Luneta „ortopedică”
Vânătoarea, îndeletnicirea ancestrală ce a avut în decursul istoriei un rol determinant în formarea şi evoluţia fiinţei umane, în prezent şi-a pierdut importanţa iniţială, ajungând pentru cei mai mulţi doar un simplu hobby. Dar, nu sunt puţini, nici cei pentru care vânătoarea a rămas totuşi mai mult decât un hobby, fiind o mare pasiune. Dacă hobbyul este definit de psihologi ca fiind o ocupaţie de maximă preferinţă a unei persoane, dar care nu este legată de munca profesională, pasiunea este comparată de către părintele psihologiei franceze Theodule Ribot cu o idee fixă care invadează tot câmpul conştiinţei. Sunt numeroase exemple, care pot confirma faptul că pentru unii vânători cu adevărat pasionaţi, vânătoarea poate deveni în unele cazuri, mai importantă chiar decât activitatea profesională sau viaţa de familie. Pasiunea pentru vânătoare, a folosit în decursul timpului ca mijloc de socializare, de apropiere între indivizi cu diverse ocupaţii, aflaţi în spaţii teritoriale diferite şi la nivele sociale şi culturale diferite. Au fost dintotdeauna indivizi, care s-au folosit de pasiunea pentru vânătoare a unor concetăţeni de-ai lor, cu scopul de a obţine anumite avantaje materiale sau de altă natură. Am avut prilejul cu câteva decenii în urmă să cunosc un asemenea individ. Este vorba despre un vânător din fosta R.F.G. (Republica Federală Germană), care fiind încântat de modul cum aveam amenajate câteva fonduri de vânătoare, ne-a invitat să-i vizităm şi noi fondul lui de vânătoare din Germania. Omul, era vânător pasionat, dar aşa cum am constatat cu ocazia vizitei făcute la el, în aceeaşi măsură era priceput atât la gospodărirea cât şi la amenajarea fondurilor de vânătoare. Neamţul, avea un teren foarte bine amenajat, care devenise renumit pentru recoltele mari de iepuri ce se puteau realiza ȋntr-o zi de vânătoare. Cererea de participare, după cum ne relata el, devenise la un moment dat aşa de mare, încât a fost nevoit să limiteze numărul de vânători cât şi cel de acţiuni pe care le organiza. Cum era şi firesc, nu după mult timp s-a ajuns la selectarea participanţilor, astfel că majoritatea vânătorilor erau vipuri, adică indivizii cei mai realizaţi atât din punct de vedere material cât şi social. Proprietarul terenului de vânătoare, era şi un bun om de afaceri, astfel că a reuşit să câştige foarte mult şi prin acţiuni de tip lobby pe care le gestiona cu multă pricepere. În acest sens, mi-a relatat că de multe ori primea solicitări de genul: Te rog invită-l la vânătoare pe domnul X sau Y pentru că vreau să-l cunosc mai bine şi să ne împrietenim. Bineînţeles, toate vânătorile se finalizau conformă tradiţiilor, cu o masă comună bogată, cu băuturi alese, organizată cu ajutorul unor maeştri ai artei culinare, ocazie cu care cei prezenţi se cunoşteau mai bine şi se împrieteneau. Unul dintre liderii României postbelice care deţinea funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi care era vânător, dar nu unul snob ci dintre cei cu educaţie cinegetică, bun cunoscător al regulilor de etică vânătorească, conştient fiind de aportul pe care vânatul şi vânătoarea le puteau aduce României, l-a invitat la vânătoare de urşi pe un baron francez. Baronul francez, era nu numai un renumit bancher şi om de afaceri ci şi vânător pasionat, motiv pentru care a acceptat cu bucurie invitaţia de a vâna un urs în legendarii Carpaţi româneşti. Deşi invitaţia ar fi trebuit să fie una oficială, întrucât bancherul urma să facă afaceri cu