Articole de la A la Z

File din istoria contemporană a cinegeticii româneşti (III)
Cum s-a oprit vânătoarea cu turişti străini – Epilog (3)




          După mai bine de 16 ani de la sistarea vânătorii cu turişti străini, când în România se instaurase deja un nou regim politic, când se revenise asupra acelei hotărâri, stând de vorbă într-o seară la unul din punctele de observare şi monitorizare a vânatului cu Mureşan, pădurarul de vânătoare, din vorbă în vorbă ne amintirăm şi de cele petrecute atunci. Pădurarul, vechiul meu tovarăş de emoţii, cauzate de riscurile majore legate de organizarea vânătorilor la cel mai înalt nivel, clătinând din cap, oftând, dar şi zâmbind cu subînţeles zise: - Acum că cel care fusese atunci director nu mai este aici la noi, iar pe Ceauşescu l-au împuşcat comuniştii lui, pot să spun tot adevărul, aşa cum a fost. Şi în secuiasca lui plastică şi colorată, împănată cu tot felul de pilde şi zicale, specifice locuitorilor de pe Târnave, Mureşan mângâindu-şi încetişor dar hotărât mustăţile „a la Franz Josef” zise suspinând cu năduf: Bietul Ceauşescu, ce om mare a fost în acele timpuri, şi cum a dispărut împuşcat ca un câine bătrân şi fără de folos. D-om inginer, noi, eu ori dumneavoastră, dacă vroiam îl puteam lichida mult mai simplu când eram cu el la vânătoare pe aici prin munţii noştri, şi nu ar mai fi murit degeaba atâţia oameni nevinovaţi. Mureşan oftă din nou şi apoi continuă comentariul: să dea Dumnezeu să fie mai bine, dar la noi în secuime se spune că poporul care-şi ucide singur conducătorul, este blestemat ca cel puţin 100 de ani să nu aibă noroc nici de ţară nici de linişte; ştiţi că secuii după ce l-au ucis pe Andrei Bathori şi i-au dus capul lui Mihai Viteazul şi-au pierdut ţara şi aşa au rămas până-n ziua de azi. Hă-hă, cu oprirea vânătorii cu străini aşa a fost cum ştiţi Dvs., dar a mai fost ceva ce nu aveaţi de unde să ştiţi atuncea şi poate nu ştiţi nici acum. Oftă din nou şi privind în cămin focul ce ardea pocnind şi împrăştiind scântei, începu să povestească: Atunci când Vilmoş cu belgianul lui a găsit cerbul cel mare, eu eram la Fagul Roşu, la cabana de vânătoare cu diri (adică cu directorul), care vroia şi el zor nevoie, să împuşte un cerb mai ca lumea, că de… era şi el şef şi avea ambiţii vânătoreşti pe măsură. Şi nu am cuvinte să Vă spun cât am pătimit şi cât am pomenit pe bunul Dumnezeu şi pe toţi sfinţii când diri călca pe câte o cracă uscată care se rupea trosnind sub talpa bocancilor, sau începea să tuşească din cauză că nu putea fuma. Cerbii, care deşi boncăneau, nu erau totuşi surzi, astfel că auzind aceste zgomote dubioase, o tuleau ca din puşcă încotro vedeau cu ochii. Dar bunul şi milostivul Dumnezeu poate s-a milostivit auzind rugăminţile mele, sau poate s-a săturat de sudalmele şi blestemele înverşunate pe care le rosteam ridicând privirea spre cer, şi până la urmă a dat de s-a împuşcat cerbul meu cel cu 18 raze, mare, puternic şi falnic ca brazii din munţii noştrii. După ce l-am admirat şi l-am bocit ca pe o fiinţă dragă, i-am tăiat capul şi am plecat cu el din pădurea unde căzuse, spre cabana de vânătoare unde ne aveam noi sălaşul. Cum am ajuns, n-am apucat a-l pune jos şi a pregăti focul, că şi aud un uruit de maşină, şi văd venind IMS-ul ocolului cu poruncă ca imediat tovarăşul