Ce ar trebui să învăţăm
de la „urşii habituaţi”
de la „urşii habituaţi”
Am pus între ghilimele cel două cuvinte, întrucât expresia urşi habituaţi nu este încă un termen consacrat, el a fost folosit pentru prima oară la o sesiune de comunicări ştiinţifice din cadrul Facultăţii de silvicultură a Universităţii TRANSILVANIA din Braşov, şi ar trebui să definească acea categorie de urşi care s-au obişnuit cu factorii antropici şi nu le mai este frică de om. După cum am menţionat şi în numărul precedent al revistei, într-o exprimare foarte neacademică, ar fi vorba despre urşii aşa zişi „gunoieri”, care frecventează depozitele de resturi menajere din cartierele localităţilor limitrofe cu pădurea. Apariţia urşilor habituaţi, este determinată după cum am mai menţionat, în primul rând de hrana ce o reprezintă pentru ei resturile menajere care îi atrage în aceste locuri, dar şi de alte circumstanţe legate de degradarea factorului de linişte din habitatele lor de baştină. Pentru a se înţelege cât mai bine acest fenomen al urşilor habituaţi, care după părerea noastră printr-o proastă gestionare a situaţiei actuale, pot deveni în foarte scurt timp un ecotip de urşi suburbani şi în perspectivă chiar urşi urbani, este necesar să prezentăm unele aspecte legate de etologia lor.
Urşii noştri (Ursus arctos L.), sunt o specie de mamifere omnivore care duc o viaţă solitară, şi care, sub aspectul dominanţei sunt situaţi în vârful piramidei de ierarhizare a faunei sălbatice. În aceste condiţii, ursul este cel ce alege teritoriul de habitare, şi el poate îndepărta orice alt animal ce se încumetă să încalce spaţiul său de viaţă. Cum urşii au nevoie de foarte multă hrană pentru a-şi asigura rezerva de energie din timpul somnului lor hibernal, un asemenea spaţiu vital poate ajunge funcţie de bonitatea teritoriului la 1000-1500 hectare de pădure. Cu titlu informativ menţionăm că în anul 1968 după V. Cotta şi colab. (Vânatul şi vânătoarea în România, Editura Ceres, 2001) când se considera că aria de răspândire a ursului în România era de 2,8 milioane hectare, iar efectivul real se estima a fi de 3500 exemplare, densitatea la 1000 hectare era de 1,25 exemplare. În prezent, conform estimărilor consemnate în lucrarea de evaluare a vânatului efectuată în primăvara anului 2005, efectivul de urşi al României era apreciat ca fiind de 6600 exemplare. Suprafaţa ce reprezintă aria de răspândire a ursului, considerăm că s-a diminuat de la 2,8 milioane hectare cât era în anul 1968, la 2,5 milioane hectare în prezent, ca urmare a defrişărilor masive efectuate după anul 1990. În aceste condiţii, densitatea actuală a urşilor la 1000 hectare este de 2,64 exemplare, adică mai mult decât dublul celei din anul de referinţă 1968. Deşi diminuarea ariei de răspândire a urşilor cu 300 mii de hectare pare poate prea mare, ea reprezentând aproape 11% din suprafaţa iniţială, noi considerăm că de fapt este prea mică, întrucât în aria de răspândire a urşilor în anul 1968 erau incluse toate suprafeţele ocupate de pădure, inclusiv păşunile împădurite şi vegetaţia forestieră din afara fondului forestier care a fost defrişată după anul 1990 ca urmare a retrocedărilor. Dacă vom lua în considerare şi tăierile abuzive efectuate în pădurile ce reprezentau fondul forestier naţional şi care au fost retrocedate după 1990, atunci aria de răspândire a ursului în ţara noastră s-a redus şi mai mult şi pe cale de consecinţă trebuie să admitem că densitatea la mia de hectare poate fi în realitate chiar mai mare de 2,64 exemplare. Pe lângă fenomenul de diminuare directă a ariei de răspândire a ursului în România prin defrişarea pădurilor, trebuie să avem în vedere şi fenomenul de degradare indirectă al acesteia prin deteriorarea în foarte mare măsură a factorului de linişte, una din conditio sine qva non a prezenţei animalelor sălbatice într-un teritoriu. Factorul linişte este degradat prin practicarea în pădurile care au mai rămas în zona montană a unui turism agresiv prin utilizarea ATV-urilor, a motocicletelor de dirt-trak, a autoturismelor de teren cu eşapamente modificate special pentru a face zgomot, cât şi a lucrărilor de exploatări forestiere autorizate sau nu, folosindu-se tractoare forestiere, fierăstraie mecanice sau alte maşini şi mecanisme diabolice care sperie orice fiinţă vie ce se află în preajmă.
