Poruncile divine şi pădurea
Motto: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19)
„O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” această dojană Iisus o adresează ucenicilor Săi, dar ni se potriveşte tot atât de bine şi nouă celor ce nu suntem capabili să păstrăm mediul dăruit nouă cu generozitate de către Creator. Agresivitatea cu care distrugem pădurile şi lăcomia cu care stoarcem toată vlaga solului, cu siguranţă nu ne vor fi tolerate mult timp de către Cel ce ni le-a încredinţat, deşi este milostiv şi iubitor de oameni. Cu toţii suntem indignaţi şi îngrijoraţi când vedem că în ciuda voinţei cvasi-unanime de a proteja mediul în care ne-am născut, am crescut şi trăim, este zi de zi iremediabil degradat şi distrus. Se pare că nici un argument ştiinţific oricât de elaborat şi documentat ar fi, nu este în măsură să impresioneze factorii răspunzători şi să-i determine să oprească acest dezastru. Nerozia umană este evidentă peste tot: în aer, în apă, pe sol, dar este poate cea mai evidentă, dacă ne uităm la păduri care dispar încontinuu şi de pretutindeni. Se pare că nu peste mult timp cu tăierea pădurilor se va ajunge la fundul sacului. Dacă imediat după 1989 pe drumurile României se vedeau remorci încărcate cu buşteni groşi destinaţi industrializării, acum majoritatea acestor vehicule transportă lemn din ce în ce mai subţire care nu poate fi folosit decât pentru tocat. Văzând acestea, nu se poate crede decât că pădurile bătrâne ajunse la vârsta exploatabilităţii au fost epuizate iar acum s-a început tăierea celor tinere. Ne putem întreba la modul retoric: oare ce le-o face Dumnezeu celor ce batjocoresc şi cu dezinvoltură distrug creaţia Lui ? Într-o discuţie cu unul dintre ierarhii de frunte ai bisericii noastre ortodoxe, exprimându-ne în consens îngrijorarea asupra modului prădalnic în care se defrişează pădurile noastre, am afirmat cu nedumerire şi amărăciune că de fapt ar trebui să fie 11 porunci şi nu 10, cum stă scris în Biblie. Apoi, văzând mirarea de pe chipul înaltului ierarh, mi-am motivat afirmaţia spunând că Dumnezeu trebuia să lase şi o a 11-a poruncă prin care să-şi protejeze cea mai perfectă creaţie a Sa care este pădurea. Ierarhul m-a ascultat cu atenţie, apoi m-a corectat spunând că nu pădurea este cea mai perfectă creaţie a lui Dumnezeu ci omul, după care mi-a spus: Domnu’ inginer, căutaţi cu atenţie în Biblie şi în cele 10 porunci şi veţi găsi răspunsul. Am urmat îndemnul primit, căutând în Biblie şi am citit cu atenţie poruncile incluse în ea, argumente din domeniul teoriei creaţioniste prin care să înţelegem mai bine obligaţia noastră creştinească de a păstra şi îngriji creaţia Divină în toată diversitatea ei şi iată ce am aflat: În vechiul testament, la geneză se consemnează că la început Dumnezeu a creat cerul şi pământul, apoi pe toate vieţuitoarele şi plantele, ce le-a dat omului să le stăpânească. Toată creaţia a durat şase zile, iar în ziua a şaptea cartea genezei consemnează că Dumnezeu s-a odihnit. Se pare că odihna I-a fost necesară şi binevenită întrucât Creatorul a trudit mai bine de cinci zile pentru a realiza un mediu favorabil vieţii, unde l-a aşezat pe om în ziua a şasea. Nu cunoaştem valoarea timpului divin şi ca atare nu ştim ce durată are o zi a Domnului, pentru a o compara cu timpul nostru. Deşi nu avem o echivalenţă a timpul divin cu cel terestru, totuşi ne putem face o imagine a efortului consumat pentru facerea lumii, dacă avem în vedere că pământul s-a format conform estimărilor oamenilor de ştiinţă acum mai bine de 4,6 miliarde de ani, iar noi oamenii conform aceloraşi estimări am apărut dor de câteva milioane de ani. Mai precis, conform unor descoperiri făcute în anul 2000 în Kenya, „Orrorin – omul original” a apărut cam cu 6 milioane de ani în urmă. În acest mediu pe care Dumnezeu l-a creat în şase zile, omul urma să trăiască fericit şi nu trebuia să facă nimic altceva decât să-şi arate recunoştinţa