Managementul ursului brun în România după 1989
Dacă cineva ar vrea să găsească elementul comun al lucrărilor scrise în decursul timpului de români despre urşii din România, ar constata probabil că majoritatea nu uită să menţioneze faptul că suntem ţara cu cele mai mari şi mai viguroase efective ale acestei specii din întreaga Europă. Afirmaţia este adevărată, şi pe cale de consecinţă, ar trebui să avem studii, cercetări cât şi mai ales un management pe măsură privind ursul brun. În cazul când cineva ar face însă investigări în acest sens, ar constata cu stupoare că nu avem prea multe lucrări cu valoare ştiinţifică, bazate pe date autohtone, concrete, rezultate din cercetări competente. Ar fi nedrept însă, să afirmăm că în România pe lângă multă maculatură, nu au fost elaborate şi lucrări cu valoare ştiinţifică şi practică despre urşii noştrii, dar se pare că acestea fie nu au ajuns la factorii răspunzători cu realizarea strategiilor de gestionare durabilă a acestei specii, fie au ajuns, dar au fost ignorate din cine ştie ce motive sau interese, iar strategiile şi managementul au ieşit şi sunt aşa cum sunt. Trebuie menţionat în acest context, că în prezent se află într-un stadiu foarte avansat de redactare rezultatul unor cercetări efectuate timp de mai mulţi ani de către un colectiv de cadre didactice al Universităţii Transilvania din Braşov. Pe lângă universitarii şi cercetătorii braşoveni, la efectuarea acestor lucrări au colaborat şi au participat numeroşi specialişti din producţie, care sunt recunoscuţi ca având nu numai multă experienţă, ci şi o incontestabilă competenţă în ce priveşte gestionarea populaţiilor de urşi din cele mai cunoscute zone ale ţării (Mureş, Harghita, Covasna, Braşov). Cu certitudine, aceste studii vor putea da răspunsuri la numeroase întrebări legate de urşii noştri, şi mai ales vor putea folosi ca bază de fundamentare a unor lucrări privind gestionarea durabilă a speciei, dacă bineînţeles interesele momentului nu vor cere altceva. În ultimii anii, dar cu precădere în ultimul deceniu, cu numeroase ocazii şi nu în ultimul rând în paginile acestei reviste, am atras atenţia asupra problemelor pe care neglijarea sau proasta gestionare a faunei sălbatice le va avea asupra societăţii umane. Din păcate nu am fost proroci mincinosi, întrucât cazurile de urşi cu tendinţa de antropizare a comportamentului şi care crează numeroase probleme, sunt tot mai frecvente şi apar în tot mai multe locuri. Foarte recent am început un studiu ce are drept obiectiv comportamentul urşilor din jurul localităţii Izvorul Mureşului şi în speţă al unei ursoaice cu doi pui în vârstă de doi ani care acţionează de câtva timp pe aceste meleaguri. Această ursoaică, a luat locul unei alte femele ce fusese împuşcată cu câţiva ani în urmă în aceiaşi zonă, datorită faptului că făcea pagube în gospodăriile localnicilor. Este de presupus că ursoaica cu puii pe care o monitorizăm în prezent, este descendentă a celei împuşcate. Ursoaica în cauză, până acum a atacat mai multe gospodării, a afectat mai multe tarlale cultivate în special cu grâu şi a agresat un cioban care a fost internat în spital în stare destul de gravă. În discuţiile purtate cu ceilalţi ciobani, colegi ai celui atacat, ni s-a relatat că ursoaica este foarte agresivă şi nu se teme de om. În timpul investigării cazului pe teren, am întâlnit ursoaica cu puii şi într-adevăr se confirmă cele relatate de ciobani cu privire la comportamentul ei. Dacă nu se va acţiona prin măsuri eficiente, la primăvară ursoaica probabil va făta din nou, iar numărul urşilor cu tendinţă de antropizare va creşte la patru, cinci sau poate chiar mai mulţi. Revenind la managementului ursului din România, trebuie să reţinem că lipsa unui asemenea program bine documentat, coerent şi cu eficienţă practică, menit să rezolve numeroasele problemele pe care această specie dominantă le ridică, va genera în perspectivă probleme mult mai numeroase şi mai grave