Gripa aviară şi avifauna forestieră
Deşi nu cred că era necesar, voi face totuşi precizarea că prin avifaună forestieră, în contextul abordat, înţelegem toate păsările care permanent sau temporar habitează în pădure, indiferent dacă sunt sau nu de interes cinegetic. Păsările după cum se ştie, au un rol deosebit de important în procesele de autoreglare ale ecosistemului forestier, putându-se afirma fără exagerare, că în lipsa acestor vietăţi, echilibrul biologic al pădurii ar fi pus într¬-o mare dificultate. Iată doar câteva exemple, care sper să fie argumente suficient de convingătoare în sprijinul celor afirmate: - Păsările insectivore au un rol deosebit de important în combaterea biologică a dăunătorilor pădurii, prin ele fiind asigurată menţinerea stării de sănătate a arboretelor. - Păsările necrofage asigură menţinerea unei stări de igienă generală în păduri, prevenind declanşarea şi răspândirea unor epizootii. - Multe păsări contribuie la regenerarea pe cale naturală a pădurilor, asigurând diseminarea seminţelor forestiere la distanţe mari. - Numeroase păsări joacă rolul de mesageri ai pădurii, oferind prin comportamentul lor informaţii celorlalte specii coabitante despre anumite surse de hrană sau despre unele pericole iminente. - Păsările cântătoare din pădure, dau viaţă acesteia prin ciripitul lor şi constituie astfel un factor de promovare a turismului ecologic. Păsările din ecosistemul forestier constituie un mijloc, sau dacă ne permitem o mică derogare de la rigoarea exprimării academice, am putea spune că sunt un instrument prin care natura îşi poate regla unele dintre componentele sale atât sub raport cantitativ cât şi calitativ. Iată în continuare câteva comentarii pe această temă: În primul rând dorim să precizăm că ecosistemul în general, şi cel forestier în mod deosebit este un exemplu de organizare armonioasă şi echilibrată dinamic, a unui număr foarte mare de componente care se află într-o relaţie de interdependenţă perfectă. Ecosistemul, prin programul său, aşa zis superior coordonat de la un „topcenter” poate permite, funcţie de nevoile de moment sau strategia lui de perspectivă, asocierea în timp a unor componente ale sale în vederea menţinerii, sau dacă este cazul, a refacerii echilibrului atunci când din diferite motive acesta a fost stricat. Uneori putem observa că un echilibru care pare foarte stabil şi integrat, începe să se strice şi avem tendinţa de a ne implica pentru a-l reface, fiind convinşi că natura a greşit. Cei iniţiaţi în tainele viţii la scară planetară şi în problemele echilibrului universal, ştiu însă că unul dintre preceptele de bază ale ecologiei susţine cum că: natura se pricepe mai bine şi ea nu greşeşte niciodată. Având în vedere cele menţionate, trebuie să ne gândim foarte bine înainte de a „repara” ceva ce poate numai aparent natura din „greşeală” ar fi „stricat”, iar noi prin impacienţa şi ignoranţa noastră ajungem în situaţia stupidă de a dori să reparăm ceva ce nu este de fapt stricat. Parafrazând un concept biblic care spune că numeroase sunt căile Domnului, putem afirma că şi cele ale ecosistemului sunt la fel de numeroase şi necunoscute nouă, astfel că este foarte greu de apreciat dacă la un moment dat intervenţiile noastre de bună credinţă în problemele naturii sunt pe termen lung benefice, sau din contră sunt dezastruoase. Fără a intra în detaliile structurii trofodinamice a ecosistemului forestier, amintim totuşi că dintre tipurile de relaţii interspecifice, cele mai des întâlnite şi mai cunoscute sunt cele ale relaţiei pradă-prădător şi cele de parazitism (relaţia parazit-gazdă). Aceste relaţii sunt principalele „arme” cu care natura reglează şi echilibrează în bună parte numărul şi calitatea indivizilor aparţinând diferitelor specii ce fac parte din ecosistemul forestier. Indivizii aparţinând speciilor prădătoare sau parazite, limitează înmulţirea necontrolată a speciilor pradă sau gazdă prevenind astfel posibilitatea ca ele să aibă un efect nefast asupra altor componente ale ecosistemului. La prima vedere s-ar părea că ele pun în pericol speciile ce constituie baza lor trofică şi am avea tendinţa să le eliminăm printr-o intervenţie în forţă recurgând la cele mai diferite mijloace şi metode de combatere. Dacă pentru combatere vor fi folosite substanţe chimice, aşa cum se obişnuieşte de fapt, ele nu pot avea un grad de selectivitate atât de mare încât să nu distrugă şi alte specii, context în care eficienţa acţiunii este foarte discutabilă. Din aceste considerente se încearcă de câţiva ani să se treacă la metode de combatere biologică folosindu-se combaterea prin facilitarea înmulţirii duşmanilor naturali ai speciilor parazite sau prădătoare. În acelaşi timp şi animalele pradă sau parazitate îşi dezvoltă fiecare metode şi mijloace de apărare proprii, astfel încât printr-un proces de selecţie naturală şi adaptare pentru riscurile la care sunt expuse, specia va avea din aproape în aproape indivizi care vor fi mult mai rezistenţi decât predecesorii lor. În măsura în care factorul antropic se implică în combaterea dăunătorilor