statul român, prin înfiinţarea unei bănci româno-franceze de cooperare, totuşi Preşedintele Consiliului de Miniştrii a preferat să recurgă la organizarea acestei partide de vânătoare prin O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism) Carpaţi. Facem precizarea că O.N.T. Carpaţi era împuternicită prin lege să organizeze vânătorile pentru vânătorii turişti străini care „vizitau România”. Vorba vine că aceşti turişti vizitau România, întrucât ei pur şi simplu veneau la vânătoare, dar asta era formula de reglementare pe care o adoptase fostul regim comunist. Deşi această soluţie pare a fi una dintre ciudăţeniile fostului regim, (semănând cu scărpinatul cu mâna stângă la urechea dreaptă), totuşi avea o anumită logică, întrucât de fapt se urmărea o monitorizare cât mai atentă a străinilor ce veneau în ţara noastră. O.N.T.- ul era instituţia care putea şi probabil neoficial avea şi sarcina (bineînţeles secretizată) de a realiza astfel de monitorizări ale străinilor ce vizitau România. Preşedintele Consiliului de Miniştrii, care de fapt era primul Ministru al Guvernului României, alesese această soluţie strict legală de a organiza vânătoarea pentru bancherul francez prin O.N.T. Carpaţi, pentru a evita orice eventuale neplăceri ulterioare. Vom relata în cele ce urmează foarte pe scurt, de ce Primul Ministru avea motive de îngrijorare. Într-un episod anterior al rubricii „File inedite din istoria cinegeticii” intitulat ŞEFUL VÂNĂTORILOR OFICIALE (publicat în nr. 4/aprilie 2012 al revistei) am relatat despre modul cum a fost folosit prilejul unei acţiuni de vânătoare oficială, în lupta internă dintre conducătorii activităţii de vânătoare din perioada deceniilor 7-8 ale secolului trecut. În mod evident acest fapt a avut un impact neplăcut asupra Primului Ministru care fusese iniţiatorul invitaţiei. Substratul relaţiilor interumane de la vârful ierarhiei comuniste româneşti din perioada postbelică care au favorizat posibilitatea unor practici de felul celor amintite, au fost menţionate de către inginerul silvic Lucian Dincă în lucrarea intitulată Vânători cu Ceauşescu şi nomenclatura apărută la Ed. Tipomur în anul 1994. Autorul menţionat ne relatează unele incidente pornite din aşa zisa „invidie vânătorească” dintre Nicolae Ceauşescu Şeful statului şi Ion Gheorghe Maurer Primul Ministru al României. Fenomenul acestei manifestări de invidie, este cunoscut de către cei ce practică vânătoarea şi este cu atât mai manifest cu cât persoanele respective au o cultură generală şi vânătorească mai deficitară. Invidia vânătorească a lui N. Ceauşescu era proverbială şi este confirmată de prezenţa masivă a numelui său în cataloagele tipărite cu ocazia expoziţiilor de vânătoare organizate în decursul timpului şi unde se poate constata că majoritatea trofeelor medaliate cu aur îi aparţineau. Nimic nu poate confirma mai bine referirea făcută la invidia vânătorească a fostului nostru Şef de stat decât relatarea inginerului Dincă Lucian din cartea menţionată anterior. Este vorba despre un incident ce a avut loc la o vânătoare de urşi prin metoda goanei organizată la Cotruşa în judeţul Covasna şi la care au participat cei doi demnitari. Vom cita în cele ce urmează pe autorul amintit: Ceauşescu a relatat cu evidentă mândrie rezultatul obţinut, uitând să precizeze eficienţa tirului său – 5 urşi din 26 de focuri trase, ca şi faptul că îşi schimbase standul. I s-a adresat apoi lui Maurer: „Dar tu ce ai făcut Jane?”