Articole de la A la Z

Problemele urşilor noştri




          In ultimul timp în mass-media românească, aproape pe toate palierele acestei instituţii, s-a încercat lansarea unei noi megabombe jurnalistice. S-a încercat cu abnegaţie, cu stăruinţă şi cu o perseverenţă demne de o cauză mai bună crearea unei noi mari probleme într-o Românie obosită, epuizată de prea marele efort făcut pentru a face faţă numeroaselor bareme impuse din afară şi tot atât de numeroaselor şantaje concretizate prin pâre adresate Parlamentului european, pornite din interior, de la bunii ei fii indiferent de culoare lor politică ori naţionalitate şi toate acestea tocmai acum când ţara este în pragul intrării în U.E. Marea găselniţă, de această dată nu mai este nici soarta copiilor instituţionalizaţi, nici corupţia, nici retrocedarea averilor, ci pur şi simplu nimic altceva decât soarta ursului “carpatin” din România şi îndeosebi a celui din ţara secuilor sau mai precis din Harghita. Mă încearcă un sentiment de silă când văd atâta ipocrizie, întrucât ştiu cu certitudinea profesionistului cu experienţă de o viaţă de om în eco-etologia vieţii sălbatice, a vânatului în special şi a ursului în mod deosebit, că de fapt în prezent nu există nici o problemă cu urşii bruni(nicidecum carpatini) din ţara noastră şi nici cu cei din Harghita. Probleme au fost până în anul 1970 când efectivele de urşi din Harghita erau sub punctul critic, abia atingând 250-260 de exemplare şi într-adevăr specia era în situaţia de a fi sau a nu fi. Atunci, şi din acest motiv, am început aplicarea unor măsuri deosebite de ocrotire a urşilor ce includeau: în primul rând paza, apoi hrănirea suplimentară şi monitorizarea prin efectuarea de observaţii permanente la acele locuri. Monitorizarea se făcea, ca de altfel şi astăzi, din observatoare special amenajate, ce au fost botezate de către unii ca fiind de tip Harghita. Probleme au mai fost apoi între anii 1987-1989 când se pierduse măsura ocrotirii urşilor, când numărul lor depăşise cu de 3 ori efectivul optim şi când făceau anual însemnate pagube în şeptelul de animale domestice aflate la păşunat. Volumul acestor pagube se ridica uneori şi la nivelul record de 700-800 buc. bovine, 500-600 buc. ovine, iar în păduri urşii decojeau arbori de răşinoase de pe mai mult de 1000 ha. Cei ce au vizitat în acea perioadă staţiunea balneo-climaterică Tuşnad-Băi îşi aduc încă aminte probabil că nu puteau să circule prin localitate în timpul nopţii decât în grupuri organizate sau însoţiţi de bodygarzi locali care pentru suma de 50 lei le asigurau protecţia faţă de urşii ce se plimbau nestingheriţi pe alei. De asemenea, urşii din Harghita au mai fost în pericol între anii1990-`94,`95, când prin pădurile noastre harghitene se găseau cu zecile, cadavre de urşi jupuite a căror blănuri luaseră drumul Budapestei, de unde unele treceau în Europa occidentală. După cum declara atunci unul din Secretarii de Stat ai autorităţii publice centrale ce răspundea de silvicultură, într-un singur tren pe traseul Curtici-Budapesta la un control de rutină al organelor de frontieră au fost găsite 6 blănuri de urşi ce nu aveau stăpâni. Acum nu sunt probleme cu urşii, ci sunt cu cei ce vor să profite prin orice mijloace şi fără nici un fel de scrupule de pe urma acestor animale aflate în topul vieţii sălbatice româneşti. Nu doresc să intru în polemică pe această temă cu nimeni, însă mă simt obligat să clarific lucrurile în numele colegilor mei de muncă dintre care o parte sunt încă în activitate, unii sunt pensionari, iar alţii au trecut deja în lumea drepţilor. Cu aceşti colegi, am reuşit muncind împreună mai bine de 40 de ani, cu foarte multe sacrificii personale, să realizăm o adevărată şcoală managerială de gestionare durabilă a faunei sălbatice de interes vânătoresc din judeţul Harghita. Recunoaşterea acestei munci, a fost apreciată de către cunoscători, de specialiştii din ţară şi străinătate cu ocazia numeroaselor simpozioane şi