Articole de la A la Z

File din istoria contemporană a cinegeticii româneşti (I)




          După câteva decenii de activitate practică desfăşurată ca manager în domeniul silvo-cinegeticii româneşti, cât şi după elaborarea unei teze de doctorat în domeniul etologiei faunei sălbatice, la solicitarea regretatului prof. dr. ing. Aurel Negruţiu, mentorul disciplinelor de vânătoare din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, am devenit cadru didactic al acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior. Pe lângă cursul de Etologie pentru implementarea căruia fusesem cooptat şi a cărui titular am devenit, am fost solicitat să preiau şi cursul de Istoricul vânătorii, care după o îndelungată absenţă, fusese reintrodus în programa analitică a Facultăţii de Silvicultură din Braşov. Acest curs a fost introdus iniţial în cadrul disciplinelor de specialitate ale Politehnicii „Regele Carol II” de către Prof. Dr. Gh. Nedici, fost Consilier la Înalta curte de casaţie şi justiţie, membru al Academiei române şi autorul lucrării Istoria vânătorii şi a dreptului de vânătoare. Lucrarea amintită, aşa cum consemna autorul ei în Cuvântul Înainte, este un tratat general de istorie universală a vânătoarei şi a dreptului de vânătoare, are 750 de pagini şi a apărută în anul 1940 la Edit. Universul din Bucureşti. Valoroasa lucrare a profesorului Nedici, începe cu Vânătoarea în comuna primitivă şi se termină cu Epoca 1930-1937. Din păcate după cel de al doilea război mondial, nu s-au mai continuat preocupările în acest domeniu, deşi nu se poate spune că nu ar fi fost cititori interesaţi de a cunoaşte cum s-a practicat vânătoarea în România, după 1940, care a fost impactul, locul şi rolul ei în sfera socială, politică şi economică. Mărturie a acestei ultime afirmaţii stau discuţii avute cu studenţii, care tot timpul s-au arătat foarte interesaţi (mai ales de „vânătorile oficiale˝), dar şi de numeroşii cunoscuţi sau necunoscuţi de la care am primit în mod repetat apeluri telefonice, dorind să se informeze când voi scrie ceva pe această temă. Răspunsul meu a fost mereu acelaş: atunci când voi ieşi la pensie şi voi avea timpul necesar. Din păcate sau poate din fericire, a sosit şi acest moment, iar eu am început ceea ce am promis, articolul de faţă fiind prima filă din viitoarea Istorie contemporană a cinegeticii româneşti trăită şi scrisă de subsemnatul. Cum s-a oprit vânǎtoarea cu turişti strǎini Când se discută despre modul cum a avut loc un anumit eveniment, pentru o mai bună înţelegere a lui, de obicei cei ce-l relatează fac implicit referiri şi la cauzele ce l-au declanşat. Cu alte cuvinte, întrebarea cum s-a întâmplat ? este asociată mai mult sau mai puţin disimulat şi cu întrebarea de ce s-a întâmplat ? În cele ce urmează, nu mă voi dezice nici eu de acest obicei şi voi încerca să dau unele explicaţii asupra motivelor sistării vânătoarei cu străinii. Deşi nu sunt în posesia unor date certe, care ar motiva formularea unui răspuns foarte documentat la întrebarea de ce s-a oprit vânătoarea cu străinii în România anilor 1974, pot totuşi să conturez unele idei despre ceea ce cred eu că a cauzat această măsură şi intuiţia cât şi experienţa în domeniu îmi spun că nu voi fi departe de adevăr. Referitor la modul cum s-a oprit vânătoarea, pot relata în schimb totul foarte exact întrucât am fost în centrul evenimentelor, adică le-am trăit. Pentru a avea însă o imagine cât mai veridică şi a contextului sistării în România a vânătorii cu turiştii străini, cred că este necesar să dau totuşi câteva relaţii despre ce erau de fapt aceste acţiuni şi când au început, sau mai precis când s-au reluat. Am afirmat că vânătorile cu cetăţeni străini s-au reluat, întrucât consider a fi mai corect să spunem aşa, deoarece ele se practicau pe scară largă în România interbelică. Au fost întrerupte în timpul războiului, şi au fost apoi oprite în totalitate cu ocazia instaurării în ţara noastră a noului regim politic „importat” după 1948 din URSS, ţara care „ne eliberase de sub jugul fascist”. Anul 1964 care pentru majoritatea ţărilor europene însemna comemorarea a două decenii de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, pentru noi românii, a însemnat şi începutul unor schimbări majore din toate punctele de vedere. Se încheia epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi începea epoca lui Nicolae Ceauşescu. Conform doctrinei din acele vremuri a P.M.R.