director să meargă la Şicasău, şi să cheme prin telefon ministerul de la Bucureşti. Diri trage şi el vreo două sudalme, după care se suie una-două în maşină, şi până a închide uşa grăieşte către mine: - Şani fă focul şi pregăteşte oarece de mâncare, că iacă imediat mă întorc să prânzim şi să sărbătorim împuşcarea cerbului, apoi trânti uşa la maşină şi dus a fost. Eu ce să fac? Am pregătit totul aşa cum am primit poruncă, şi pe când aşteptam pe diri să vie numai ce văd venind pe Grigore –pădurarul din canton. Ştiţi bine că noi ăştia de la vânătoare nu prea suntem prieteni cu pădurarii de canton, ei nu ne iubesc, ne invidiază că noi umblăm la vânătoare cu şefii şi avem relaţii mai apropiate cu aceştia, fiind convinşi că beneficiem de o protecţie deosebită comparativ cu ei care nu dau decât lemne. Grigore era atât de îngâmfat încât nici nu ştiu dacă mi-a dat bună ziua. Foarte înţepat mi-a spus: - Adă iute coarnele, să le ducem la mine ca să le preparez. Mă uit la el şi fac pe prostu’ ca şi când nu aş şti despre ce coarne era vorba, dar în gând îmi ziceam: Să şti că prostălăul ăsta ne-o văzut când puşcarăm cerbu, şi vrea să mă bage la necaz. - Ce vorbeşti măi omule? De ce coarne ţi se năzare? Bag seamă, ori ai uitat măsura rachiului de dimineaţă, ori n-ai apucat a te trezi încă de asară, zic io, că vezi doamne acolo era fond de vânătoare special, rezervat lui Ceauşescu şi nu era voie să se vâneze. Grigore se uită hoţeşte la mine şi dând pălăria pe ceafă zice privindu-mă foarte cinic: - Hai nu fă pe prostu’, că a venit de la Bucureşti, de la minister unu cu nume de cereală şi trebe să se organizeze vânătoare păntru Ceauşescu. Tu la două trebuie să fi la casa de vânătoare Păstrăvaru, iară eu trăbă să duc coarnele şi să le prepar. Aşa-i ordinal lui diri dat acum când cobora cu maşina; înţeles-ai? - Ce să fac, aşa cu inima îndoită dădu-i lui Grigore coarnele pe care după plecarea directorului le pusesem în şopru de lemne, încuiai apoi uşile, şi porni pe scurtătură către Păstrăvaru. Când ajung la casă, n-apuc să-mi trag sufletul, că mă aştepta deja Anuşca – cabanista, nevasta lui Vilmoş care zise: - Şani, mergi repede înapoi la Fagu Roşu, că tovarăşu’ director a plecat cu maşina cu unul de la Bucureşti cu nume de ceva cereală. Zis şi făcut, mă întorc chiar în clipa acea şi dăi drumul înapoi de unde venisem. După vreo două ceasuri, când am ajuns la cabană, transpirat de puteai să mă storci, domnii mă aşteptau cam năzureşi, că nu putuseră intra în casă, uşa fiind încuiată. Cum dă cu ochii de mine, diri zice cu tonul cam ridicat: - Nu ţi-au transmis să ne aşteptaţi aici la Fagul Roşu? Mă uit drept în ochii lui albaştrii cu albul cam rânced şi zic şi eu înţepat: - Ba da, dar porunca mi-a transmis-o Anuşca de la Păstrăvarul la care m-a trimis Grigore pădurarul, zicea că-i ordinul Dvs. Şi ştiţi roţile din faţă la mine nu trag, eu merg numai cu cele din spate şi motorul meu nu are decât un om putere. - Mi-a părut rău că am fost cam neomenos, dar tare eram mânios. Cum putea vorbi cu mine aşa că doară ştia cum stau problemele, şi pe deasupra îi dădusem şi cerbul cel mare. Inginerul de la Bucureşti după ce dădu mâna cu mine zise: - Uite, eu am venit pentru a pregăti vânătoarea oficială la cerbul cu 18 raze, pe care l-ai raportat Dumneata. Ce zici, mai boncăneşte? Îl