respectivi, procesul de formare al mijloacelor de autoapărare va fi încetinit sau chiar eliminat. Să ne gândim numai la marile epidemii care au decimat populaţia globului în Evul Mediu, şi care astăzi fie nu mai există, fie apar foarte rar. Nu putem nega aportul ştiinţei medicale la eradicarea acestor boli, dar nu putem ignora nici efectul măsurilor de autoapărare ale speciei prin selectarea indivizilor cu rezistenţă înnăscută la astfel de epidemii, indivizi din care ne tragem poate şi foarte mulţi dintre noi oamenii de astăzi. Am făcut această scurtă incursiune în câteva probleme de ecologie, pentru a avea o baza de pornire în abordarea unor posibile efecte ale gripei aviare în ecosistemului forestier, ecosistem care cu sau fără voia noastră constituie baza biologică a menţinerii vieţii pe pământ. Este departe de mine gândul de a face speculaţii pe această temă, prezentând un imaginar scenariu de groază având ca „eroi” principali pădurea şi gripa aviară. Dacă această epizootie este însă atât de non selectivă încât poate să afecteze nu numai orice specie de păsări, dar poate trece şi la mamifere, atunci în primăvară când va începe pasajul la sitari cât şi la alte asemenea specii, există riscul ca întreaga avifaună forestieră inclusiv păsările insectivore să o contacteze şi ele să dispară. Dispariţia păsărilor insectivore, ar însemna scăparea de sub autocontrolul natural al ecosistemului forestier a tuturor insectelor defoliatoare, de scoarţă de lemn etc. şi creşterea la nivel maxim a vulnerabilităţii pădurilor la aceşti dăunători. Pe termen scurt, efectul natural de combatere al insectelor dăunătoare ale pădurii exercitat de păsările insectivore, poate fi substituit cu diferite tratamente chimice, dar cu nişte cheltuieli foarte mari, iar pe termen lung efectele acţiunii sunt greu previzibile, dar sigur nefavorabile. Acesta ar fi un prim mare efect negativ al lipsei păsărilor din păduri, la care se mai adaugă lipsa tuturor celorlalte facilităţi şi efecte pozitive aduse de prezenţa lor şi care au fost menţionate la început. Din nou doresc să subliniez faptul că nu mă îndoiesc nici o clipă de pericolul real al gripei aviare, şi nici de justeţea măsurilor preventive şi de combatere a acestei epizootii, care sunt impuse de organismele sanitar veterinare europene dar nu pot să nu menţionez unele neclarităţi pe care le am în legătură cu această temă foarte actuală. În primul rând este ciudată capacitatea acestei maladii de a ataca aproape toate păsările de la papagali, găini, gâşte şi până la lebede, şi de a trece la om sau poate şi la alte mamifere, ori clase de vieţuitoare. În aceste condiţii este greu de conceput cum se mai poate realiza autoreglarea ecosistemului în ce priveşte păstrarea echilibrului dintre diferitele specii. Dacă această maladie nu este ceva artificial, creat prin inginerie genetică, atunci înseamnă că este o dereglare gravă în programul superior al ecosistemului, şi ne putem aştepta la surprize şi mai mari. În al doilea rând, după cum se vede, măsura prioritară în prevenirea şi combaterea maladiei este eutanasierea tuturor păsărilor din focare şi zonele adiacente, cu motivaţia că astfel se poate preveni extinderea focarului. Este evident că se poate preveni, dar nu în totalitate întrucât mişcarea păsărilor sălbatice zburătoare nu poate fi oprită. Pe de altă parte ne putem întreba cum se mai poate realiza o strategie de autoapărare pe cale naturală a speciilor vulnerabile faţă de această maladie, atâta timp cât nu numai indivizii bolnavi sunt distruşi ci şi cei ce poate au gene rezistente la această epizootie? În sprijinul afirmaţiei doresc să menţionez foarte succint doar un singur exemplu din numerasele menţionate în genetica comportamentului. La albine există o boală provocată de o bacterie ce cauzează distrugerea larvelor prin putrezire. În urma unor cercetări s-a constatat că există albine aşa numite cu comportament igienic care reuşesc să combată această maladie. Aceste albine au două gene, dintre care una este responsabilă de comportamentul de descăpăcire a celulei din fagure în care se găseşte larva parazitată, iar cealaltă învaţă albina să evacueze larva infestată şi să dezinfecteze locaşul. Prin încrucişări repetate se pot obţine mătci care transmit acest caracter la albinele lucrătoare şi astfel boala poate fi combătută pe cale naturală. Oare nu există şi păsări care să aibă gene rezistente la gripă aviară? De unde să ştim dacă le eutanasiem pe toate. Nu se poate încheia la modul optimist acest comentariu legat de gripa aviară, numai dacă vom accepta că de fapt este vorba, aşa cum se sugerează în unele mijloace de mediatizare, de o replică dată pentru maladia vacii nebune, sau că este o cacealma făcută francezilor dar pe care din păcate o simte mai mult tot amărâtul de român. Românul nostru aşa zis descurcăreţ, de la care în vremea comunismului conducerea superioară de partid şi de stat îşi reproşa că nu poate să-i ia din mână porcul, dar iată că acum rămâne şi fără găini şi pe cale de consecinţă şi fără ouă pe care să le încondeieze de Paştele ce se apropie.
4 martie 2006