… - Uite Nicule, am împuşcat şi eu şapte urşi!” fu răspunsul prompt al lui Maurer. Chiar şi şase ar fi fost prea mulţi, dar cu doi peste baremul protocolar sau chiar numai cu unul, dacă îl luăm în calcul şi pe cel din goana precedentă, era prea mult. Ceauşescu s-a schimbat brusc la faţă, s-a urcat în maşină fără a aştepta momentul desfăşurării tabloului de vânătoare şi evident, fără a-şi lua rămas bun, a dispus: „Urgent la Predeal!” După cum ne relatează în continuare Dincă Lucian, incidentul nu s-a sfârşit doar cu atât. Redăm în continuare relatarea aceluiaş autor: Ancheta de la Cătruşa a fost efectuată de către Ministerul de Interne. Au fost audiaţi numeroşi localnici, paznici şi vânători. Aşa cum era normal, nu s-au găsit elemente pentru încriminarea noastră.(este vorba despre organizatori) … Un singur lucru s-a confirmat şi anume că „eram oamenii lui Maurer”. Sperăm ca aceste citate să convingă pe cititori, asupra faptului că îngrijorarea Primului Ministru privind eventuale incidente neplăcute era suficient de întemeiată. Iată cum s-a derulat acţiunea pe care am intitulat-o Luneta „ortopedică”. Într-o zi am primit un mesaj, ce provenea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri prin care eram atenţionaţi să acordăm importanţă mărită unei acţiuni de vânătoare la urşi ce urma să fie organizată pentru un baron francez. În mesaj se preciza, că baronul urmă să sosească prin Oficiul Naţional de Turism Carpaţi. După câteva zile am fost anunţat de un angajat al ONT-ului să mă prezint pentru a prelua un vânător care urma să sosească la sediul lor aflat în incinta hotelului Bradu, în jurul orei 17-18. Cu puţin înainte de ora 17, am ajuns la locul unde urma să sosească oaspetele. Nu după mult timp au tras în faţa hotelului două limuzine negre marca Mercedes. Din prima maşină a coborât un omuleţ cam trecut de prima tinereţe, care purta un costum de vânătoare destul de elegant. Intuind că este vânătorul nostru, l-am salutat întrebându-l în limba franceză dacă este cumva baronul pe care-l aşteptam. A răspuns, că el este doar secretarul baronului şi că acesta se află în cealaltă maşină. L-am rugat să-l invite pe baron să intrăm câteva clipe în birou sau cel puţin în holul hotelului pentru a discuta detaliile legate de vânătoare. Omuleţul s-a scuzat şi m-a rugat să nu mă supăr, dar baronul ca urmare a călătoriei, nu este în cea mai bună formă şi doreşte să ajungă cât mai repede la locul unde urma să fie cazat. Nu am mai insistat, ci l-am rugat la rândul meu să mă urmeze, întrucât eu voi merge în faţă cu autoturismul de teren marca ARO cu care eram dotat de la serviciu. Am pornit imediat la drum şi după cca. o oră şi jumătate am ajuns la casa de vânătoare unde eram aşteptaţi. Spre surprinderea mea, din prima maşină a coborât doar secretarul baronului, care s-a îndreptat destul de sprinten spre cealaltă maşină, căreia i-a deschis portiera dreaptă din spate. Din maşină a coborât un individ trecut de prima tinereţe, înalt şi suplu care purta un costum de vânătoare asemănător cu cel al omuleţului şi care după cum am intuit era baronul în persoană. Omuleţul m-a prezentat ca fiind organizatorul acestei vânători, după care eu i-am invitat să intre în casă. Le-am arătat camerele de dormit aflate la etajul clădirii şi i-am rugat ca după ce se vor instala să coboare în sufragerie pentru a servi masa. După cum era şi firesc, secretarul baronului a coborât în câteva minute şi am început să discutăm la început lucruri banale despre zona în care ne aflam. Cu acest prilej, am constatat că secretarul