putem vedea? Iară mă uit în ochii lui diri, care sub privirea mea a pălit, şi răspund: - De boncănit nu mai boncăneşte, dar dacă îl căutăm bine poate că îl putem vedea. - Ultima dată când l-ai văzut? întreabă inginerul. - Apăi înainte de a pleca la casă, la Păstrăvaru’ – răspund eu scărpinându-mă după ureche. - Şi boncănea? întreabă inginerul. - Nuu, nu boncănea, cum să boncănească? răspund eu. - Unde era? Întrebă inginerul. - Acolo! zic eu, arătând cu mâna spre şopru de lemne. - Aha, zise omul uitându-se peste şopru pe versantul din spatele acestuia. Nici nu era prea departe. Dacă tovarăşul ar fi fost aici l-ar fi putut împuşca uşor. Apoi mai întreabă: - Şi în ce direcţie a plecat după ce l-ai văzut Dumneata ultima dată? - Încolo zisei eu, arătând cu mâna încotro mersese Grigore pădurarul, uitându-mă apoi la diri care vedeam cum se abţine să nu râdă. Am ieşit în teren împreună cu diri şi inginerul din Bucureşti şi seara şi dimineaţa, dar cum era şi normal nu am văzut cerbul de 18, că doar Grigore plecase la vale cu coarnele lui. A doua zi dimineaţa am coborât şi noi de la Fagul Roşu şi inginerul cu nume de cereală a plecat, iar noi ne-am dus la Păstrăvarul. Aici Vilmoş vine cu vestea mare, că a văzut boncănind cerbul belgianului, care avea şi o ciută ce credea el trebuie să fie în călduri. Diri imediat s-a luminat la faţă şi întreabă că unde era animalul, - iar când aude că la Bacu de Jos, dă fuga la Şicasău să telefoneze la minister şi la judeţ, cum că se poate organiza vânătoarea oficială că s-a găsit cerbul cel mare, dar nu mai este la Fagul Roşu ci între timp s-a mutat la Bacu de Jos. Nici nu revine bine diri de la Şicasău că soseşte şeful de ocol boscăiat şi bosumflat povestind cum a găsit el la noi pe rezervaţie un cerb capital cu 18 raze şi s-a uitat cu binoclul la el cum acesta a trecut Târnava intrând pe fondul AJVPS-ului, unde paznicul de vânătoare ce era însoţit de un neamţ l-a pus pe aceasta să tragă în cerb, şi l-a împuşcat. Auzind povestea diri foarte supărat spune imediat: - Păi vedeţi, de aia nu putem oferi cerbi mari tovarăşului, pentru că aceştia sunt împuşcaţi cu străinii pe fondurile asociaţiei. Lasă că informez eu pe primul secretar şi o să luăm măsuri ca paznicul şi secretarul filialei să fie destituiţi. Şi iar fuge diri cu maşina la Şicasău să informeze pe primul secretar, că ce s-a întâmplat, şi bineînţeles nu uită să precizeze că cerbul în cauză s-ar putea să fie cel văzut de Vilmos, pentru că distanţa între cele două puncte nu depăşeşte 3-4 km. Primul secretar plin de indignare dispune imediat celor de la interne: - Să verificaţi imediat şi dacă porcăria asta se confirmă, să ştiţi că-i desfiinţez pe cei ce sunt vinovaţi. Între timp se confirmă acceptarea invitaţiei făcute de primul secretar, în baza relatărilor despre cerbul lui Vilmos, astfel ca a doua zi la 1530 elicopterul prezidenţial trebuie aşteptat la Şicasău. Indiferent de situaţia concretă din teren nu se mai putea bate în retragere, „zarurile erau deja aruncate şi se învârteau”. Mureşan netezindu-şi încă odată mustăţile şi ridicând din sprâncene zise cu un ton foarte grav: - Ei, aici e aici. Acum să fiţi foarte atent, paznicul care împuşcase cerbul cu neamţul, era fratele lui Grigore–pădurarul, şi când a auzit că vor să-l dea afară, a fugit repede