Istoria unui brand
Nu cu mult timp în urmă, am fost cu toţi martorii unei polemici larg mediatizate, care avea ca obiect un brand simbolizat printr-o frunză de paltin. Cu această ocazie, s-a putut constata cât de complicată este formarea şi lansarea unui brand, motiv pentru care, atunci când avem deja unul, ar trebuie să-l păstrăm cu grijă. Din aceste considerente, am decis să abordăm problema brandului într-un domeniul specific vieţii sălbatice. În dicţionarul explicativ al limbii române, în dreptul cuvântului brand se poate citi: este un termen economic, mai concret o marcă de fabrică. Aşadar, frunza de paltin amintită, ar fi trebuit să constituie un simbol de marcă al turismului românesc, aşa cum este steaua cu trei colţuri al renumitei firme de autovehicule germane Mercedes, sau W-ul ce simbolizează firma Volkswagen. În contextul actual de asociere prin abstractizare a unor activităţi specifice cu termeni consacraţi, prin brand, putem să înţelegem şi o îndeletnicire sau o ocupaţie, care prin valorificarea unor resurse locale a devenit recunoscută la nivel naţional sau internaţional. Un asemenea brand, a fost până de curând activitatea de vânătoare din România. El a apărut iniţial în câteva judeţe care s-au remarcat în decursul vremii atât prin valoarea deosebită a unor resurse cinegetice, cât mai ales prin profesionalismul unui personal de specialitate, care a contribuit la valorificarea lor. În acest sens pot fi amintite judeţele Argeş şi Braşov pentru capra neagră, Harghita şi Covasna pentru urs, Vrancea şi Mureş pentru cerb etc. Urmând exemplul judeţelor menţionate, ulterior, numeroase alte zone ale ţării s-au remarcat în domeniul activităţii cinegetice fiind recunoscute şi apreciate pentru resursele lor faunistice. Fauna sălbatică datorită căreia România s-a făcut cunoscută în lume, nu constituie doar un bun dăruit de natură aşa cum mai cred unii care nu ştiu sau se prefac că nu ştiu acest lucru, vrând să ne convingă cum că protecţia faunei începe cu ei şi ONG-urile lor. Starea actuală a faunei româneşti reprezintă de fapt rezultatul muncii de mai multe decenii a unor oameni pasionaţi de viaţa sălbatică şi care prin activitatea lor au contribuit la menţinerea acesteia. Trebuie clarificat din capul locului faptul că situaţia corespunzătoare a vieţii sălbatice (wild life) şi implicit a faunei sălbatice de interes cinegetic, din noua Românie post-decembristă, nu este rezultatul măsurilor luate de vreuna din numeroasele ONG-uri obişnuite să acceseze fonduri europene destul de consistente. Fără urmă de invidie sau răutate, poate nu ar fi lipsit de interes ca Academia Română prin prestigiul şi competenţa de care se bucură, să analizeze care este eficienţa practică şi efectul concret în teren a numeroaselor proiecte prin care s-au cheltuit până acum banii europeni. Ceea ce ne face să sugerăm cele amintite este frecvenţa cu care se aplică principiul conform căruia la început creăm problema, o mediatizăm şi apoi tot noi o rezolvăm. Ca argument amintim problema creată de faimoasa fundaţie Aves care cu câţiva ani în urmă se dădea de ceasul morţii că România va rămâne fără urşi. Ceea ce a urmat şi care este în realitate situaţia efectivelor de urşi din ţara noastră o cunoaştem acum cu toţii. Nu constituie un secret faptul, că imediat după cel de al doilea război mondial, situaţia efectivelor de animale sălbatice din ţara noastră era catastrofală atât sub raport numeric cât şi calitativ. Această stare de fapt era oarecum motivată, fiind generată atât de impactul direct al războiului, cât şi de lipsa unui personal de