-ului (partidul comunist zis muncitoresc), practic prin încheierea cooperativizării agriculturii ce s-a sărbătorit în acelaşi an 1964 cu mare fast (nelipsind acordarea de decoraţii şi distincţii), se termina etapa trecerii de la societatea capitalistă la cea socialistă şi începea construirea societăţi socialiste multilateral dezvoltate. Judecând după cum s-a derulat viaţa noastră a românilor după 1989, cât şi după promisiunile pe care ni le face actuala clasă politică cum că perioada de tranziţie s-a încheiat, se pare că pasul înapoi de la socialism la capitalism este tot aşa de mare ca şi cel făcut înainte de la capitalism la socialism. Cu alte cuvinte, perioada de tranziţie înainte (1944-1964), cât şi înapoi (1989-2009), din punct de vedere temporal a durat tot atât de mult, adică două decenii. Rămâne de văzut doar dacă nu cumva s-a întâmplat ca în operele lui V.I. Lenin, unde acesta face zicere despre o strategie cu un pas înainte şi doi paşi înapoi. Nu dorim să lărgim digresiunea prea mult pentru a nu derapa de la tema anunţată, deşi ar fi foarte multe de comentat. Dar poate vom reveni cu altă ocazie şi în alt context legat tot de vânătoare şi politică, aceste activităţi fiind asociate şi integrate în istoria contemporană a românilor după război şi până în decembrie ’89. Cu ocazia vânătorilor oficiale pe care prin natura muncii mele eram obligat într-un fel să le organizez, am venit în contact direct cu N. Ceauşescu, pe parcursul a peste două decenii, cel puţin de două ori pe an, până în toamna anului 1989, anul sfârşitului epocii ceauşiste. Întâlnirile, se datorau pasiunii pe care acest nou personaj politic o avea pentru vânătoare. Din aceste considerent, cel puţin o dată pe an primăvara când era sezonul de vânare al urşilor, şi încă o dată toamna când era sezonul cerbilor, în mod obligatoriu dădeam mâna cu Ceauşescu cu ocazia vizitelor ce le făcea în judeţul Harghita. Trebuie să precizez că şi eu mi-am început activitatea tot în Harghita, unde am lucrat la început ca inginer silvic stagiar, dar la scurt timp am devenit şef de ocol, apoi şef cu vânătoarea pe judeţ şi în final aproape două decenii am fost director cu sarcina administrării tuturor pădurilor şi vânatului din această parte de ţară. În această postură am participat aproape la toate cele peste 50 de vizite cinegetice harghitene ale lui N. Ceauşescu. După cum se ştie, venirea la putere a noului lider de partid, care implicit a devenit şi lider de stat, a însemnat pentru ţara noastră o uşoară ridicare a „cortinei de fier”, prin declanşarea unei destinderi faţă de ţările occidentale cu care până atunci nu prea aveam legături, sau acestea funcţionau numai în limitele unor mandate obţinute de la URSS, marele nostru „prieten de la răsărit”. Trebuie menţionat faptul că venirea la putere a lui N. Ceauşescu se făcea într-un moment foarte favorabil, generat de un concurs de împrejurări dintre care cel mai important era „eliberarea” de facto a ţării noastre de trupele sovietice de ocupaţie şi implicit de toată cohorta de consilieri care le însoţeau şi care se implicau în treburile ţării la toate nivelele. Doar în treacăt dorim să precizăm, că această eliberare a României de sub tutela şi ocupaţia Moscovei, s-a negociat tot cu ocazia unei vânători oficiale organizată la Bistriţa unde fusese invitat N.S. Hruşciov, şeful