la frate-so’ ca să-l roage să pună o vorbă bună la director. Auzind că şi diri a împuşcat pe rezervaţie un cerb capital de 18, i-a mai venit inima la loc, şi a fugit la şeful de la securitate cu care se cunoşteau că şi acesta era vânător, şi începu să se plângă şi să-i ceară ajutorul. Acesta fiind pe de o parte obligat faţă de paznic pentru vânătorile ce le organizase coloneilor şi generalilor de la Bucureşti, dar dorind mai mult să-l oblige şi pentru viitor, scoţându-l acum din impas, puse mâna pe telefon şi sună pe comandantul lui de la judeţ. Acesta fiindu-i şi el obligat tot din aceleaşi motive şi având şi el nevoie în continuare de oamenii asociaţiei după ce trase câteva înjurături zise: - Bine, bine, am luat notă. Lasă pe mine, mă ocup eu personal de asta. Din clipa aceea şeful de ocol a devenit persoană „non grata” având dosar, şi fiind verificat de mai multe ori de către miliţie pentru abuzuri şi suspiciune de furt în paguba avutului obştesc, iar diri primi aprobare pentru a se transfera într-un judeţ vecin. Cererea de care cred că şi uitase directorul, o făcu-se cu câţiva ani în urmă la un moment de furie şi indignare. În acţiunea de salvare a paznicului fusese solicitat şi tehnicianul Iosif, care şi el juca după cum cântau cei de la interne pentru că avusese cu câţiva zeci de ani în urmă când era casier la o întreprindere o condamnare penală pentru vreo 3 lei lipsă în gestiune. Din acest motiv periodic, ca oricărui şoarece, i se arăta pisica, nu ca să-l mănânce ci doar aşa să ştie că există, adică i se retrăgea din când în când avizul de port armă, pentru care trebuia să facă intervenţiile şi umilinţele de vigoare, la cei de la inspectoratul de interne. Ṣani mijind din ochi, şi foarte conspirativ zise în continuare: - Vedeţi Dumneavoastră, directorul şi şeful de ocol ştiau că din aceste motive nu pot conta pe Iosif, şi iau pus gând rău, iar prin acea vânătoare oficială au vrut să-l piardă, adică să-l dea afară de la vânătoare. Şi aşa s-ar fi întâmplat dacă inspectorul general cu vânătoarea de la Bucureşti nu băga şopârla cu vânătorii străini. Dar vedeţi, aşa voit ori nevoit a încurcat interesele locale şi bomba a explodat exact de unde fusese aruncată, exact ca la desenele animate cu şoarecele şi motanul. Asta este povestea adevărată, ca să ştiţi şi Dvs. domnu’ inginer. Mulţi se vor întreba probabil dacă este reală povestea aceasta, sau poate o fi una din acelea vânătoreşti? Nu, nu este o scorneală din cele vânătoreşti, imaginată la gura sobei, ci faptele sunt reale. Au fost multe astfel de întâmplări, şi chiar dacă nu am fost mereu în centrul păţaniilor, am fost prezent la cele mai multe dintre ele. Pot spune acum când totul s-a sfârşit, că la vânătorile oficiale se petreceau multe lucruri ce aminteau de intrigile de la curţile Ludovicilor francezi de pe vremea cardinalilor. La vânătorile oficiale, în timpul acestora sau la sfârşitul lor, se hotărau destine, se ţeseau intrigi abile, se promovau sau se destituiau cadre, se ajustau indicatori economici, se primeau cote sau repartiţii de materii prime şi materiale deficitare, dar câte nu se mai aranjau sau se dezaranjau, de poate numai cei ce le-au trăit în acele vremuri şi au supravieţuit până azi, sau bunul Dumnezeu le mai poate ţine socoteala.

Miercurea-Ciuc, 12 mai 2010

picture