului şi nu în cel ecologic al termenului, sunt cunoscuţi în sistematica clasificării speciilor din păcate, la fel ca şi restul lumii, tot sub denumirea de homo sapiens. Populaţia umană, de câteva decenii se află într-o continuă extindere demografică determinată nu atât de creşterea natalităţii, ci mai mult de prelungirea duratei de viaţă a omenirii, ca urmare a unor facilităţi tehnologice pe care ştiinţa le pune la dispoziţie societăţii actuale de consum. Această prelungire a vieţii atrage după sine un consum sporit de resurse naturale, multe dintre acestea având o perioadă lungă şi foarte lungă de refacere. In acest context, conceptul de gospodărire durabilă a resurselor de orice fel, s-a impus şi a devenit de o necesitate tot mai stringentă. Din categoria resurselor ce satisfac nevoile societăţii de consum, face parte şi fauna, şi se pare că animalele de interes vânătoresc, prezintă o importanţă mai deosebită din acest punct de vedere Pentru a putea vorbi însă despre o gospodărire durabilă a unei specii, este necesar să o cunoaştem cât mai bine, să avem date cât mai reale despre caracteristicile de bază prin care aceasta se defineşte ca parte constitutivă a întregului din care face parte şi în care se integrează, prin numeroase relaţii de interdependenţă reciprocă. Gândindu-ne la asemenea caracteristici, nu putem omite: cunoaşterea anatomiei, fiziologiei, filogeniei şi ontogeniei acestora, cât şi cunoaşterea eco-etologiei lor, pentru a şti cum se comportă şi cum pot reacţiona indivizii şi specia la modificarea condiţiilor ambientale din propriile habitate, mai concret care este capacitatea lor de adaptabilitate. Concomitent este necesar să facem şi o prognoză a posibilelor modificări ambientale şi mai ales să apreciem anvergura şi amploarea lor. Fiind în posesia acestor date şi mai ales ţinând cont de corelaţiile dintre ele, se poate trece apoi la elaborarea programului de management al speciilor respective, prin care să se stabilească întregul complex de măsuri menite a asigura gestionarea lor durabilă, în contextul păstrării biodiversităţii întregului ecosistem. In contextul intrării României în comunitatea europeană, din punctul de vedere al vieţii sălbatice problema are un anumit specific având în vedere faptul că România, în ciuda înapoierii generale în care se află, are un nivel de biodiversitate mai ridicat decât al celorlalte ţări comunitare, datorită faptului că în ţara noastră sunt foarte bine reprezentate trei specii de răpitoare: ursul, lupul şi râsul, cunoscute sub numele generic de carnivore mari, denumire improprie pentru urs având în vedere faptul că acesta este într-adevăr răpitor, dar este omnivor. In cazul ursului brun, problemele legate de ecologia şi managementul lui sunt puţin mai deosebite din cel puţin două considerente: - este cel mai mare mamifer răpitor din fauna europeană, şi în consecinţă este o specie dominantă oriunde apare în ecosistemul în care habitează; - a dispărut deja de mult timp din numeroase biotopuri ale Europei occidentale şi pe cale de consecinţă beneficiază de o bună protecţie asigurată prin numeroase convenţii internaţionale. Acolo unde există populaţii stabile de urşi bruni, în general indivizii sunt bine adaptaţi la condiţiile locale de biotop şi fac faţă cu succes presiunilor exercitate de factorii antropici. Dacă au hrană suficientă se înmulţesc destul de bine şi nefiind afectaţi nici de boli, urşii pot atinge efective ce depăşesc nivelele optime, provocând pagube în domeniul zootehniei, agriculturii sau silviculturii. In România, care are o populaţie destul de însemnată de urşi bruni (cca. 6 mii de exemplare) sunt cunoscute câteva zone cu astfel de probleme printre care pot fi amintite: în primul rând Harghita