a manifestărilor ştiinţifice organizate în decursul timpului pe această temă. De asemenea mă simt obligat mai ales faţă de cetăţenii de bună credinţă ai României care au fost dezinformaţi în ceea ce priveşte situaţia ursului brun din ţara noastră şi care trebuie să cunoască adevărul şi situaţia reală, în numele dreptăţii şi al noii noastre democraţii atât de originale, de care unii caută să profite la modul cel mai neruşinat cu putinţă. Consider că experienţa mea de peste 40 de ani în domeniul gestionării faunei sălbatice, numeroasele lucrări publicate în acest domeniu în ţară şi în străinătate şi nu în ultimul rând confirmarea mea ca expert pentru România în urs brun al Asociaţiei Internaţionale de Cercetare şi Management a Ursului (International Association for Bear Research and Management) cu sediul în SUA şi care are peste 700 de membri în 46 de ţări, apreciez nu numai că mă îndreptăţeşte ci chiar mă obligă să exprim un punct de vedere competent şi oficial în acest domeniu. Ursul nostru autohton, care este brun şi nicidecum carpatin este considerat ca fiind cel mai mare mamifer răpitor din ţara noastră, motiv pentru care el se găseşte în topul faunei noastre sălbatice. Este un animal omnivor, ceea ce înseamnă că este consumator atât de carne cât şi de produse vegetale. Acest mod de hrănire este în avantajul lui, întrucât prin forma şi structura sa anatomo-morfologică el este un animal greoi, care pentru a se deplasa consumă energie multă şi în consecinţă are nevoie din abundenţă de hrană pentru a-şi reface forţele. Teritoriul lui de habitare fiind zona pădurilor montane, unde hrana este puţină şi calitativ slabă, are nevoie de suprafeţe mari de pe care să-şi poată asigura nutriţia. Dificultăţile privind procurarea hranei cresc accentuat, iar posibilităţile de hrănire scad aproape în totalitate, pe timpul iernii, când datorită stratului de zăpadă cât şi a temperaturilor scăzute, consumul de energie al ursului creşte simţitor. In decursul evoluţiei sale specia s-a adaptat la aceste condiţii de lipsă de hrană din timpul iernii, intrând în aşa-zisul somn de iarnă sau hibernare, când timp de 2-3 luni sau chiar mai mult, poate să reziste fără să mănânce nimic. Pentru a nu consuma energie suplimentară în afara celei necesare menţinerii vieţii, ursul se retrage în zonele foarte izolate şi mai ferite de intemperii unde nu poate fi deranjat şi unde îşi alege un culcuş ce este denumit bârlog. De regulă în bârlog, prin căldura corpului şi izolarea termică asigurată de stratul de zăpadă ninsă peste el, se realizează un microclimat cu o temperatură mult mai confortabilă decât cea ambientală. Aceasta ajută animalul să-şi raţionalizeze rezerva de energie acumulată în timpul toamnei, pentru a putea supravieţui până primăvara, când imediat după topirea zăpezii porneşte din nou în căutarea hranei. Evident, ca şi alte animale aşa zise hibernatoare (bursucul, hârciogul, marmota, ariciul etc.), pentru a acumula energia necesară proceselor metabolice de bază din timpul somnului de iarnă, ursul trebuie ca în prealabil, toamna, să se hrănească foarte intens, pentru a se îngrăşa cât se poate de mult, întrucât tocmai în această grăsime se află energia lui vitală. In situaţia când nu are posibilitatea să-şi acumuleze rezervele de energie necesare supravieţuirii pe timpul iernii, ursul nu se poate culca întrucât există riscul ca energia vitală să se termine înainte de venirea primăverii şi astfel animalul s-ar expune morţii prin inaniţie. Din cele relatate se înţelege că urşii, au în decursul unui an calendaristic două momente critice legate de hrană şi de hrănire. Primul şi cel mai dificil este toamna când se pregătesc pentru iernare, iar celălalt destul de critic este primăvara, când după vicisitudinile şi gerurile prin care au trecut, au un mare deficit energetic ce trebuie repede compensat întrucât urmează perioada de reproducere. Pentru a se compensa dezechilibrul creat prin efectele negative ale implicării