pentru darul primit, respectând creaţia divină. Un singur lucru a cerut Domnul Dumnezeu omului: să nu se atingă de pomul cunoaşterii binelui şi răului, ce se afla în mijlocul grădinii Edenului. Din păcate, strămoşul nostru nu a rezistat ispitei, nu a putut respecta porunca lui Dumnezeu şi a cedat tentaţiei. Nu ştim cât timp a petrecut omul în grădina Edenului. Nu ştim nici cât timp s-a scurs de când Dumnezeu a dăruit omului întreaga Sa creaţie şi până când l-a izgonit din rai. Din aceste considerente, este mai greu să înţelegem ce l-a împins pe om spre păcat. Poate curiozitatea de a şti ce gust are fructul oprit, sau poate invidia şi vanitatea, insuflată de vicleanul şarpe care l-a minţit spunându-i că hrănindu-se cu aceste poame ar putea fi la fel cu Dumnezeu ? Din păcate omenirea nu a învăţat nimic din greşeala primului nostru strămoş, ci mai mult decât atât, păcatele lui le-a ridicat la rangul de virtuţi. Lăcomia şi invidia, au devenit doctrine ale partidelor care conduc astăzi lumea noastră păcătoasă cât şi a breslelor profesionale ce le susţin. Natura, minunata creaţie pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o nouă ca mijloc de supravieţuire şi încântare trupească şi sufletească, în nevrednicia ce ne caracterizează, o folosim spre a ne afunda tot mai mult în mocirla păcatelor noastre, pe care în loc să le lepădăm, le diversificăm în fiecare clipă şi fiecare zi a vieţii noastre. Ne putem întreba: Dacă Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât pe unicul Său Fiu L-a jertfit trimiţându-L s-o mântuiască, cum de nu a inclus în cele zece porunci, în mod explicit, una care să ne oprească de la a distruge natura pe care ne-a dat-o nouă oamenilor s-o stăpânim şi fără de care, de fapt noi nici nu putem să supravieţuim ? Să fie oare aceasta o scăpare a Creatorului ? Nicidecum. Dacă vom citi cu atenţie cele zece porunci şi vom medita puţin asupra conţinutului lor, vom ajunge la concluzia firească că este de fapt inclusă, numai că este codificată, asemănător pildelor pe care Iisus le spunea ucenicilor precum şi celor ce-l ascultau. Această obligaţie este inclusă de fapt în cea de a opta poruncă care ne spune foarte explicit: Să nu furi! Ce înseamnă de fapt porunca de a nu fura ? Să nu iei ceea ce nu este al tău. Conform cutumelor noastre religioase, toate bunurile materiale pe care noi le posedăm şi implicit cele asupra cărora ne putem dovedi dreptul de proprietate cu acte, de fapt nu sunt ale noastre, ci noi doar le folosim cu voia lui Dumnezeu, pe durata vieţii noastre terestre. Asemenea stăpânului care le-a încredinţat avuţia slugilor sale şi a plecat apoi departe, Dumnezeu a încredinţat creaţia Sa „omului ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ” (Cartea Facerii 1, 26). Prin versetul 29 din Cartea Facerii Cap. I. Dumnezeu se adresează direct omului spunând: Iată vă dau vouă şi toată iarba dătătoare de sămânţă pe faţa’ntregului pământ şi tot pomul purtător de rod cu sămânţa de pom într’însul…. Cu alte cuvinte, aşa cum am mai precizat, Dumnezeu a dat omului să stăpânească tot ceea ce a creat la facerea lumii. Pentru a înţelege cât mai bine relaţia şi atitudinea omului acestor vremuri faţă de mediul pe care Dumnezeu l-a creat şi în centrul căruia l-a aşezat ca stăpân, nu putem să luăm alt reper mai bun decât pădurea şi viaţa sălbatică, care împreună cu omul reprezintă cele mai perfecte componente ale creaţiei divine. De la mic la mare, cu toţii am învăţat că pădurea reprezintă condiţia sine qua non a supravieţuirii noastre, întrucât ea pe lângă multe alte bunuri, ne asigură apa, aerul şi protejează solul, care, prin mila Domnului ne dă pâinea noastră cea de toate zilele. Pe lângă aceste funcţii care sunt cunoscute ca fiind de protecţie, pădurea ne mai oferă şi lemn care este o resursă de materie primă cu multiple utilizări şi din aceste considerente ea are şi funcţia de a fi mijloc de producţie. Ei bine, tocmai această