specialitate care să coordoneze activitatea de pază şi ocrotire a speciilor de animale sălbatice. Prin grija unor specialişti competenţi, iubitori ai naturii şi devotaţi neamului românesc, imediat după anul 1948 s-a început refacerea şi reorganizarea patrimoniului cinegetic naţional. Dintre specialiştii care au fost liderii incontestabili ai acţiunilor de refacere a faunei româneşti postbelice două nume s-au impus cu precădere: Vasile Cotta, fost profesor la Facultatea de Silvicultură din Braşov şi cercetător la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice şi Mihai Bodea fost director al Direcţiei de Economie a Vânatului şi Preşedinte al Asociaţiei Vânătorilor din România. Pentru a avea o imagine cât mai relevantă a contextului în care a început refacerea patrimoniului cinegetic, vom cita pe distinsul profesor V. Cotta, atât pentru înalta lui competenţă profesională, cât şi pentru calităţile lui morale. Este demn de menţionat faptul, că deşi V. Cotta a fost solicitat să se implice în politică, a refuzat cu diplomaţie, astfel că nu poate fi acuzat de partizanat politic faţă de fostul regim. Iată ce afirma profesorul Cotta cu privire la refacerea patrimoniului cinegetic postbelic, într-una dintre ultimele lui lucrări intitulată Vânatul, care a apărut la editura Ceres din Bucureşti în anul 1982: În ultimele trei decenii (perioada 1950-1980) vânătoarea românească a făcut însemnate progrese: în primul deceniu a reuşit să vindece rănile cauzate de război şi să-şi creeze un aparat de administrare a faunei cinegetice, adaptat la noua situaţie, nu numai la judeţe, ci mai departe, până la grupele de vânători. Al doilea şi al treilea deceniu au fost caracterizate prin masive populări şi repopulări, în special cu fazan şi cervide...cerbul comun, cerbul lopătar, dar mai cu seamă căpriorul, au cucerit terenuri,unde, cel puţin în ultima sută de ani, n-au existat. Capra neagră a fost repusă în drepturile ei în Masivul Rodnei de unde dispăruse între cele două războaie. [...] Sectorul de cercetare ştiinţifică cinegetică a elaborat între altele, criterii pentru stabilirea capacităţii de a produce vânat a diferitelor categorii de terenuri. Ca acte normative, avem astăzi o bună lege a vânătorii (Legea nr. 26/1976 privind economia vânatului şi vânătoarea); legea privind dezvoltarea fondului forestier (Legea nr. 2/1976) conţine un capitol privind sprijinul ce trebuie acordat dezvoltării vânatului [...] În fine, a fost îmbunătăţit aparatul de la judeţe şi subunităţile acestora, până la ultima verigă: pădurar şi paznic de vânătoare. În continuare, cunoscutul cinegetician consemnează în aceeaşi lucrare: Sunt create astfel condiţiile de bază pentru o nouă etapă de progres. În aceasta, vor trebui rezolvate, în primul rând, următoarele probleme. Sporirea productivităţii fondului cinegetic, sub aspect cantitativ şi calitativ, până la capacitatea lui: vânat mai mult şi mai bun, în raport cu condiţiile ecologice. Ca unul care am lucrat în domeniul cinegetic şi forestier timp de peste 40 de ani şi am participat efectiv la procesul de refacere a echilibrului ecologic postbelic, pot să afirm că dezideratele consemnate de V. Cotta au fost realizate, astfel că la începutul anului 1990 fondul cinegetic românesc a atins cel mai înalt nivel de performanţă economică şi ecologică din toate timpurile. Aceste realizări au fost posibile şi pentru motivul că statul a sprijinit dezideratele la care făcea referire V. Cotta şi a avut înţelepciunea de a nu amesteca în domeniul cinegetic economia şi biologia cu politica. Astfel, specialişti de înaltă clasă