apoi Covasna, Braşov, Mureş şi poate şi altele. In aceste zone au existat mereu şi există şi în prezent aşa zişii urşi problemă, dar nu numai sporadic ci uneori în număr destul de însemnat astfel încât pot induce în rândul aşezărilor omeneşti învecinate o adevărată stare de stress. Pentru a confirma afirmaţia putem aminti situaţiile întâlnite în staţiunea Tuşnad-Băi din Harghita sau cartierul Răcădău din Braşov, unde urşii obişnuiai să invadeze localităţile punând în pericol liniştea oamenilor. Din cele expuse se poate trage concluzia că în ce priveşte habitatul ursului brun din Europa avem în prezent două aspecte distincte: 1. Zona occidentală, de unde urşii au dispărut în decursul timpului datorită extinderii mai alerte în biotopul lor a influenţei negative a factorului antropic (Germania, Franţa, Austria, Elveţia etc.). 2. Zona orientală, unde influenţa acestor factori antropici s-a făcut simţită într-un ritm mai lent, situaţie ce a oferit posibilitatea urşilor ca în decursul timpului să se adapteze mai bine la noile condiţii, modificându-şi ecologia printr-un comportament adecvat timpului şi locului (România, Bulgaria, Ucraina etc.). Este aproape sigur că actualul ecotip de urs brun din partea orientală a Europei, care s-a adaptat la efectele prezente ale influenţelor factorilor antropici ar rezista acum şi în zona occidentală ocupând fără probleme vechile biotopuri din care a dispărut, dacă bineînţeles s-ar dori acest lucru. Cele afirmate se pot confirma prin exemplul urşilor care în urma recentului război balcanic s-au refugiat din unele zone ale fostei Iugoslavii în Austria unde s-au adaptat la noile condiţii ambientale destul de repede, dar se pare că nu au fost şi nu sunt foarte doriţi în acele locuri. Este bine de reţinut totuşi că actualele populaţii de urs brun din Europa ar putea constitui o resursă genetică importantă de refacere a efectivelor din zonele de unde au dispărut. Consider că pentru a asigura o gestionare durabilă şi un viitor sigur ursului brun din Europa, pe lângă protejarea efectivelor existente în prezent, este bine să se aibă în vedere şi repopularea habitatelor naturale din care aceştia au dispărut în decursul timpului. In fond, dacă se încearcă refacerea efectivelor de gorile din Africa prin renaturarea exemplarelor născute şi crescute în Anglia, de ce să nu se refacă efectivele de urşi dispărute din Europa occidentală cu exemplare sălbatice capturate din România? Până când se va decide însă asupra necesităţii şi oportunităţii repopulării ursului brun în habitatele din care el a dispărut, va trebui ca populaţiile existente să fie urmărite printr-o monitorizare atentă, întrucât condiţiile ambientale de mediu sunt supuse şi în continuare schimbărilor determinate de activitatea factorului antropic. In aceste condiţii, ursul în mod deosebit dar şi întreaga faună sălbatică sunt supuse unui efort continuu de adaptare ambientală la care unii indivizi pot face faţă mai uşor, iar alţii este necesar să fie ajutaţi. Pentru a avea un control sistematic asupra modului cum se realizează şi în continuare cum se menţine echilibrul dinamic dintre efectivele de urşi şi condiţiile de biotop, este necesară elaborarea unui program cinegetic de monitorizare asemănător monitoringului forestier. In mod concret ar fi vorba despre amplasarea în teren, conform unor anumite scheme, a unor puncte de observare a urşilor. Amplasarea observatoarelor trebuie să fie de aşa manieră realizată încât să cuprindă condiţii cât mai diferite de teren, dar în acelaşi timp, locurile să fie şi corespunzătoare din punct de vedere al eco-etologiei urşilor pentru ca aceştia să le frecventeze. De asemenea, distanţa dintre observatoare trebuie să fie suficient de mare pentru ca