Articole de la A la Z

Fauna sălbatică şi criza mondială




          De mai multe ori am abordat în paginile acestei publicaţii diverse teme de actualitate legate de fauna sălbatică, în dorinţa de a informa cititorii despre situaţia reală a mărimii efectivelor, cât şi a comportamentului speciilor în contextul antropizării din ce în ce mai accentuate a mediului înconjurător. De cele mai multe ori, pe lângă informare, am urmărit şi propunerea unor soluţii în situaţiile mai dificile, cum a fost cazul urşilor habituaţi. Am sperat tot timpul că printre cititori se vor afla şi factori de decizie receptivi la cele relatate şi care vor fi dispuşi să rezolve problemele semnalate. În acest sens, amintim o scrisoare deschisă publicată în nr. 2 al revistei din februarie 2005, prin care informam conducerea Ministerului Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale despre situaţia reală a populaţiilor de urşi din România, fiind propuse sub forma unor concluzii, şi un set de măsuri menite a soluţiona problemele semnalate. Din păcate, fie mesajele noastre nu au ajuns acolo unde trebuia, fie au ajuns, dar cele semnalate nu au reuşit să ocupe locul cuvenit pe lista priorităţilor conducerii ministerului, cert este că toate lucrurile au rămas aşa cum au fost de vreo două decenii încoace, adică aproape la voia întâmplării. Considerăm că această nepăsare în soluţionarea problemelor faunei sălbatice este alimentată şi de posibilitatea declinării răspunderii între cele două foruri centrale implicate. Este vorba pe de o parte de Ministerul Agriculturii care reprezintă autoritatea centrală ce răspunde de silvicultură şi implicit de fauna sălbatică pe care o gestionează la nivelul fondurilor de vânătoare prin personal specializat şi pregătit în acest sens (începând cu maiştri şi paznici de vânătoare şi până la doctori în domeniu). Pe de altă parte, este vorba despre Ministerul Mediului care are responsabilitatea şi obligaţia să controleze modul cum sunt administrate fondurile de vânătoare şi mai ales unele specii protejate la nivel de U.E., dintre care se remarcă cu prioritate ursul. Se pare că este mult mai dificil de controlat decât de gestionat această activitate, întrucât specialişti din acest domeniu, pentru a se putea implica cu competenţă, ar trebui să beneficieze de o pregătire multidisciplinară, având în vedere multitudinea şi diversitatea problemelor ce le au de controlat şi reglementat (începând cu poluarea mediului sub toate aspectele şi până la evaluarea speciilor de animale sălbatice protejate). Nu credem că prin transferarea cu câţiva ani în urmă a unor responsabilităţi în ce priveşte managementul speciilor protejate (în special a ursului brun) din competenţa Autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură în cea a Ministerului Mediului, aceste specii o duc mai bine şi sunt mai fericite. Să nu uităm contextul în care a avut loc acest transfer de responsabilităţi şi care a fost legat de scandalul provocat în anul 2004 de o fundaţie care după cum o arăta şi numele, avea ca obiect de activitate păsările şi nu urşii. Deşi problema invocată de această fundaţie, cum că urşii din România sunt în pericolul dispariţiei, s-a dovedit a fi falsă, nimeni nu s-a mai formalizat să afle de ce a fost provocat acest scandal, toată lumea fiind mulţumită când Bunul Dumnezeu a contribuit la încetarea lui. Totuşi, nu pot fi ignorate şi unele învăţăminte ce au fost generate de acest scandal. În primul rând respectiva fundaţie a dat societăţii româneşti o adevărată lecţie în ce priveşte modul cum trebuie procedat pentru ca un subiect, o temă (chiar dacă este falsă) să fie adusă în centru atenţiei naţionale şi continentale printr-o abilă manipulare a unor organizaţii neguvernamentale, a mass-media şi a unor organisme ale administraţiei de stat. În al doilea rând, dar primul ca importanţă, a atras indirect atenţia lumii ştiinţifice româneşti din domeniu, asupra oportunităţii elaborării unor studii şi cercetări în ce priveşte problematica ursului din ţara noastră. În acest sens trebuie remarcat faptul că Regia Naţională a Pădurilor, încă din anul 2005, în calitatea sa de gestionar a celor mai mari efective de urşi din România, a contractat cu Universitatea Transilvania din Braşov o temă de cercetare privind eco-etologia ursului brun. Prin finalizarea acestei teme, probabil vor fi clarificate cu argumente care poartă