La început a fost… vânătorul şi apoi, omul
Pentru o cât mai bună înţelegere a legăturii dintre istoria vânătorii şi evoluţia speciei umane, considerăm că este necesar să facem o scurtă prezentare a scării geo-bio-cronologice a pământului şi a apariţiei vieţii. Pământul pe care locuim s-a format acum 4,6 miliarde de ani în urma unei mari explozii cosmice. Cu cca. 3,5 miliarde de ani în urmă, deci după mai bine de un miliard de ani, nivelul de oxigen al atmosferei planetei noastre a permis apariţia unor organisme foarte primitive cum ar fi bacteriile şi algele. Această perioadă aparţine erei Arhaică despre care s-a crezut iniţial că a fost lipsită de viaţă, dar ulterior în unele depozite superioare s-au găsit organismele pe care le-am amintit. A urmat apoi era Paleozoică (în limba greacă: palaios = vechi şi zoikos = animal) care a fost foarte lungă de cca. 330 milioane de ani. La începutul acestei ere viaţa s-a dezvoltat numai în mediul marin, primele animale fiind nevertebrate, dar ulterior au apărut batracienii care au început să ocupe uscatul iar la sfârşitul perioadei apar reptilele care din aproape în aproape domină uscatul. În perioada ce a urmat, respectiv în era Mezozoică (în limba greacă: mesos = mijlociu) şi care a durat cca. 173 mil. de ani reptilele continuă să domine uscatul iar dintre acestea dinozaurii care au apărut acum 200 milioane de ani sunt cei mai numeroşi. Dinozaurii au dominat planeta mai bine de 150 de milioane de ani, iar cu cca. 60 de milioane de ani în urmă, au dispărut misterios din cauze care sunt mai puţin cunoscute. Una din teoriile cele mai vehiculate fiind aceea a unor cataclisme generalizate pe tot cuprinsul planetei. Prin dispariţia lor, dinozaurii au deschis însă calea mamiferelor, a căror dezvoltare a luat avânt acum cca. 50 de milioane de ani. Concomitent, de fapt de acum cca. 67 mil. de ani, pământul a intrat într-o nouă eră, era Neozoică (în limba greacă: neos=nou). În acelaşi timp, Marea Neagră se desparte de Marea Caspică şi de Lacul (Marea) Aral, pămâtul câştigând tot mai mult teren în defavoarea apelor, fiind favorizată astfel dezvoltarea mamiferelor terestre. Neozoicul este şi era noastră, întrucât spre sfârşitul ei, mai precis la începutul perioadei cuaternare, acum cca. 1 milion de ani, printr-un proces foarte lung de evoluţie a apărut cu certitudine omul, desprinzându-se de maimuţe care apăruseră deja acum 25 milioane de ani. Cuaternarul (sau Antropogenul) la rândul său are trei perioade, respectiv paleoliticul (în greacă: palaios = vechi, lithos = piatră), mezoliticul (în greacă: mesos = mijlociu) şi neoliticul (în greacă: neos = nou). Pentru a evita orice posibilitate de confuzie între erele geologice şi cele istorice trebuie să facem unele precizări. Conform scării geocronologice a Prof. C. Bogoescu (1980), perioada cuaternară are două epoci sau serii: Pleistocenul (în greacă: pleistos = foarte numeros, kainos = nou) şi Holocenul (holos = întreg, kainos = nou). Conform unor clasificări uzuale ale orânduirilor preistorice şi istorice ale societăţilor umane, în cadrul orânduirii comunei primitive distingem de asemenea o perioadă paleolitică zisă şi a vechii pietre cioplite, o perioada mezolitică, zisă şi de mijloc sau a trecerii de la paleolitic la neolitic cât şi o perioada neolitică zisă vârsta noii pietre cioplite şi care se continuă cu epoca bronzului şi apoi cu epoca fierului. Omul ca specie biologică (Homo sapiens) nu a fost şi nu este acelaşi pe toată suprafaţa globului. Datorită diversităţii factorilor abiotici, a condiţiilor ambientale (latitudine, altitudine, sol, climă, relief, etc.) în care el a apărut şi a fost nevoit să habiteze în decursul timpurilor preistorice, s-au format indivizi şi grupări omeneşti foarte eterogene din punct de vedere al corpului şi sufletului lor. Se poate presupune că la începutul vremurilor preistorice, specia umană era mult mai puţin diferenţiată, întrucât oamenii erau mai puţini şi mai amestecaţi. Diferenţierea dintre rasele actuale trebuie să se fi produs abia la sfârşitul paleoliticului superior, când comunităţile umane începuseră să se mai aşeze. La originea procesului care a dus la formarea raselor, iar în sânul fiecărei rase a popoarelor, pe lângă condiţiile ambientale fizice, a factorilor abiotici, un rol deosebit de important l-au avut şi factorii biotici. Factorii biotici sunt cei ce dau posibilitatea animalelor să-şi refacă în permanenţă energia vitală ce