decât cele de până acum. Din păcate în România contemporană gestionarea durabilă a ursului brun este mai complicată decât a fost la începutul noii ere postdecembriste. În prezent, un management realist al ursului brun din ţara noastră ar trebui să cuprindă mai multe capitole distincte prin măsurile ce trebuie luate, dar integrate prin scopul final care se urmăreşte. Mottoul unui asemenea management ar trebui să fie: menţinerea urşilor în habitatele lor naturale într-un număr şi o structură populaţională optimă. Prin număr optim se înţelege un număr de exemplare care să nu deranjeze nici unul dintre celelalte componente ale mediului ambiental. Iată care ar fi capitolele unui management integrat: 1. Managementul urşilor din habitatele naturale din zona montană. 2. Managementul urşilor antropizaţi din preajma localităţilor montane. 3. Managementul reintegrării în biotopurile naturale a urşilor antropizaţi. Fără a respecta ordinea prezentării lor, foarte pe scurt şi foarte concis, vom expune în cele ce urmează câteva opinii referitoare la fiecare din cele trei capitole anterior menţionate: Urşi antropizaţi din preajma localităţilor montane constituie la ora actuală una din cele mai mari probleme ale gestionării faunei sălbatice din România. Întrucât nu toţi cititorii sunt familiarizaţi cu anumite precepte ale gestionării durabile a vieţii sălbatice, reamintim pe cel mai important dintre ele. Pentru ca o anumită specie să poată habita în biotopul său natural, trebuie să beneficieze acolo de trei condiţii sine qva non, ce constau în a avea: hrană, adăpost şi linişte. Apariţia acestei categorii de urşi antropizaţi a fost generată în principal de două cauze: - Prima este determinată de alterarea maximală a factorului linişte din biotopurile naturale ale urşilor prin omniprezenţa acolo a factorului antropic în cele mai diverse posturi, începând de la turism dezorganizat şi terminând cu cele mai diverse activităţi economice licite sau ilicite. În cele mai multe cazuri aceşti doi factori perturbatori ai liniştei urşilor, din păcate au efect cumulat întrucât se asociază. Datorită fărâmiţării pădurilor ca urmare a efectului retrocedării lor, se taie peste tot pe ales arborii cei mai valoroşi, care sunt scoşi apoi cu ajutorul tractoarelor forestiere, iar prin această operaţiune se deschid o sumedenie de drumuri aşa zise de tras prin care lemnele sunt aduse la drumurile auto. Aceste drumuri primitive sunt folosite apoi într-o mare veselie de aşa zişi turişti iubitori ai naturii,. care pe de o parte pentru a se cruţa de un efort fizic peste putinţă, iar pe de altă parte pentru a beneficia de senzaţii tari, îşi maximizează adrenalina întrecându-se cu monstruoasele maşini ce se numesc ATV-uri. Prin efectul cumulat al celor doi factori menţionaţi, în pădurile ce constituiau odinioară locul de refugiu al urşilor se realizează cel mai oribil iad de pe pământ care alungă de acolo nu numai urşii, ci tot ceea ce este viu, de la râmele şi cârtiţele pământului până la vulturii cerului. - A doua, este determinată de faptul că în apropierea localităţilor, urşii găsesc în permanenţă şi din abundenţă resturi menajere care fie sunt depozitate în containere de unde sunt ridicate doar la anumite intervale de timp, fie sunt împrăştiate la întâmplare, sau sunt depozitate în diferite gropi de gunoi improvizate la marginea aşezărilor umane de unde nu sunt luate niciodată. Aceste resturi menajere constituie o sursă foarte bună de hrană pentru urşii ce sunt nevoiţi să-şi părăsească habitatele tradiţionale. La aceste erori umane pe care le putem parafraza ca fiind un fel de greşeli fără de voie, întrucât nici alungarea urşilor din habitatele naturale nu este premeditată şi nici momirea lor la gunoaie, se mai adaugă unele greşeli făcute cu voie de către unii semeni de ai noştri. În mod concret este vorba despre momirea intenţionată a urşilor sosiţi la gunoaie de către oameni dornici să-i vadă, să-i filmeze, să-i