girul cercetării ştiinţifice; foarte multe din aspectele care până acum erau cunoscute doar sub forma unor „poveşti vânătoreşti” transmise pe cale orală sau nuvelistică de la o generaţie la alta de vânători. Având în vedere faptul că la conducerea M.A.P.D.R. a venit un nou Ministru, care spre deosebire de predecesorii săi ingineri silvici, deşi von Beruf (de meserie) nu este silvic, este în schimb un pasionat şi competent vânător, motiv pentru care, repunem „pe tapet” după umila noastră părere, dar şi după bogata experienţă acumulată în decursul timpului, unele probleme legate de fauna de interes vânătoresc şi de gestionarea ei în contextul actual şi de perspectivă al crizei mondiale. În primul rând, este firesc să ne punem întrebarea dacă această criză va avea efecte şi asupra vieţii sălbatice şi dacă da, cum pot fi acestea diminuate ? Răspunsul este afirmativ, da va avea efecte, iar impactul ei asupra faunei sălbatice şi mai ales asupra celei de interes vânătoresc va fi direct proporţional cu amploarea crizei. Aceste efecte pot fi atât directe, cât şi indirecte. Efectele directe constau în faptul că activitatea de vânătoare prin componenta sa economică, aducătoare de venituri, va determina creşterea presiunii asupra recoltării vânatului pentru consum propriu sau în vederea valorificării lui în scopul obţinerii de venituri suplimentare atât de către gestionarii legali ai fondurilor de vânătoare, cât şi ilegal prin braconaj. Să nu uităm, că mult timp referitor la activitatea de vânătoare, s-a vorbit despre o economie a vânatului, vânătoarea fiind pe bună dreptate considerată ca prima activitate economică desfăşurată de către om. Efectele indirecte constau în faptul că prin impunerea unui regim sever de economii la nivelul întregii societăţi, vor fi reduse şi sumele alocate gospodăririi fondurilor de vânătoare şi gestionării efectivelor de vânat. În concluzie, prin cumularea influenţei celor două efecte ale crizei generale, consecinţele asupra vieţii sălbatice pot oscila de la negative, necorespunzătoare, până la catastrofale. Pentru a fi diminuate aceste efecte negative există o singură soluţie: Întărirea pazei prin combaterea cât mai eficientă a braconajului şi maximizarea măsurilor de ocrotire, protecţie şi bună gospodărire a vânatului pe toate categoriile de fonduri. Pe lângă această criză generală, care a venit peste noi, sau poate noi am intrat în ea împinşi de alţii sau cine ştie de bună voie şi nesiliţi de nimeni, activitatea de vânătoare şi prin asociere şi cea cinegetică din ţara noastră, se află de aproape două decenii într-o criză legislativă fără precedent. Fiind cadru didactic universitar în domeniul cinegeticii, am studiat istoricul vânătorii din ţara noastră şi pot afirma în cunoştinţă de cauză, că nici unul dintre actele normative ce au reglementat în decursul timpului activitatea de vânătoare din România, nu a suferit atâtea corectări, modificări şi ajustări ca cele de după 1989. Toate acestea se datoresc faptului că prin legea vânătorii nu s-a urmărit de fapt mai buna reglementare a unui domeniu de activitate şi protejarea unor ecosisteme naturale, ci doar promovarea şi protejarea intereselor unor grupuri. Nu ne propunem să facem o analiză a acestor reglementări dar nu putem să nu constatăm că de multe ori s-au solicitat modificări sau precizări lipsite de importanţă practică, iar în unele cazuri au fost aduse modificări sau precizări contrare celor mai elementare realităţi ştiinţifice privind eco-etologia unor specii. Iată doar două exemple relevante privind ultima şi cea mai recentă din suita modificărilor legii iniţiale a vânătorii, adoptată de Parlament cu nr. 215/24.10.2008, dar care s-a dovedit a nu fi cea mai de pe urmă, întrucât la data de 12.11.2008 s-a mai modificat printr-o nouă Ordonanţă a Guvermului: - Unul din obiectivele considerate de iniţiatori ca fiind importante, este înlocuirea termenului de fond de vânătoare cu cel de fond cinegetic, ultimul fiind considerat mai potrivit activităţii desfăşurate actualmente de gestionari. Legat de acest aspect de simţim obligaţi să facem unele precizări. În primul rând termenul Fond de vânătoare se referă la un spaţiu în care se exercită vânătoarea şi nu la o activitate, iar în vocabularul vânătoresc cuvântul vânătoare exprimă activitatea propriu-zisă de a vâna, deci de a practica vânătoarea, în timp ce termenul de cinegetică se