întreţine flacăra vie a vieţii. Resursa, materia primă care printr-un proces foarte complex de metabolizare organismele vii o transformă în energie vitală, poate fi de origină vegetală sau animală. De fapt plantele sunt cele care reuşesc să combine energia necreată a soarelui cu resursele minerale ale solului, realizând o materie primă (producţia de masă verde) care este consumată şi apoi prelucrată de către organismul animalelor ierbivore, iar acestea la rândul lor constituie resursa energetică a carnivorelor. Din categoria animalelor carnivore fac parte răpitoarele care reprezintă un grup foarte evoluat din punct de vedere biologic. De fapt când afirmăm că sunt evoluate din punct de vedere biologic, ne gândim la superioritatea lor psiho-somatică. Această superioritate a animalelor răpitoare, constă în înzestrarea lor cu modele comportamentale de supravieţuire foarte eficiente, menite să soluţioneze problemele ambientale cele mai complexe. Dintre toate aceste modele, se evidenţiază în primul rând comportamentul de hrănire, întrucât el stă la baza refacerii rezervelor de energie vitală a organismelor vii. Problema vitală a oricărui organism viu ce habitează într-un mediu natural este procurarea hranei, după cum prima problemă vitală a oricărei specii este reproducerea. Între modelul comportamental de hrănire al ierbivorelor şi cel al carnivorelor există o mare deosebire. Pentru ierbivore problema procurării hranei se rezumă doar la identificarea resursei, consumarea (ingerarea) acesteia fiind o problemă simplă, de rutină. La răpitoare în schimb, asigurarea hranei este mult mai complicată, întrucât în cele mai multe cazuri, la această categorie de animale, problema începe abia după identificarea resursei. În situaţia în care ,,resursa de hrană” este un animal viu, acesta pentru a fi consumat ca hrană trebuie mai întâi capturat, apoi ucis şi abia după aceea poate fi mâncat. O situaţie mai fericită, dar care constituie un caz particular, este atunci când animalele carnivore pot identifica cadavrul vreunui animal, întrucâ în acest caz imediat după găsirea lui, pot trece la faza consumatoare a comportamentului de hrănire. Capturarea, prinderea, animalelor ce constituie hrana lor, se realizează de către prădători prin mijloacele naturale cu care a fost dotată specia căreia aceştia aparţin, respectiv cu ajutorul colţilor, clonţurilor (ciocurilor) sau ghearelor. Dar chiar şi în situaţia când răpitoarele sunt astfel dotate de către mama natură, ele trebuie să dezvolte unele aptitudini, abilităţi concretizate prin tehnici cu ajutorul cărora să poată învinge vigilenţa animalului predestinat a fi victimă, întrucât şi acestea la rândul lor sunt dotate cu mijloace de autoapărare. Aceste abilităţi ale prădătorului încep prin a surprinde victimele, a le alunga înspre locuri unde ele sunt în imposibilitatea de a mai fugi din calea agresorului (suprafeţe de teren acoperite cu gheaţă, locuri mlăştinoase, grohotişuri, prăpastii etc.) şi culminează cu organizarea de goane în care unele răpitoare alungă victimele iar altele le aşteptă la un loc potrivit pentru a le captura (practici utilizate frecvent de grupurile de cimpanzei). În mod evident cea mai organizată acţiune de capturare a unor animale ce constituie pradă sunt goanele organizate de grupurile de cimpanzei sau haitele de lupi, hiene, câini sălbatici etc. O primă întrebare care în mod firesc se pune, este dacă aceste acţiuni de capturare şi ucidere a unor animale ce sunt predestinate a fi pradă de către altele organizate sau nu în grupuri şi care sunt predestinate a fi prădători sau răpitori, constituie sau nu vânătoare în sensul propriu-zis al cuvântului ? Răspunsul este categoric nu, întrucât răpitoarele capturează şi ucid animalele pradă fără a folosi unelte ci doar organele (colţi, gheare, clonţuri) cu care au fost dotate în urma unor procese de selecţie naturală. O altă întrebare este: când putem spune că maimuţa primată a devenit vânător ? Răspunsul la această întrebare îl putem găsi cu ajutorul lucrărilor lui Hilaire Cuny şi C.S. Nicolăescu-Plopşor, citaţi de Ion Nania (1977). Conform acestor autori, Australopithecul asemănător cu cimpanzeul actual, folosea şi el diferite protounelte (beţe, pietre, ramuri etc.) pentru a da jos din arbori fructe, pentru a sparge nuci, pentru a scormoni în găurile de insecte şi a le extrage din galeriile lor, etc. Deosebirea esenţială dintre ei, era însă că spre deosebire de cimpanzeu