În situaţia când densitatea animalelor pe suprafaţa habitatelor creşte, atunci datorită concurenţei intraspecifice, aria activităţii zilnice a indivizilor scade, şi în consecinţă conflictele intraspecifice pentru menţinerea teritoriului individual se amplifică. Indivizii dominanţi (α,β,γ…) situaţi în vârful piramidei, luptă pentru a-şi menţine suprafaţa teritoriului şi în felul acesta cei dominaţi (…χ,ψ,ω) sunt constrânşi să se retragă şi să-şi găsească alte teritorii. În mod evident, indivizii mai slabi (care au fost învinşi) vor rămâne până la urmă fără teritoriu şi vor fi nevoiţi să plece în alte locuri, care corespund mai puţin condiţiilor caracteristice organismului şi comportamentului lor specific. Pentru a supravieţuii, aceşti indivizi vor trebui să se adapteze la noile condiţii în care au fost constrânşi să meargă ca urmare a excluderii lor din biotopurile de baştină. Această adaptare se realizează prin reconsiderarea exigenţelor acestor indivizi faţă de condiţiile stipulate în conceptul HAL (hrană, adăpost, linişte). În această situaţie a schimbării locului de trai, nu indivizii cei mai puternici din punct de vedere al capacităţii de a-şi impune dominanţa vor fi cei ce vor învinge, ci indivizii care vor avea o bună capacitate de adaptare la noile condiţii. Cu timpul, indivizii care au dovedit cea mai bună capacitate de adaptare la noile condiţii, vor deveni dominanţi, fiind cei mai puternici în acest nou habitat al lor. Dacă seria „emigrărilor” continuă, atunci noii veniţi nu vor mai găsi un teritoriu liber, ci vor fi nevoiţi ca pe lângă efortul de adaptare la noile condiţii să se confrunte şi cu dominanţa celor sosiţi înaintea lor şi care sunt adaptaţi deja la noul ambient. În măsura în care indivizii dominaţi ce au fost nevoiţi să-şi găsească noi habitate se obişnuiesc cu prezenţa factorului antropic şi se „desensibilizează” oarecum la factorul linişte, este posibil ca aceştia sau descendenţi ai lor să revină la locurile de baştină. Un asemenea fenomen am semnalat încă în anul 1979, într-un articol intitulat: Coboară cerbii pe Târnave, care a fost publicat în revista Vânătorul şi pescarul român, Nr. 10 şi 11 din octombrie 1979.
În materialul amintit, semnalam la timpul respectiv, în cazul cerbului comun un fenomen asemănător oarecum celui de habituare a urşilor din zilele noastre. Cerbii noştrii comuni (Cervus elaphus L.) şi-au ales habitatul în marea lor majoritate în zona Munţilor Carpaţi, unde în ciuda condţiilor mai precare de viaţă, au găsit în pădurile montane de acolo liniştea de care aveau nevoie şi pe care nu au întâlnit-o în zona de câmpie pentru care erau adaptaţi. Dovada faptului că cerbul comun este adaptat pentru zona de câmpie (preerie), fără vegetaţie arborescentă, este confirmat printre altele şi de prezenţa la mascul a cornelor formate din cele două prăjini cu deschidere destul de mare şi cu numeroase ramuri. Aceste coarne care în limbajul vânătoresc poartă denumirea de trofeu, îngreunează foarte mult deplasare animalului prin pădurile de răşinoase din zona montană unde el vieţuieşte. Datorită creşterii demografice şi a extinderii activităţilor antropice spre zona montană cerbii s-au obişnuit treptat cu acest fenomen şi au început să revină spre zonele mai joase unde condiţiile de habitare sunt mult mai bune şi iernile mult mai uşoare. Prin articolul respectiv semnalam prezenţa tot mai permanentă a cerbilor proveniţi din Munţii Harghita, coborând pe cele două Târnave, în zona de dealuri din apropierea Sighişoarei. În anii ce au urmat şi mai ales după 1990, prezenţa cerbilor în zonele de câmpie (Ialomiţa, Călăraşi, Comana) nu mai constituie o curiozitate.