referă la activitatea ştiinţifică de cercetare de cunoaştere a biologiei speciilor de interes vânătoresc atât la nivel individual cât şi la cel populaţional. Fondul de vânătoare este teritoriul în care se practică vânătoarea, iar cel cinegetic ar trebui să fie un fond în care se efectuează cercetări în domeniul cinegeticii. Este greu de crezut că gestionarii efectuează mai mult cercetări cinegetice şi vânează doar ocazional pe fondurile pe care le arendează. Probabil, că prin această modificare de denumire s-a urmărit realizarea unei diversiuni pentru ca în contextul actual al unor puternice curente „anti-chasse” (antivânătoare), lumea să creadă că asociaţiile de vânătoare nu vor mai vâna ci doar vor proteja vânatul. Nu credem că este bine ca după două decenii de abolire a comunismului, să începem din nou să minţim lumea cu premeditare aşa cum se proceda înainte. Ar fi doar un exemplu negativ pentru tinerii născuţi după 1989. În altă ordine de idei, nu trebuie să avem nici un complex de frustrare şi să ne ferim, întrucât nu este nimic rău sau ruşinos în a fi vânător dacă suntem corecţi şi cinstiţi. Într-unul din numerele din aprilie al anului 2006, al acestei reviste, am publicat un articol în care am explicat şi am argumentat motivele pentru care unii dintre noi suntem vânători şi de ce şi unii dintre urmaşii noştri vor fi vânători. Grupuri mult mai minoritare şi mai condamnate de lumea creştină decât cel al nostru al vânătorilor, îşi apără fără jenă interesele, iar noi vânătorii, pe care curajul ar trebui să ne caracterizeze, dăm dovadă de lipsa unor astfel de calităţi. Personal nu mă voi feri să folosesc şi în continuare termenul de fond de vânătoare care este consacrat, şi sunt convins că aşa vor proceda majoritatea vânătorilor noştri, după cum sunt la fel de convins că la următoarea lege a vânători se va reveni la termenul iniţial. - Printre modificările, completările şi amendamentele aduse prin recenta lege 215/24.10.2008 este şi aceea că împuşcarea urşilor la bârlog sau la nadă va constitui de acum înainte infracţiune. Cu privire la această temă ne menţinem şi în continuare punctul de vedere anterior şi comunicat în anul 2005 Ministrului Agriculturii. Extragerea anuală prin împuşcare a unui anumit număr de urşi în cadrul unor cote riguros stabilite şi monitorizate este obligatorie, întrucât ursul în fauna noastră sălbatică este o specie răpitoare dominantă şi înmulţirea lui necontrolată ar duce la eliminarea altor specii cu care acesta coabitează. Această extragere selectivă a urşilor în vederea menţinerii speciei în limite optime, este din punct de vedere ecologic cel mai indicat să se efectueze la punctele de hrănire şi monitorizare şi nicidecum la goană. Avantajul constă în faptul că la aceste puncte se pot alege exemplarele de selecţie (retardate, accidentate, bolnave etc.), nu se împuşcă accidental femele cu pui, riscul de a răni vânatul este mult mai mic şi de aici şi riscul de a avea accidente de vânătoare este mult diminuat. În cazul vânării la goană, toate aceste avantaje devin dezavantaje şi în afară de aceasta goana constituie un stress foarte puternic nu numai pentru întreaga viaţă salbatică din perimetrul respectiv, ci pentru toate vietăţile începând cu insectele şi terminând cu păsările, care sunt obligate să fugă din faţa gonacilor. O goană, pentru un ecosistem, echivalează cu un război sau o invazie de popoare migratoare pentru o comunitate umană stabilă din vremurile trecute. Chiar dacă se admite această metodă, considerăm că pentru a limita stresul este necesar ca numărul gonacilor să fie cât mai mic posibil, respectiv maximum cât numărul vânătorilor, iar goana să se facă într-un fond de vânătoare cel mult odată pe an. Vânarea urşilor prin metoda goanei să constituie o excepţie şi nu o regulă, recurgându-se la ea numai în situaţii deosebite. Considerăm că singura metodă cu adevărat ecologică de vânare a urşilor, prin care se poate asigura o protejare reală a speciei, în afara celei de la punctele de monitorizare, este prin dibuit sau pândă la cadavrul animalului ucis de acesta în cazul celor nărăviţi şi care produc pagube în mod sistematic. În final, dorim să abordăm o problemă care poate genera în următorii doi ani o nouă criză în administrarea faunei de interes vânătoresc din ţara noastră. Este vorba despre viitoarea arendare a fondurilor de vânătoare, având în vedere că în