aşa cum a fost V. Cotta nu au fost excluşi din acţiunea de reglementare şi coordonare a sectorului cinegetic, ci au fost permanent consultaţi şi implicaţi. Din păcate în prezent situaţia s-a schimbat, interesele grupărilor politicianiste fiind cele ce se impun fără a ţine cont de obiectivitatea unor legi biologice. Toţi cei ce nu fac jocul grupurilor de interese sunt fie înlăturaţi din sistem dacă sunt angajaţi, fie sunt ignoraţi. Factorii de răspundere şi de decizie sunt surzi şi muţi făcându-se că nu au luat cunoştinţă de atenţionările făcute de specialişti. Nu de mult, am fost interpelat de unul dintre actualii reprezentanţi ai factorilor de conducere şi decizie, care cu scepticism m-a întrebat dacă cred că pot schimba ceva prin ceea ce scriu şi public. Am răspuns că nu ştiu dacă pot schimba ceva, dar ştiu că sunt cu conştiinţa împăcată şi deci mulţumit că am făcut tot ceea ce a depins de mine pentru a îndrepta lucrurile. În fond, nu averile sau demnităţile pe care le putem dobândi în viaţa noastră ne fac fericiţi, ci doar conştiinţa noastră în măsura în care ne dă satisfacţia că am făcut bine ceea ce am făcut. Dacă conştiinţa noastră ne mustră pentru ceea ce am făcut sau nu am făcut, atunci nici o avere din lume nu ne va face fericiţi, ci din contră, va fi un motiv de nemulţumire şi insatisfacţie sufletească. Cred că la judecata individuală de după moartea noastră fizică, acuzaţiile de bază ce ne vor fi aduse şi pentru care va trebui să dăm seamă, nu se vor referi în primul rând la cât de mult am băut sau cât de mult am mâncat sau cât am înjurat. Mult mai probabil vom fi judecaţi şi condamnaţi dacă nu am făcut ceea ce trebuia să facem prin harul cu care am fost investiţi la zămislirea noastră. Când Creatorul a hotărât că prin acuplarea a doi genitori trebuie să apară o nouă fiinţă, cu certitudine a avut în vedere un scop concret pentru care a decis naşterea ei. Dacă individul nu are fărâma de inteligenţă prin care să intuiască pentru ce a apărut pe acest pământ şi nu va împlini cele pentru care a fost creat, va fi desigur condamnat la judecata de apoi. Iată deci, de ce consider că trebuie să intervenim în derularea evenimentelor cotidiene, prin mijloacele de care dispunem, atunci când suntem în măsură să o facem. Desigur răspunderea este mult mai mare atunci când este în joc ceva legat de creaţia divină. Dacă vom contribui prin acţiunile noastre necugetate sau prin lăcomia noastră nestăpânită la distrugerea creaţiei divine aşa cum este mediul în care trăim, cu certitudine vom da seamă în faţa Judecătorului suprem. Refacerea faunei sălbatice postbelice şi implicit a habitatelor acesteia, a început cam la cinci ani după instaurarea în România a noului regim politic şi a demarat prin emiterea Decretului 76/1953 cu privire la economia vânatului. Prin acest decret, se stipula că organul de stat însărcinat cu ocrotirea, înmulţirea, colonizarea, recoltarea şi valorificarea vânatului la nivelul întregii ţări este Ministerul Gospodăriei Silvice. Din suprafaţa habitatelor ocupate de fauna sălbatică, circa 8 milioane ha au fost constituite în Gospodării vânătoreşti speciale (G.V.S.) iar 14,6 milioane ha au fost date în cea mai mare parte în folosinţa Asociaţiei Generale a Vânătorilor, iar o foarte mică parte Institutului de cercetări silvice ca terenuri experimentale, sau unor şcoli cu profil silvic care pregăteau personal de specialitate în domeniul cinegetic. Fără a încerca să minimizăm efortul depus şi nici realizările obţinute pe celelalte categorii de fonduri de vânătoare, totuşi trebuie recunoscut faptul că pe