Uniunii Sovietice din acele timpuri. Pe lângă această situaţie favorabilă de „teren liber”, cum se spune în construcţii atunci când terenul este pus la dispoziţia executantului lucrărilor, N. Ceauşescu a mai moştenit de la Ghorghiu-Dej, şi un prim ministru în persoana lui Ion Gheorghe Maurer care era un avocat cu vederi foarte largi şi prooccidental, datorită profesiunii lui liberale dar poate şi datorită origini lui etnice. Maurer era un om zeflemist, cu o ironie în general discretă, dar care nu de puţine ori lua o formă burlescă. Cu privire la etnia lui, se spune că făcând parte dintr-o delegaţie a României ce se ducea la Moscova şi care era formată din Ana Pauker, Vişinevski, Moghioroşi şi alţi ca aceştia, la un moment dat I.V. Stalin i-a întrebat cu un ton ironic: Ei bine dintre voi toţi care reprezentanţi România la această întâlnire, care sunteţi români cu adevărat? Maurer sesizând ironia, ar fi răspuns pe acelaşi ton: Cel mai român sunt eu tovarăşe Stalin! şi apoi a continuat: că doar mama a fost franţuzoaică iar tata neamţ. Probabil că I.G. Maurer nici nu exagera atât de mult prin această glumă, întrucât ceilalţi membrii ai delegaţiei, după nume şi modul cum vorbeau limba română, puteau fi cel mult cetăţeni europeni, şi cu siguranţă erau agenţi de origine hungaro-iudaico-slavă ai Cominternului, trimişi aici pentru a implementa doctrina comunistă în noua Românie cedată ruşilor prin tratatul de la Ialta. I. G. Maurer, care în altă ordine de idei trebuie spus că era şi el un vânător pasionat, a avut un rol important în reluarea acţiunilor de vânătoare cu vânătorii străini. Vânătoarea cu străini, pe lângă veniturile directe în valută pe care le aducea ţării, era şi un mijloc foarte eficient de a facilita intrarea în legătură cu oameni de afaceri străini care de cele mai multe ori erau şi ei vânători în ţările lor. Programul foarte ambiţios de industrializare al ţării pe care noul lider dorea să-l promoveze nu se putea realiza decât prin colaborări cât mai avantajoase cu trusturi şi companii performante din ţările puternic industrializate şi bineînţeles cu bani mulţi. Fără a da nume, pot relata că în acea perioadă am organizat la solicitarea lui I. G. Maurer acţiuni de vânătoare pentru un ministru de finanţe francez (care a ajuns ulterior preşedinte al ţării) şi pentru un bancher ce purta numele uneia dintre familiile cele mai cunoscute ale domeniului finanţelor mondiale. Îmi amintesc şi acum atenţionarea pe care ne-a făcut-o atunci primul ministru Maurer: „Fiţi atenţi ca cei doi să fie mulţumiţi cu vânătoarea, întrucât avem interese foarte mari cu ei; dorim să facem o bancă comună româno-franceză, iar unul dintre cei doi trebuie s-o aprobe, iar celălalt să pună banii.” Tot la solicitarea lui I.G. Maurer, am organizat o partidă de vânătoare pentru preşedintele celui mai mare combinat siderurgic german din Europa, cu care România urma să colaboreze la realizarea renumitului nostru combinat siderurgic de la Galaţi. Cu timpul, pe măsura lărgirii din ce în ce mai accentuate a legăturilor noastre cu oamenii de afaceri şi industriaşii occidentali (cu precădere vest-germani), la solicitarea şi insistenţele acestora, dar fiind şi statul român cointeresat, primul ministru I.G. Maurer a scos o hotărâre de guvern privind vânătoarea cu turişti străini. Timp de zece ani treaba a mers bine, evident cu micile incidente inerente unei activităţi atât de dependentă de hazard. În anul 1974 vânătoarea cu turişti străini a fost însă oprită brusc, pe toate categoriile de fonduri de vânătoare. Oprirea vânătorii s-a făcut fără a fi revocată sau anulată hotărârea de guvern ce o aprobase, fiind doar sistată aplicarea ei fără a se preciza cauzele sau timpul cât va dura această suspendare. După cum am mai afirmat, ca unul care am trăit aceste evenimente, consider a fi două cauzele mai importante ce au stat la baza măsurilor luate. În