urşii pe cât posibil, să nu frecventeze concomitent mai multe locuri de observare, întrucât aceasta ar putea deforma rezultatul monitorizării lor. Prezenţa urşilor la aceste locuri este recomandabil să fie stimulată prin oferirea de hrană suplimentară mai ales în perioadele critice din viaţa lor, respectiv toamna înainte de intrarea la bârlog şi primăvara după ieşire. Iniţiativa realizării unui asemenea program de monitoring cinegetic pentru monitorizarea efectivelor de urs brun, există deja de câţiva ani în judeţul Harghita. Aici pe un număr de 13 fonduri de vânătoare ce cuprind în total o suprafaţă de cca. 87 mii de hectare de biotop corespunzător pentru habitarea ursului, au fost amplasate un număr de 33 observatoare. Făcând un calcul sumar, rezultă că revine câte un observator la fiecare 2640 ha, respectiv între două şi trei observatoare pe fiecare fond de vânătoare. In aceste teritorii se estimează a exista cca. 300 exemplare de urşi ceea ce înseamnă că densitatea lor este de cca. 3,4-3,5 exemplare la o mie de hectare de pădure. Cu titlu informativ amintim că în primăvara acestui an la cele 33 puncte de observaţii cu prilejul unor observaţii simultane au fost văzuţi un număr de 95 urşi (aproape 1/3 din efectivul existent). Necesitatea şi oportunitatea urmăririi şi ţinerii sub control a efectivelor de urşi, este confirmată şi de cazurile tot mai numeroase de “urşi problemă” pe care le semnalează în ultimul timp mass-media din ţara noastră, motiv pentru care în încheiere doresc să punctez câteva din avantajele metodei programului de monitorizare menţionat: - Posibilitatea observării unui mare număr de exemplare şi aprecierea efectivelor existente, a calităţii lor sub aspectul stării de sănătate cât şi a creşterii şi dezvoltării acestora. - Posibilitatea hrănirii lor suplimentare mai ales în perioadele critice (primăvara şi toamna) când au mare nevoie de hrană şi nu o pot găsi în ambient decât în cantităţi foarte limitate şi insuficiente. - Posibilitatea prevenirii pagubelor pe care urşii le produc în zootehnie şi agricultură atunci când duc lipsă de hrană din diferite motive (în general calamităţi sau intemperii ce le afectează baza trofică). - Posibilitatea administrării prin hrana suplimentară oferită urşilor a unor vaccinuri sau medicamente dacă ar fi necesar (deşi deocamdată nu este cazul). - Posibilitatea efectuării unor observaţii etologice privind comportamentul şi mai ales posibilitatea realizării unor scheme etologice în vederea declanşării unor forme de comportament (agresivitate, autoapărare, hrănire, reproducere, explorare etc.) pentru o cât ma bună cunoaştere a caracteristicilor speciei. - Posibilitatea reglării mărimii populaţiei prin efectuarea unei selecţii artificiale extrăgându-se exemplarele bolnave, accidentate, prea bătrâne şi inutile ori nedorite în cadrul populaţiei existente, etc. Aşa cum am mai menţionat atât în paginile acestei publicaţii cât şi în altele este bine ca populaţia să fie informată corect asupra problemelor pe care le are viaţa sălbatică în general şi fauna de interes vânătoresc în special, pentru ca oamenii să-şi poată forma o opinie proprie în deplină cunoştintă de cauză şi să nu mai poată fi manipulaţi aşa cum nu de mult s-a putut vedea o asemenea tentativă în mass-media noastră. Poate ar fi potrivit ca şi presa centrală care are o audienţă mai mare la publicul larg să acorde mai multă atenţie acestor aspecte de informare, de instruire a cititorilor în acest domeniu, prin implicarea specialiştilor care cu siguranţa sunt dispuşi să colaboreze dacă vor fi solicitaţi sau pur şi simplu dacă lise va oferi posibilitatea să se adreseze populaţiei.
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 7 (67) din iulie 2004)