fotografieze şi în general să se amuze privindu-i. Nu trebuie uitată în acest context şi o altă cauză care constă în momirea intenţionată a urşilor la pensiunile şi cabanele din zonele montane de către proprietarii sau mandatarii acestora cu scopul de a-şi atrage un număr cât mai mare de clienţi. Stau mărturie în acest sens spectacolele „cinegetice” realizate ad-hoc la Braşov în cartierul Răcădău, la Sinaia, la Predeal şi în multe alte locuri. Răul cel mai mare pe fondul celor două fenomene prezentate, constă însă în faptul că pot apare modificări în comportamentul de autoapărare al urşilor în sensul că îşi pierd frica ancestrală faţă de om şi se „întăresc” asupra lui în sensul că nu mai fug de om ci au tendinţa de a-l ataca. Din nefericire această tendinţă repetată şi finalizată pozitiv poate deveni cu timpul pentru urşi o obişnuinţă. Dacă la aceasta mai adăugăm faptul că în cazul urşilor învăţarea prin imitare este ceva foarte obişnuit, nu numai în cazul puilor în relaţia maternă ci şi la exemplarele mature, nu este greu să ne imaginăm ce se poate întâmpla peste câţiva ani dacă nu se iau măsurile potrivite din timp. Urşii habitatelor naturale ale zonelor montane trebuie determinaţi printr-un management corespunzător, să rămână în locurile lor de baştină unde din toate punctele de vedere sunt bine integraţi şi adaptaţi condiţiilor ambientale locale, atât datorită zestrei lor genetice, cât şi a unui comportament adecvat dobândit atât în filogenia speciei cât şi în ontogenia indivizilor. Pentru a se realiza acest deziderat, este necesar ca aceste condiţii ambientale să fie menţinute cât mai mult în forma lor iniţială care au determinat formarea comportamentului de supravieţuire a urşilor născuţi şi crescuţi în decursul numeroaselor generaţii ce s-au perindat în acele locuri. În situaţia când condiţiile ambientale suferă modificări mai importante, prima reacţie a indivizilor oricărei specii este acea de a se deplasa în zonele învecinate mai apropiate sau mai îndepărtate pentru a le regăsi. În măsura în care indivizii nu găsesc condiţii potrivite cerinţelor speciei, începe procesul de adaptare la cele ce sunt cele mai apropiate (mai asemănătoare) de cele dorite. Printr-un proces de selecţie naturală, o parte din indivizi, prin calităţile lor psiho-somatice specifice, reuşesc să supravieţuiască în noile condiţii. În decursul timpului, aceştia, se vor adapta din ce în ce mai bine, astfel că în final se pot integra cu totul devenind ecotipuri ale speciei iniţiale, cu caracteristici din ce în ce mai stabile. În momentul când caracteristicile adaptative se „înscriu” în codul genetic al speciei, indivizii respectivi nu ar mai putea supravieţui în condiţiile în care au trăit strămoşii lor şi de unde au fost nevoiţi să migreze, decât dacă vor trece printr-un proces de readaptare. Procesul de integrare al indivizilor speciei „emigrante” la noile condiţii, nu se rezumă numai la un efort al lor de adaptare, ci există şi o tendinţă de a modifica aceste condiţii conform exigenţelor lor ereditare. Am făcut aceste precizări, pentru a se înţelege că impactul urşilor antropizaţi nu se va rezuma numai la cercetarea containerelor de gunoi şi a resturilor menajere ci folosind agresivitatea, arma lor cea mai eficientă, vor încerca să-şi creeze un ambient cât mai potrivit şi convenabil indiferent de opinia şi atitudinea factorului antropic. Pentru a se preveni fenomenul de antropizare în masă a populaţiilor de urşi bruni din ţara noastră, este necesar să fie luate cât mai urgent posibil măsuri de refacere a condiţiilor de mediu din habitatele lor naturale. În primul rând este vorba de asigurarea liniştei prin reglementarea turismului şi a exploatării pădurilor. În al doilea rând este necesar să fie asigurată hrana cu continuitate. În situaţia când se administrează hrană suplimentară, trebuie procedat cu foarte mare atenţie, pentru a nu se crea o dependenţă nutriţională a urşilor inhibându-li-se