curând contractele de gestionare în vigoare vor expira. Este ştiut faptul că majoritatea proprietarilor cărora le-au fost retrocedate terenurile, şi mai ales deţinătorii de păduri, aşteaptă cu sufletul la gură să devină beneficiarii direcţi ai dreptului de vânătoare, văzând prin aceasta, în contextul actual de criză, o sursă importantă de venituri. Există riscul ca şi cu fauna de interes vânătoresc să se repete istoria post-decembristă a pădurilor ţării. Văzând dezastrul la care s-a ajuns în prezent cu privire la fondul forestier al României, majoritatea cetăţenilor, conştienţi fiind că suntem cu toţii beneficiari ai funcţiilor ecologice şi de protecţie ale pădurilor, sunt de acord că o administraţie unitară de tipul celei ce a fost până în anul 1989 ar fi soluţia pentru înlăturarea abuzurilor. Acum, este foarte greu, poate chiar imposibil, să se revină la ceea ce a fost. Ne referim în mod evident, la modul de administrare şi nu la cel de proprietate. După cum am mai menţionat, nu se doreşte ordine şi disciplină în păduri, de către unele grupuri de interese de tip mafiot, mult vehiculate deja în media, care nu doresc conservarea fondului forestier aşa cum demagogic afirmă, ci doar maximizarea profiturilor şi mai ales posibilitatea de manipulare a populaţiei din zonele forestieră unde aceasta este eminamente dependentă de păduri. Revenind la tema perspectivei gestionării faunei de interes vânătoresc şi implicit a vieţii sălbatice, ideal ar fi ca aceasta să fie gospodărită unitar prin organisme de specialitate ale statului, şi care să valorifice dreptul de vânătoare prin scoaterea la licitaţie a cotelor anuale de recoltă. Am afirmat că este soluţia ideală, nu numai pentru că ar fi cea mai bună, ci mai ales pentru faptul că este utopică, întrucât ea nu va fi acceptată nici de conducătorii organizaţiilor vânătoreşti şi nici de către proprietarii de terenuri, din considerente care se subînţeleg. Aceste considerente nu dorim să le menţionăm, întrucât pe de o parte oricum nu ar fi recunoscute nici de unii nici de alţii, iar pe de altă parte un asemenea demers ar fi şi nepoliticos, fiind cum spune proverbul, să vorbeşti de funie în casa spânzuratului. Ceea ce în schimb se poate şi trebuie soluţionat, este ca dreptul de „veto” al proprietarilor în atribuirea spre gestiune a fondurilor de vânătoare, să funcţioneze în interesul lor şi nu al celor ce doresc doar să profite de pe urma vânatului şi vânătoarei. În actuala viziune şi reglementare a problemei, în principiu, cei ce deţin 51% din suprafaţa fondului de vânătoare decid cui se atribuie acesta, întrucât cei ce deţin restul de 49% sunt obligaţi să le arendeze aceluiaşi gestionar. La munte de exemplu, unde suprafaţa minimă a unui fond de vânătoare este 10 mii de ha., un asemenea proprietar ar trebui să aibă minimum 5,1 mii de ha., dar aceasta creşte proporţional cu suprafaţa efectivă a fondului, astfel că poate ajunge şi la 9,9 mii ha. Cu certitudine nu foarte mulţi proprietari au peste 5 mii de ha., şi din aceste considerente se va ajunge la o tocmeală şi o manipulare fără precedent. Va fi posibil ca prin tot felul de şmecherii un proprietar de fond funciar cu 4,9 mii de ha, în care sunt incluse cele mai bune şi mai productive suprafeţe din punct de vedere cinegetic, să poată fi obligat să le cedeze unor „băieţi deştepţi” care au reuşit să acapareze 51% din suprafaţa fondului, şi pe care să nu fie nici un fel de vânat. Pot există şi situaţii când un proprietar are peste 5 mii hectare într-un trup comun, dar suprafaţa fiind la hotarul mai multor fonduri de vânătoare, este repartizată pe fiecare dintre ele, şi el nu poate decide în nici unul din cazuri cui să atribuie fondul de vânătoare. Din aceste considerente, propunem ca înainte de a expira actualele contracte de gestionare a fondurilor de vânătoare, să fie revizuite arondările întrucât acum 10 ani la elaborarea lor nu s-a ţinut cont de actualele proprietăţi şi de proprietarii acestora. Numai aşa se poate evita ca „vox populi” să nu cadă în derizoriu şi să ajungă „vox şmecheri”. Sperăm că cele semnalate de noi vor fi luate în considerare de factorii de decizie responsabili, chiar dacă nu recurgem la mijloacele uzitate de amintita fundaţie pentru păsări, întrucât fauna naturală a României merită atenţie, fiind încă din toate punctele de vedere recunoscută ca cea mai valoroasă din U.E.

24 martie 2009

picture