are un anumit accent specific celor ce nu sunt etnici francezi şi a căror etnie nu face parte din ginta latină. Intuiţia mea s-a confirmat, întrucât secretarul mi-a mărturisit că este maghiar de origine şi că s-a stabilit în Franţa după al doilea război mondial. Întrucât cabanista nu vorbea franceza, fiind unguroaică localnică, am început din vorbă în vorbă să discutăm mai mult în limba maghiară. În momentul când a coborât baronul, care s-a dovedit a fi un om jovial, a întrebat pe un ton uşor ironic dacă nu cumva au greşit destinaţia nimerind în Ungaria, ţara de origine a lui Gyuri cum îşi numea el secretarul dar care în documente figura cu numele de Georges. L-am consolat confirmându-i că suntem în România, doar că este o zonă cu o majoritate etnică formată din secui. Văzând faţa puţin mirată a baronului când am pomenit de secui, am considerat oportun să mai adaug că aceştia sunt o populaţie locală vorbitori de limbă maghiară, dar că provenienţa lor – istoricii încă nu au reuşit să o clarifice pe deplin prin consensul tuturor părţilor implicate. Baronul s-a arătat foarte interesat de problema secuiască, mai ales când a aflat că aceştia sunt foarte pricepuţi la cai şi au obiceiuri populare deosebit de originale. Discuţia s-a finalizat cu opţiunea baronului de a locui în scurtul său sejur în România într-o familie de secui, pentru a afla cât mai multe despre aceştia şi obiceiurile lor. Aşa s-a făcut, că a doua zi ne-am schimbat locaţia mutându-ne la Iánoş baci, un pensionar localnic, care fusese pădurar de vânătoare şi care vânase în lunga lui carieră peste 100 de lupi, cu a căror cranii se mândrea ori de câte ori avea prilejul. Iulişka neni, soţia lui Iánoş baci, era specialistă în arta culinară tradiţională secuiască fapt ce i-a făcut o mare plăcere baronului pe care bătrâna amfitrioană l-a cazat în camera destinată musafirilor. Camera lor de oaspeţi a produs o nouă satisfacţie baronului, întrucât era mobilată cu piese specifice artei populare secuieşti, având şi două paturi cu speteaza de la cap cu mult mai înaltă decât cea de la picioare. Mâncarea secuiască tradiţională oferită de Iulişka neni l-a încântat pe baron, care nu pregeta să laude gulaşul picant cu găluşte şi carne de porc, sarmalele cu smântână şi mămăligă sau micul dejun ce consta din omletă cu cârnaţ şi costiţă de porc. Din meniul zilnic făcea parte şi palinka de prune a lui Iánoş baci, pe care baronul a început s-o prefere propriului său cognac Remy Martin – TRES RARE FINE CHAMPAGNE vechi de peste 15 ani. Baronul era însoţit în această expediţie şi de Francz, maistrul său personal de vânătoare din Alpii austrieci. Sarcina lui Francz, după cum afirma Georges secretarul, era aceea de a-l asista şi consilia pe baron în ce priveşte practicarea vânătoarei. Când l-am întrebat pe baron dacă doreşte să vâneze ursul la pândă sau la dibuit, acesta s-a uitat la Francz, care a răspuns fără să se gândească prea mult, că el recomandă metoda pândei. Atunci am decis să vânăm dintr-un observator care fusese al lui Iánoş baci şi care era foarte aproape de locuinţa acestuia, astfel că deplasarea se putea face pe jos, ne mai fiind necesară folosirea maşinilor. Veste a fost primită cu bucurie de către cei doi şoferi care conduceau Mercedesurile ce fuseseră puse la dispoziţie de către ONT, întrucât după cum afirmau ei, maşinile nu aveau voie să circule decât pe asfalt. Restricţia era ignorată însă totalmente de către baron, care nu ştia decât că a solicitat pentru siguranţa lui şi a