Se pare că animalele sălbatice au un fel de „memorie remanentă” în ce priveşte habitatele lor de baştină pe linie filogenetică, care le ajută să revină la locurile de trai ale predecesorilor, mai ales în măsura în care reuşesc să-şi învingă şi anumite complexe fobice cum ar fi frica faţă de om şi activitatea desfăşurată de acesta în acele locuri. Ca exemplu am putea aminti cocoşul de munte (Tetrao urogallus L.). Împerecherea cocoşului de munte are loc în aşa zisele locuri de rotit sau bătăi care sunt amplasate aproape la limita vegetaţiei forestiere acolo unde sunt arbori foarte bătrâni pe care cocoşii se pot aşeza pentru a roti. Un asemenea loc de rotit se constituie dintr-o suprafaţa de câteva hectare cu arbori bătrâni şi mici goluri în care cocoşii şi găinile coboară pentru a se împerechea. Cocoşii vin la aceste locuri seara târziu şi se aşează pe arbori unde rămân în siguranţă peste noapte iar dimineaţa încep rotitul. Dacă arborii respectivi din diferite motive sunt tăiaţi în totalitate, atunci locul de rotit se va muta de acolo, dar cocoşii vor reveni după ce vegetaţia se reface şi arborii ajung din nou la o mărimea corespunzătoare (după cca. 70-80 de ani).
Deşi fenomenul „emigrării” cerbilor din zona montană mai puţin populată spre cea de câmpie, cu o frecvenţă şi densitate antropică mai mare este asemănător cu cel al prezenţei tot mai frecvente a urşilor în apropierea zonelor urbane, totuşi între ele există o mare deosebire în ceea ce priveşte pericolul prezumtiv al acestora asupra populaţiei umane din zona respectivă. Dacă în cazul speciilor de animale sălbatice nerăpitoare cum este cerbul comun, dominanţa se manifestă doar intraspecific, în cazul celor răpitoare cum este ursul aceasta se manifesta şi interspecific. În cazul concret al ursului, acesta fiind situat în vârful piramidei de dominanţă, el este de fapt un fel de stăpân absolut care se impune faţă de toate celelalte specii cu care coabitează şi în acest context nu putem exclude nici specia umană.
De la urşii aşa zişi habituaţi ar trebui să învăţăm că în ciuda gradului nostru ridicat de emancipare ştiinţifică şi mai ales tehnică, a volumului foarte mare de informaţii de care dispunem în aceste domenii, cunoaştem încă prea puţine despre relaţiile intraspecifice şi despre mecanismele comportamentale ale speciilor ce populează planeta noastră. Noi oamenii suntem prea ocupaţi cu cercetări în ce priveşte sporirea gradului nostru de confort fizic, a găsirii celor mai lesnicioase mijloace de a ne asigura existenţa noastră, a prelungirii vieţii noastre active pentru a profita cât mai mult din toate plăcerile efemere ale traiului nostru de zi cu zi. Suntem atât de siguri pe dominanţa noastră totală asupra ecosistemelor planetei albastre, încât nici nu ne trece prin minte că ar pute veni o contraofensivă împotriva noastră, a cuceririlor noastre, tocmai din interiorul acestor sisteme biologice pe care le-am subordonat şi pe care noi zicem că le dominăm. Nu trebuie să uităm nici o clipă că pe lângă programul fiecărei specii care este dominat de lupta ei pentru supravieţuire în orice condiţii şi indiferent de costurile pentru celelalte specii, există şi un program superior tuturor speciilor care asigură echilibrul dintre speciile componente al diferitelor ecosisteme. Menţinerea echilibrului global al Terrei pentru programul superior al acesteia, este tot atât de importantă precum supravieţuirea pentru oricare dintre speciile componente ale ecosistemelor, şi în consecinţă nu va ezita să elimine toţi factorii care pun în pericol acest echilibru şi dinamica lui. Probabil că în programul superior sunt prevăzute şi măsuri care au scopul de a preveni asemenea dezechilibre ce ar putea duce la dezastre. Cunoaşterea acestor prevederi ar fi deosebit de utilă pentru omenire, întrucât în felul acesta chiar dacă nu ar reuşi să le prevină ar putea cel puţin să le evite.
10 aprilie 2007
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 4 (100) din aprilie 2007)