instinctul lor natural de căutare a hranei. În principiu este vorba despre înfiinţarea unor puncte de observare, monitorizare şi administrare a hranei suplimentare sau complementare. Fiabilitatea soluţiei propuse este confirmată de „modelul şcolii cinegetice harghitene” unde un astfel de sistem de hrănire şi monitorizare funcţionează de mai multe decenii. Nu vom insista asupra modului concret cum se poate realiza acest deziderat pe de o parte pentru a nu ieşi din modelul principial de abordare al temei, iar pe de altă parte pentru că în numeroase articole publicate anterior am dat explicaţiile cuvenite, acestea putând fi consultate accesând webul: www.proursus.ro al Fundaţiei PROURSUS. Reintegrarea urşilor antropizaţi în biotopurile lor naturale este un proces foarte complicat care presupune profesionalism, consecvenţă şi o bună conlucrare a tuturor factorilor implicaţi. În ţara noastră fenomenul aşa zişilor „urşi antropizaţi” este încă într-o fază incipientă, dacă ne referim la numărul lor (sub 1% din efectivele evaluate) şi la perioada de timp de când aceştia au început să apară cu consecvenţă într-un număr mai însemnat şi în mai multe zone relativ îndepărtate una de alta (cca. 10 ani). Este foarte important să se acţioneze cu operativitate în reintegrarea acestor urşi în biotopurile lor naturale şi mai ales să fie luate măsuri de prevenire a extinderii fenomenului pentru a nu se crea ecotipul de „urs suburban” aşa cum s-a întâmplat cu alte specii (exemplul clasic este guguştiucul). Apreciem că pentru soluţionarea acestei probleme trebuie acţionat concomitent în două planuri. În primul rând este necesar să fie maximizate condiţiile de trai ale urşilor din biotopurile lor naturale, motiv pentru care este necesar să fie eliminaţi toţi factorii perturbatori care au determinat deplasarea lor, şi în paralel tot acolo să le fie asigurată hrana necesară în locuri special amenajate şi preferate. Punctele de asigurare a hranei trebuie amplasate cât mai aproape de locurile de adăpost, pentru ca efortul zilnic al urşilor să fie cât mai mic (raportul efort/efect să fie cât mai convenabil). În al doilea rând trebuie luate măsuri de descurajare a urşilor din zonele antropizate unde au găsit hrana şi care i-a atras şi îi menţine. Acţiunea de descurajare trebuie începută prin gestionarea resturilor menajere astfel încât acestea să nu se adune în cantităţi mari, întrucât prin mirosul lor puternic pot să atragă urşi. Locurile de depozitare a gunoaielor să fie protejate cu un sistem de gard electric de tipul celor folosite în zootehnie care să nu permită accesul urşilor la containere. În afara acestor măsuri care pot fi definite ca fiind „paşnice”, este recomandabil ca în cadrul cotelor de recoltă aprobate anual, să fie împuşcaţi de preferinţă aceşti urşi antropizaţi care au comportamentul modificat şi care nu au putut fi determinaţi să se întoarcă în locurile lor de baştină. Specialiştii ştiu cum trebuie procedat ca prin vânarea acestor urşi să nu se încalce reglementările legale privind folosirea armelor de vânătoare şi vânătoarea. În cazul ursoaicelor care nu pot fi împuşcate, se recomandă ca acestea să fie capturate şi sterilizate pentru a nu da naştere la generaţii întregi de urşi cu asemenea comportament antropizat. Pentru a nu se interpreta greşit recomandarea privind sterilizarea, precizăm că nu se pune problema riscului de a moşteni puii comportamentul antropizat al mamei, ci pericolul constă în faptul că îl vor învăţa de la ea în perioada cât o însoţesc. Considerăm că nu este o soluţie bună capturarea urşilor antropizaţi din zonele pe care le bântuie şi mutarea lor în alte locuri întrucât aceştia fie vor reveni după o anumită perioadă de timp, fie se vor apropia şi acolo de localităţi unde vor continua viaţa lor de urşi antropizaţi care pentru ei este mai comodă. Prin această măsură nu se face altceva decât că se răspândeşte în toată ţara moda vieţii antropizate a urşilor noştri. În