care după utilizare abandona toate aceste obiecte, australopithecul le păstra, ele devenind astfel mijloace cu caracter permanent. Aceste protounelte folosite pentru procurarea hranei, şi devenite de acum accesorii cu caracter permanent, australopithecul a observat la un moment dat că poate să le utilizeze şi în alte scopuri decât cele iniţiale. A început să lovească cu pietrele sau cu bâtele găsite animalele pe care dorea să le ucidă, constatând că astfel acţiunile lui devin mai eficiente. A observat că unele dintre aceste unelte sunt mai bune fiind mai ascuţite ori mai echilibrate, şi a constatat că prin spargerea oaselor ori prin ruperea din arbori a unor bâte cu anumite forme sau proporţii poate obţine instrumente mai eficiente. Acestea au avut loc în perioada oamenilor-maimuţă, când bâta a devenit armă permanentă de vânătoare, de atac şi de autoapărare. După cum afirmă I. Nania (1977): Activitatea australopithecului de la Bugiuleşti ca vânător, este atât de concludentă, încât pe lângă oasele sparte intenţionat pentru scoaterea măduvei, s-au găsit numeroase unelte care au putut fi încadrate tipologic în zdrobitoare, străpungătoare, răzuitoare şi aşchii, identificându-se totodată şi speciile de animale ale căror oase au fost prelucrate: Equus, Cervus şi Elephas. Acesta este momentul când putem vorbi despre capturarea şi uciderea unui animal de către un altul ca fiind o acţiune de vânătoare în sensul propriu-zis al cuvântului. Primii vânători au fost acei oameni-maimuţă care au început să folosească pietrele şi bâtele pentru a ucide prada şi nu cei care o ucideau încă cu colţii şi cu ghearele. Ursul care cu brânca lui puternică zdrobeşte coloana vertebrală a altui animal, sau lupul care cu colţii săi ascuţiţi rupe carotida cerbului, ori leul care cu gura lui ca o menghină sufocă antilopa, nu vânează ci pur şi simplu toţi aceştia doar ucid prada pe care vor să o mănânce. Problema obţinerii unor date credibile privind vânătoarea în vremurile preistorice nu este de loc simplă, întrucât nu există surse de informare. Puţinele informaţii care există au fost obţinute pe căi colaterale, provenind de la acţiuni de săpături arheologice sau de la unele săpături efectuate cu diferite scopuri utilitare (săpături pentru fundaţii de construcţii, conducte, cariere de piatră sau balastiere etc.). În astfel de situaţii cei ce descoperă urme fosilizate sau rămăşiţe ale unor părţi din scheletul animalelor preistorice îngropate în pământ pe parcursul mileniilor, nu le protejează de la început, fie din neatenţie, fie din ignoranţă, iar în momentul când vine la faţa locului un arheolog acesta constată că au fost distruse cele mai multe din informaţiile utile. De cele mai multe ori cei ce găsesc în teren astfel de vestigii fiind total neiniţiaţi în probleme de arheologie şi cu atât mai puţin în cele de paleontologie, în loc să oprească săpăturile şi să anunţe imediat specialiştii în domeniu, iau iniţiativa de a căuta cât mai multe oase sau alte obiecte considerate de ei vechi pe care le predau la muzeu, aşteptând o recompensă considerând că au făcut o mare descoperire şi o treabă foarte bună. Din aceste considerente, cele mai utile date privind vânătoarea preistorică au fost obţinute cu ocazia săpăturilor arheologice premeditate şi planificate de către specialiştii în domeniu. Conform celor consemnate de către I. Nania (1977), descoperirile arheologice de la Mitoc au putut oferi cercetătorilor concluzii sigure despre viaţa vânătorilor arheopaleolitici (din paleoliticul vechi) ce au trăit pe teritoriul actual al României. Acolo, la o adâncime de 12 metri a fost descoperită o vatră de foc, în jurul căreia au fost găsite numeroase aşchii de piatră, unele culese din prundişul râului dar multe prelucrate de către oamenii acelor vremuri. Aceste aşchii puteau fi folosite: la tăiat, râcâit sau găurit. Este interesant de consemnat modul cum acei oameni reuşeau să obţină aceste aşchii nu numai prin cioplire ci şi printr-un procedeu foarte simplu de prelucrare termică. Vânătorii acelor vremuri aruncau în foc bolovanii de silex, care datorită temperaturii ridicate plesneau rezultând astfel aşchii de piatră foarte ascuţite care printr-o prelucrare corespunzătoare puteau deveni unelte foarte tăioase. Acest procedeu primitiv de prelucrare a pietrei a fost utilizat foarte mult timp, fiind întâlnit până în secolul al XIX-lea la unele triburi din insulele Adamane din sud-estul Asiei.
20 martie 2008