însoţitorilor, să-i fie puse la dispoziţie în vederea deplasării pe drumurile României două autoturisme Mercedes de ultimă generaţie. În momentul când ne-am deplasat la observator şi Francz a scos din tocul metalic arma de vânătoare a baronului şi a montat pe ea luneta, am înţeles de ce recomandase cu aşa promptitudine să vâneze la pândă din observator. Luneta avea o montură specială astfel încât arma putea fi epolată la umărul drept, iar ţinta putea fi ochită cu ochiul stâng. Mai surprins de această montură nefirească, a fost Ioşka, tehnicianul nostru de vânătoare, care atunci când baronul a încercat arma epolând-o la umărul drept uitându-se prin lunetă cu ochiul stâng, a exclamat cu uimire: extraordinar, asta este o lunetă ortopedică. Nu ne-am putut abţine şi am râs, recunosc foarte nepoliticos, de această remarcă cu totul originală. Baronul auzind cuvântul ortopedic a intuit motivul veseliei noastre şi fiind un tip foarte inteligent s-a amuzat şi el de butada tehnicianului nostru după care s-a simţit obligat să ne explice despre ce era vorba. După cum ne-a relatat în continuare baronul, pe lângă vânătoare mai avea o altă pasiune: golful călare. În timpul unui meci de golf călare, a avut un accident la ochiul drept, iar pentru a mai putea vâna a fost obligat să recurgă la această soluţie. Când l-am întrebat de ce nu a ales soluţia să tragă cu arma epolată la umărul stâng şi să ochească cu ochiul stâng a răspuns cu autoironie: am încercat, dar mi-a fost imposibil, nu am nici cel mai elementar talent de a colabora cu stânga. A mai adăugat că montura lunetei era deosebit de scumpă fiind executată de cel mai renumit armurier care trăia în Belgia. Într-adevăr se putea vedea că era opera unui artist în armurerie. În ciuda acestui handicap, în momentul când a apărut ursul, baronul a tras impecabil, animalul căzând în foc fără să se mai mişte. A fost foarte încântat de rezultatul vânătorii, bucurându-se că a reuşit să împuşte un urs în Carpaţi, mărturisind că acesta a fost visul lui de când a început să practice vânătoarea. Eram şi noi fericiţi că acţiunea s-a finalizat cu succes iar musafirul era mulţumit. Eram bucuroşi că de data aceasta nu vom mai avea neplăceri aşa cum am avut cu celălalt oaspete francez care fusese invitat de guvern, tot în ideea facilitării procedurilor de înfiinţare a băncii de cooperare româno-franceze. Din păcate după cum se va vedea în continuare, acţiunea nu s-a încheiat chiar aşa de lin, dar oricum neplăcerile au fost mult mai mici decât în prima acţiune pe aceiaşi temă. Seara la cină, baronul a spus că este nemaipomenită palinka lui Iánoş baci, dar ne roagă să sărbătorim acest eveniment deosebit pentru el, cu un coniac special care provenea din pivniţele ultimului împărat al Austriei. A doua zi oaspeţii au început pregătirile de plecare. S-a făcut decontul de cheltuieli privind acţiunea de vânătoare, pe care bineînţeles l-a semnat secretarul, baronul fiind preocupat să se fotografieze cu gazdele. În final secretarul în numele baronului, a început să ofere după cum chiar el a declarat, conform tradiţiei, mici atenţii gazdelor şi celor ce contribuiseră la reuşita acţiunii. Când a ajuns la mine, mi-a întins un plic. Nu am luat plicul întrucât presupuneam ce conţine, dar am întrebat totuşi, răspunsul fiind că o sumă în dolari pentru efortul meu. Am refuzat politicos dar categoric, răspunzând că nu este cazul, întrucât eu sunt retribuit printre altele şi pentru a face ceea ce am făcut. Deşi baronul nu avea cum să înţeleagă