funcţie şi capacitate a pădurii de a produce lemn, stă la baza ispitei ce-l împinge pe om în braţele păcatului lăcomiei şi a celorlalte rele ce se asociază cu acesta, şi-l determină să facă acele defrişări îngrijorătoare la care am asistat în ultimele două decenii. Oare aceste abuzuri săvârşite împotriva bunurilor date nouă în stăpânire şi nu în proprietate, nu constituie o încălcare flagrantă a celei de a opta porunci care spune să nu furi? Pădurea, este exemplul cel mai elocvent al modului necorespunzător în care omul zilelor noastre se raportează la darul oferit de Dumnezeu. Vrăjmaşul, care în chipul şarpelui l-a împins pe om la păcatul neascultării, ne-a încolăcit după izgonirea din rai şi nu a avut nici o clipă de răgaz, ci ne-a ispitit să creăm o tehnologie prin care să putem distruge în lăcomia noastră nestăvilită, însăşi existenţa creaţiei divine. Lumea biologică, lumea vie, funcţionează asemănător unui sistem informatic în care rolul cipului îl are celula, iar cel al softului informaţia genetică. La fel ca şi lumea informatică, lumea biologică poate fi virusată prin softuri malefice, însă în cazul celei din urmă, impactul negativ poate avea consecinţe distructive mult mai mari, putând ajunge până la distrugerea întregii creaţii, după care pe cale de consecinţă ar urma dispariţia omului. Să sperăm însă că nu va fi aşa, întrucât în acest caz, jertfa Fiului lui Dumnezeu ar fi fost zadarnică aşa cum spunea Sf. Apostol Pavel. În Evanghelia după Matei, la Cap.25, există o parabolă intitulată pilda talanţilor, în care se spune că plecând departe, stăpânul a încredinţat averea slugilor sale şi după multă vreme, a venit stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Pentru a nu intra în prea multe detalii, ne vom referi doar la discuţia avută cu ultima dintre cele trei slugi, care la întrebarea stăpânului cu privire la ce a făcut cu talantul încredinţat, acesta a răspuns: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat ? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zaraf, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul … Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Oare ce ne va face nouă oamenilor Dumnezeu la judecata de apoi când întrebându-ne ce-am făcut cu „talantul încredinţat” (pădurea împreună cu tot mediul în care trăim), noi nu-l vom putea prezenta nici cel puţin în forma în care l-am primit şi nu vom putea spune nici că l-am pierdut, ci va trebui să recunoaştem că l-am distrus datorită lăcomiei şi nevredniciei noastre ? Ce pedeapsă vom primi noi care am batjocorit şi am distrus cu rea credinţă munca cea de o săptămână (4,6 miliarde de ani tereştri) a lui Dumnezeu, dacă sluga cea netrebnică, doar pentru lenea şi viclenia sa a fost aruncată în întunericul cel mai din afară, deşi, a înapoiat talantul aşa cum l-a primit ? Iată deci că obligaţia de a proteja şi gospodări cu simţ de răspundere pădurile, are în concepţia creaţionistă despre lume şi o puternică motivaţie religioasă, care ar trebui să ne determine să ne implicăm şi mai mult în paza şi protecţia acestui patrimoniu care cu siguranţă după om este cea mai perfectă creaţie divină. După cel de al doilea război mondial, Dumnezeu ne-a pedepsit pe noi românii, probabil pentru păcatele noastre, cu instaurarea în ţara noastră a regimului comunist. În tot răul pe care l-a trimis Dumnezeu asupra noastră prin această pedeapsă a fost totuşi şi un lucru bun. Ne-a oferit posibilitatea de a comasa pădurile şi a le gospodări în mod unitar. Timp de peste 5 decenii, silvicultorii, au muncit ca numeroasele petece de vegetaţie arboricolă preluată de la foştii proprietari, să devină pădure şi să poată fi integrate în fondul forestier naţional. Din păcate după 1989 nu am fost capabili să păstrăm avantajul oferit nouă românilor de faptul că pădurile ţării erau comasate şi gospodărite într-o concepţie unitară, ci am asistat neputincioşi la modul cum erau „tranşate” adică retrocedate