primul rând putea fi vorba despre interesul unor organe şi structuri naţionale de a nu mai fi deranjate de afluxul prea mare de străini, printre care puteau fi (şi cu certitudine erau) unii care aveau doar forma de vânători şi în fond veneau cu cine ştie ce misiune pe linie de informare ori dezinformare, putând fi trimişi de careva dintre inamicii noştri din afara ţării. Amintind de unele structuri, ne referim în primul rând la aparatul securităţii statului, ai cărui lucrători aveau foarte mari probleme în ce priveşte eliminarea riscului ca sub acoperirea unor aşa zişi vânători străini să nu fie infiltraţi agenţi ai unor servicii străine de spionaj. Deşi dacă ne gândim bine, exista şi un revers favorizant al medaliei, în sensul că România prin spionajul economic pe care îl practica în acele vremuri, avea în străinătate agenţi informatori care puteau veni în ţară sub acoperirea de „vânători” şi astfel puteau să aducă cu mai mare uşurinţă materiale informative (planuri, proiecte, schiţe tehnice, calcule, filme, fotografii etc.). Cea de a doua cauză, dar nu ultima ca importanţă, a interzicerii vânătorii cu străini, şi care am putea-o caracteriza ca fiind mult mai subiectivă comparativ cu prima, ar fi invidia liderilor de partid şi de stat ale acelor vremuri, dintre care mulţi se făcuseră vânători şi care nu mai puteau vâna oriunde şi oricând dacă erau prezenţi în ţară vânătorii străini. Acţiunile de vânătoare cu aşa zişii turişti străini, erau desfăşurate în baza unor contracte economice cu clauze speciale, care prevedeau rezervarea fondurilor de vânătoare unde vânau aceştia şi evident, interziceau accesul în aceste perimetre a altor vânători. Pentru a clarifica lucrurile şi a nu da posibilitatea unor interpretări eronate, facem precizarea că prin liderii de partid şi de stat nu trebuie înţeles şeful statului, întrucât el oricum putea vâna oriunde şi oricând. Ne referim la ceilalţi tovarăşi, care nu ar fi avut curajul să vâneze pe un teren rezervat străinilor, întrucât aceste acţiuni erau considerate ca export indirect, fiind aducătoare de valută. În condiţiile datoriilor externe pe care ţara le avea în acele vremuri, aducerea de valută constituia un obiectiv prioritar al conducerii superioare de partid şi de stat, iar obstrucţionarea unor astfel de acţiuni, era considerată o foarte gravă abatere care ar fi fost sancţionată fără milă de şeful statului. Scurt şi concis, schematizând răspunsul şi exprimându-l în sistemul vectorial, am putem spune că această măsură este rezultanta ce provine din concurenţa fricii şi comodităţii, combinată cu invidia şi egoismul. Ceea ce am relatat în cele de mai sus, constituie motivaţia reală a sistării vânătorii cu turişti străini dar care nu se declara oficial. Ar fi fost culmea, să ceară şefului statului, temutului N. Ceauşescu, sistarea acestei activităţi, pe de o parte securiştii, recunoscând că nu pot face faţă afluxului de cetăţeni străini, iar pe de altă parte înalţii lideri ai partidului unic, pentru că nu pot să vâneze liniştiţi pe fondurile de vânătoare rezervate activului de partid şi de stat din cauza străinilor. În schimb ambele tabere aveau o vastă şi temeinică îndemânare în a manipula pe şeful partidului şi statului astfel încât acesta să ia măsurile care le conveneau lor şi în acelaşi timp să fie convins că el a acţionat independent de orice influenţe. Dar de foarte multe ori au existat şi situaţii inverse în care N. Ceauşescu scotea castanele din foc cu mâinile aparatului securităţii statului sau al activului de partid şi de stat. Mai precis, fără să le dispună direct luarea unor măsuri mai delicate, bătea şeaua ca să priceapă murgul, cum spune proverbul şi securiştii împreună cu activiştii intuiau exact ce vrea şeful şi veneau cu propuneri concrete în întâmpinarea măsurilor pe care acesta le dorea.

(Publicat în Agricultorul român, Nr. 3 din martie 2010)

picture