încheiere dorim pe această cale să atragem din nou atenţia, în modul cel mai serios, factorilor de răspundere în gestionarea faunei sălbatice, Ministerului Agriculturii şi al Mediului, celor care gestionează fonduri de vânătoare populate cu urşi, că problema gospodăririi efectivelor de urşi din ţara noastră trebuie luată foarte în serios. Trebuie pus capăt măsurilor ineficiente prin care se organizează tot felul de mese rotunde la care participă pe lângă puţini specialişti avizaţi şi mulţi neavizaţi, unde se vorbeşte mult şi în esenţă nu se hotărăşte nimic. Parafrazând un termen biblic referitor la judecata de apoi în care Fiul Omului, precum păstorul va alege oile de capre, tot asemenea şi factorii de răspundere vor trebui să aleagă ideile bune şi soluţiile competente de vorbele de clacă şi poveştile vânătoreşti. Tot aşa va trebui să aleagă specialişti competenţi, cu experienţă de cei care se cred competenţi şi care de fapt au doar o relativă pricepere teoretică inspirată din internet sau emisiuni televizate de popularizare a ştiinţelor naturii şi care mai cred că „haina ecologiei” le vine bine pentru că este la modă, dar care de fapt le este mult prea mare şi îi face caraghioşi prin modul stângaci cum se încurcă în poalele ei. În esenţă, problema este că trebuie elaborat un management competent şi realist, degrevat de orice interese şi speculaţii şi mai ales de complexul faptului că ursul este o specie foarte protejată. Nu trebuie să ne ferim de a propune cotele de recoltare ce se impun pentru a menţine populaţia de urşi în limitele optime atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Să nu uităm că singura specie din lanţul ecologic care poate limita înmulţirea necontrolată a ursidelor este omul. Este evident, că omul nu trebuie să acţioneze sub impulsul instinctului ca un răpitor oarecare, ci cu mult discernământ, având în vedere că obiectivul prioritar al acţiunii de vânare a urşilor este menţinerea echilibrului în ecosistemul forestier. Din păcate, dar poate şi din fericire, relaţiile de interdependenţă reciprocă dintre elementele componente ale ecosistemului forestier şi mai ales cele referitoare la faună nu sunt statice. În tendinţa de a-şi păstra echilibrul pot deveni uneori foarte dinamice motiv pentru care atunci când factorul antropic se implică în acest proces de refacere a echilibrului, dacă doreşte să aibă o intervenţie benefică, trebuie să se înscrie în ritmul general al ecosistemului. Orice întârziere, orice tragere de timp, poate face intervenţia ineficientă sau uneori chiar dăunătoare. Opinia unor ecologişti, apreciaţi de către redactorul unei emisiuni T.V. ca fiind fundamentalişti, şi care susţin cu vehemenţă că omul nu trebuie să se mai implice în ecosistem pentru a nu-l deregla şi mai mult, este foarte greşită în general, şi în cazul urşilor antropizaţi, în special. Omul trebuie să înceapă „ispăşirea păcatelor sale” ecologice prin a reface cea ce a stricat, cu „voie sau fără de voie”, şi abia după aceia să fie atent să nu mai strice ferindu-se de „ispita unor noi greşeli”. Încheiem continuând parafrazarea unor concepte biblice citând pe marele filosof francez Voltaire care spunea: „Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar că poate exista ceasul fără un ceasornicar.” Dacă un gânditor de talia lui Voltaire asemănând universul cu mecanismul unui ceasornic considera că acesta are nevoie de un specialist în persoana unui ceasornicar, cu atât mai mult un ecosistem de complexitatea celui forestier are nevoie de specialişti în ecologie şi mai ales în etologia vieţii sălbatice. Să nu uităm însă că oricât de pricepuţi ar fi „ceasornicarii ecosistemului forestier” dacă vor fi distruse componente vitale ale sistemului, cum ar fi o specie dominantă asemănătoare ursului, aceasta nu poate fi înlocuită şi tot mecanismul se va gripa iremediabil
20 octombrie 2009
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 11 (131) din noiembrie 2009)