suprafeţele constituite în GVS-uri s-au obţinut cele mai bune rezultate. Aceste terenuri erau gospodărite direct de către stat prin administraţia silvică, care era considerată ca fiind a doua armată a ţării. Administraţia silvică, pe lângă posibilităţile materiale de care dispunea, impunea şi o disciplină mai bună în rândul personalului din subordine. În aceste condiţii, pe majoritatea fondurilor de vânătoare GVS, prin măsurile de bună gospodărire întreprinse s-a ajuns în scurt timp la atingerea efectivelor optime. Prin limitarea recoltelor sub nivelul sporului anual realizat de efectivele de bază ale principalelor specii de vânat, s-a declanşat fenomenul de migrare a animalelor excedentare pe fondurile învecinate. S-a realizat astfel o creştere de efective şi pe fondurile limitrofe, unde nu au fost aplicate cele mai bune măsuri de gospodărire. Deşi GVS-urile nu erau rezervaţii faunistice propriu-zise, totuşi au jucat acest rol constituind adevărate zone de refugiu pentru vânatul ce era deranjat pe celelalte categorii de terenuri. Prin măsurile de bună gospodărire, pază şi ocrotire a faunei sălbatice, rezultatele în ce priveşte refacerea efectivelor nu au întârziat să apară, astfel că la mai puţin de 15 ani de la demararea lor, au putut fi începute acţiunile de turism cinegetic cu vânători-turişti străini. Despre calitatea faunei noastre sălbatice ne vorbesc trofeele de vânat expuse la diferitele expoziţii internaţionale. Cu titlu informativ vom prezenta doar câteva rezultate obţinute de ţara noastră după aplicarea prevederilor Decretului 76/1953 cu privire la economia vânatului: La expoziţia de la Florenţa din anul 1964 România a obţinut locul I la capră neagră, mistreţ şi urs şi locul II la numărul de medalii obţinute. La expoziţia de la Novi Sad din anul 1967 a obţinut locul I cu cele mai multe trofee de vârf (capră neagră, urs, lup, pisică sălbatică) iar ca număr de medalii a obţinut din nou locul II. Seria succeselor prin care România s-a remarcat în domeniul calităţii faunei sălbatice a continuat prin prezenţa şi rezultatele obţinute la expoziţiile internaţionale de la Budapesta din 1971, Torino – 1972 şi 1973, Marsilia – 1977, Bucureşti 1978 şi la toate celelalte care au urmat până la aceea din Germania Federală din 1986. Prezenţa României la expoziţiile cinegetice internaţionale cât şi rezultatele remarcabile obţinute cu acest prilej, au determinat creşterea interesului pentru fauna sălbatică din ţara noastră. An de an numărul de vânători turişti străini care au venit să viziteze România a crescut. Prezenţa acestor vizitatori a determinat formarea unei infrastructuri specifice, necesare practicării unui asemenea gen de turism. S-au construit numeroase case şi cabane destinate cazării turiştilor, s-au executat drumuri de acces la aceste obiective, s-au realizat poteci de acces la locurile unde puteau fi văzute animalele sălbatice, s-a lărgit gama serviciilor turistice suplimentare şi s-a îmbunătăţit calitatea lor. Nu în ultimul rând şi poate acesta este lucrul cel mai important, s-a format un personal de specialitate competent, cu dragoste şi pasiune faţă de viaţa sălbatică. Toate acestea s-au subsumat şi au dus în final la formarea şi consolidarea unui autentic brand cinegetic românesc. Marea majoritate a străinilor amatori de turism cinegetic erau şi oameni de afaceri şi nu puţini au fost cei care au investit în diverse planuri de afaceri în ţara noastră. Nu este cazul să susţinem cele afirmate cu exemple întrucât au fost amintite în alte materiale publicate în paginile revistei în cadrul rubricii File din