şi apoi defrişate. Cu siguranţă urmaşii noştri ne vor judeca şi ne vor condamna pentru faptul că nu am fost capabili să păstrăm pădurile ţării, ci printr-o neimplicare mai activă în elaborarea legilor de retrocedare a pădurilor ne-am făcut părtaşi la actualul dezastru forestier din România postrevoluţionară. Desigur nu toţi silvicultorii au stat pasivi la dezastrul ce se prefigura şi mas-media din timpurile respective poate confirma această afirmaţie. Problema a fost însă că nu s-a găsit nimeni care să organizeze pe aceşti protestatari independenţi într-un grup de presiune unit care să poată convinge pe parlamentarii de bună credinţă că desfiinţarea administraţiei silvice unitare va atrage după sine distrugerea pădurilor. Este de neînţeles cum hoţii de pădure au reuşit să-şi facă imediat după evenimentele din 1989 un lobi atât de puternic încât au determinat pe parlamentarii şi guvernanţii vremii să adopte cu privire la retrocedarea pădurilor reglementări a căror consecinţe le vedem acum cu toţii. Nici una din ţările foste comuniste nu a procedat cu pădurile aşa cum am făcut noi românii. Am putea spune că este un paradox cum de Ungaria şi-a păstrat pădurile în cele mai bune condiţii, (aşa cum au fost) în timp ce în judeţele Covasna şi Harghita cu majoritate etnică maghiară au fost mai distruse decât în tot restul României. Se ştie că în general pentru cele două judeţe menţionate, ţara vecină Ungaria, foloseşte ca model şi pildă de urmat. Oare de ce modelul Ungariei nu a folosit ca exemplu şi pildă de urmat şi în cazul retrocedării pădurilor? Locuitorii celor două judeţe, deopotrivă români şi maghiari, se întreabă cu îngrijorare de ce liderii de după 1989 ai maghiarimii din cele două judeţe nu au luat atitudine şi nu au oprit jaful pădurilor făcut de cele mai multe ori cu acte în regulă în teritoriul pe care le place să-l denumească ca fiind „Ţara secuilor”. Nu ar fi lipsit de interes să se afle cine şi pentru ce scop, imediat după anul 1989 a grăbit retrocedarea pădurilor prin toate mijloacele şi pe toate căile. După cum nu ar fi lipsit de interes să se afle cine, prin cine şi în ce scop, a forţat modificarea prevederilor codului silvic, care se baza pe cel clasic din anul 1911, modernizându-l şi făcându-l permisiv abuzurilor şi ilegalităţilor. Poate încă nu ar fi prea târziu nici acum să se refacă sistemul de gospodărire unitară a pădurilor româneşti fără a se leza cu nimic dreptul de proprietate şi toate beneficiile ce decurg din acesta, cu condiţia ca principiile de bază privind amenajarea pădurilor să fie respectate de facto şi nu formal. De data aceasta silvicultorii ar trebui să fie mult mai incisivi decât până acum, în a se impune ca lideri de specialitate în problema refacerii pădurilor, întrucât există pericolul ca iniţiativa să fie preluată de către alţii, cum ar fi unele aşa zise ONG-uri, care sub masca bine ticluită a dorinţei formale de a se implica în refacerea patrimoniului forestier şi a habitatelor, nu urmăresc altceva decât acapararea unor resurse financiare, care de regulă sunt fonduri europene de mediu. În încheiere, trebuie precizat că reorganizarea administraţiei fondului forestier românesc este o problemă de interes naţional, întrucât pădurile constituie patrimoniul forestier naţional indiferent de forma de proprietate. De asemenea trebuie să recunoaştem cu toţii, că fondul forestier naţional a fost foarte bine gospodărit până în anul 1989 când administraţia era asigurată prin Ministerul Silviculturii. Ar trebui profitat de asemenea şi de faptul că mai sunt în viaţă şi poate şi în activitate silvicultori din vechea gardă, care dispun de o vastă experienţă în ceea ce priveşte gospodărirea pădurilor şi care cu siguranţă dintr-un sentiment de conştiinţă profesională ar fi dispuşi a se implica în repararea dezastrului forestier actual.
15 ianuarie 2013
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 1(169) din ianuarie 2013)