discuţia noastră cu secretarul, întrucât convorbeam în limba maghiară, a sesizat totuşi că ceva nu este în regulă, interesându-se care-i problema. După ce a înţeles despre ce este vorba, l-a atenţionat pe secretar că nu este cazul să mă trateze la fel ca pe ceilalţi oferindu-mi bani şi a dispus să-mi ofere o sticlă de coniac din cel cu care sărbătorisem împuşcarea ursului. Zâmbind şi-a cerut scuze, precizând că licoarea bahică valorează probabil mult mai mult decât suma din plicul ce-mi fusese oferit de către secretarul său. Am răspuns politicos că nu pot primi nici sticla de coniac chiar dacă este de aceeaşi provenienţă cu cea din seara precedentă. Pe un ton vizibil iritat, baronul mi-a spus că nu doreşte să mă jignească oferindu-mi ceva pentru prestaţia mea, ci doar vrea să respecte o veche cutumă din tagma vânătorilor, oferindu-mi o atenţie menită să-mi amintească de bucuria şi mulţumirea lui pentru vânătoarea reuşita. L-am rugat să vină puţin cu mine pentru a nu fi auzit de ceilalţi şi i-am comunicat că ştiam şi eu vechile obiceiuri vânătoreşti dar ne este interzis cu desăvârşire să primim orice cadou sau atenţie de la orice cetăţeni străini şi în consecinţă şi de la vânători. L-am rugat să nu divulge discuţia noastră, întrucât s-ar putea să am neplăceri din cauză că vorbisem despre această reglementare, care de fapt era legală. Atunci l-a rugat pe Franz, maistrul său de vânătoare, să-i aducă luneta de pe arma cu care împuşcase ursul şi mi-a oferit-o, spunându-mi că va discuta personal cu Primul Ministru şi-l va ruga să-mi dea dispensă de la acea reglementare care după părerea lui era o tâmpenie. Nu am comentat şi nu am mai continuat polemica întrucât ştiam ce am de făcut. Voi depune cu un raport la forurile noastre centrale luneta „ortopedică” a baronului şi astfel totul va fi în regulă. Nu am apucat să întocmesc raportul de activitate ce era un demers obligatoriu după orice vânătoare cu turişti străini, că am şi fost sunat de la cabinetul Inspectorului general cu vânătoarea şi mi s-a transmis mesajul ca a doua zi să mă prezint la el cu luneta primită de la baron. Am dedus că baronul vorbise despre lunetă şi recunosc ca am fost puţin îngrijorat întrucât nu ştiam dacă nu voi fi tras la răspundere pentru că vorbisem despre interdicţia ce o aveam în privinţa primirii unor cadouri de la cetăţenii străini cu care veneam în contact. Conform dispoziţiei primite, m-am prezentat la Minister la Inspectorul general care s-a uitat foarte atent la lunetă, după care mi-a spus că pot s-o păstrez. Am întrebat dacă este necesar să mai fac raport cu privire la primirea acestui obiect. S-a uitat lung la mine, după care a precizat că numai dacă nu vreau s-o păstrez să fac raport. A mai precizat în continuare că oficial nici chiar el nu are competenţa să aprobe un asemenea demers, dar dacă va fi întrebat cândva va confirma că am primit şi reţinut luneta cu acceptul său verbal. Am păstrat „luneta ortopedică” dar nu am folosit-o, pentru a nu stârni invidia unor colegi de vânătoare. O ţin doar ca pe o amintire primită de la baronul Eliot de Rothchild, cel ce a fost (sau poate mai este) unul dintre cei mai mari bancheri ai tuturor timpurilor şi ca o confirmare a faptului că vânătoarea rămâne un mijloc de socializare, de apropiere, între oameni cu diverse ocupaţii, aflaţi în spaţii teritoriale diferite şi la nivele sociale şi culturale diferite.
Miercurea-Ciuc, 25 septembrie 2012
(Articol publicat în Agricultorul român, Nr. 10 (166) din Octombrie 2012)