istoria contemporană a vânătorii româneşti. Vom menţiona doar că pe lângă cele prezentate sunt cunoscute numeroase alte situaţii în care investiţii străine importante au ajuns să fie amplasate în România de către vânători turişti care ne-au vizitat ţara. Din păcate, atunci când lucrurile mergeau mai bine, din motive meschine specifice nouă românilor, turismul cinegetic a fost oprit aşa cum am menţionat în articolul apărut în Nr. 3 (135) din luna martie a anului 2010 al revistei Agricultorul român în cadrul rubricii menţionată anterior. Din fericire, chiar şi după sistarea acestei activităţi, infrastructura specifică practicării turismului cinegetic s-a menţinut, iar în unele locuri chiar s-a îmbunătăţit, astfel că după anul 1989 activitatea a putut fi reluată fără nici un fel de dificultăţi. Acţiunile respective au continuat cu unele sincope mai mici sau mai mari din anul 1990 şi până în prezent. Efectele comportamentale nefaste caracteristice societăţii româneşti postdecembriste, metehne precum: lăcomia, invidia patosul pentru înavuţire şi altele asemenea, nu au întârziat să apară nici în activitatea de gestionare şi valorificare a faunei sălbatice. Omniprezenţii „băieţi deştepţi” diversionişti de profesie, au reuşit să anuleze toate actele normative şi reglementările legale pe baza cărora s-a reuşit realizarea brandului cinegetic al României. S-a elaborat o nouă lege a fondului cinegetic, care a fost handicapată încă de la naştere şi care în ciuda tentativelor de a fi făcută funcţionabilă prin încercări legislative de „chirurgie plastică şi reparatorie” nu a devenit cu nimic mai bună. În final s-a reuşit desfiinţarea în bună parte a aşa ziselor Gospodării vânătoreşti speciale. Aceste gospodării vânătoreşti cunoscute sub numele prescurtat de GVS-uri, au avut un rol hotărâtor în refacerea speciilor de interes cinegetic şi implicit a vieţii sălbatice autohtone. Nimeni, dacă este competent şi de bună-credinţă, nu poate să nege că GVS-urile au constituit piatra de temelie pe care s-a construit brandul cinegetic al României. Nu dorim să încheiem într-o notă pesimistă şi din acest considerent ne exprimăm speranţa că animalele sălbatice de pe fostele fonduri cinegetice GVS vor beneficia cel puţin de aceeaşi grijă ca până acum. Deşi este prematur să facem aprecieri asupra modului cum vor fi gospodărite habitatele din fostele GVS-uri, din păcate până în prezent semnalele nu sunt dintre cele mai bune. Mulţi dintre noii gestionari ai fondurilor cinegetice, cu ocazia preluării lor, nu au dorit să preia şi personalul de teren cu experienţă şi competenţă profesională atestată. Explicaţii de genul avem noi oamenii noştri nu sunt nici logice şi nici convingătoare. Autoritatea publică care răspunde de viaţa sălbatică ar trebui să fie mai atentă şi să nu permită abandonarea unor specialişti practicieni care nu se formează în câteva zile ci în ani îndelungaţi. Aceeaşi autoritate publică care are în grijă şi răspunde de fauna sălbatică a avut şi are în grijă şi pădurile. Ceea ce s-a întâmplat cu pădurile şi care este starea lor actuală o vedem şi o ştim cu toţii şi am relatat-o şi noi nu de mult în paginile acestei publicaţii. Să sperăm că cel puţin de această dată autoritatea publică în cauză, a învăţat ceva din tragedia pădurilor româneşti şi va lua măsurile cuvenite astfel încât să nu aibă şi fauna aceeaşi soartă nefastă. Ar fi păcat să pierdem un brand care a reuşit să reziste celor douăzeci de ani ai tranziţiei societăţii româneşti.
Miercurea-Ciuc, 22 septembrie 2011 (Apărut în Agricultorul roman, Nr. 9(150) din septembrie 2011)