omului în habitatul urşilor şi care au generat dificultăţi în ce priveşte găsirea hranei mai ales în aceste perioade critice, au fost înfiinţate puncte de hrănire, pe lângă care s-au construit acele observatoare pentru urşi. Observatoarele sunt construite pe două niveluri. La parter există un depozit de furaje realizat din beton, piatră sau cărămidă, pentru ca hrana să fie în siguranţă, iar la etaj o cameră care poate adăposti una sau mai multe persoane şi care serveşte nevoilor de administrare a terenului de vânătoare, inclusiv pentru efectuarea de observaţii la urşi şi alte animale sălbatice ce vin la aceste puncte de hrănire. La observatoare se fac aproape tot timpul observaţii, mai puţin vara, respectiv primăvara şi toamna în perioadele când animalele sălbatice găsesc hrană în natură. Aceste locuri de hrănire sunt concomitent şi puncte de monitorizare a animalelor sălbatice, putându-se astfel realiza prin observaţii sistematice o evaluare atât cantitativă cât şi calitativă a mărimii populaţiilor pentru toate speciile ce le frecventează. Locurile de hrănire unde animalele găsesc hrană din abundenţă, nu constituie ceva artificial, rupt din contextul natural al vieţii lor sălbatice. Situaţii similare în natură pot fi întâlnite frecvent, atunci când există o fructificaţie abundentă la diferitele specii forestiere cum ar fi fagul sau stejarul şi când jirul, respectiv ghinda, poate fi găsită la discreţie de urşi, precum şi de alte specii. Un alt mare avantaj al acestor puncte de hrănire şi observare este şi acela că aici se poate efectua şi cunoscuta selecţie a vânatului prin recoltarea exemplarelor accidentate, rău conformate, mult prea bătrâne, cu comportament deficitar etc. şi care nu sunt dorite în viitoarele populaţii. Referitor la numărul de urşi ce se recoltează anual prin împuşcare, trebuie să precizăm că acesta este aproape nesemnificativ comparativ cu efectivele. Pentru exemplificare menţionăm că pe fondurile administrate de către Direcţia Silvică Miercurea Ciuc, în nici un an cotele de împuşcare aprobate pentru urs nu au depăşit 10% din efectivul existent, iar recoltele realizate au fost mereu sub aceste nivele, media recoltelor realizate pe ultimii 5 ani fiind sub 50% din nivelul cotelor aprobate. Aceasta înseamnă de fapt că nu se împuşcă într-un an nici 5% din efectivul existent de urşi. La nivelul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva situaţia este asemănătoare, în sensul că efectivele optime sunt depăşite cu peste 6oo exemplare, iar cotele aprobate sunt sub 10% din efectivele existente, în timp ce recoltele realizate nu ajung niciodată la 50% din cotele alocate. Pentru a avea o imagine cât mai concludentă asupra principiilor de gestionare a faunei cinegetice, menţionăm că în Ungaria anual se recoltează prin împuşcare: la cerb comun peste 68% din efectivele existente, iar la mistreţ peste 97% din ele; urşi ungurii nu împuşcă pentru că nu au (datele se referă la anul 1992 şi au fost comunicate oficial de către autoritatea publică centrală care coordonează activitatea de vânătoare din cadrul Ministerului Agriculturii din R. Ungară). In încheiere doresc să punctez câteva concluzii: 1.Urşii din Harghita în general şi cei de pe fondurile de vânătoare gestionate de Direcţia Silvică Miercurea-Ciuc în special, nu sunt periclitaţi, efectivele reale existente în teren fiind în prezent mai mari decât cele optime stabilite prin normativele în vigoare la ora actuală. Aceşti urşi supranumerici nu se evidenţiază sau poate mai bine zis nu se remarcă prin pagubele ce le produc în zonele unde trăiesc, întrucât li se asigură hrană suplimentară mai ales în perioadele critice ale existenţei lor, când de regulă fac daune. 2. Observatoarele de urşi aşa zise tip Harghita nu sunt altceva decât puncte de lucru unde se efectuează monitorizarea faunei sălbatice în cadrul unui program de monitoring cinegetic ce are ca obiectiv fundamental gestionarea durabilă a vieţii sălbatice. 3. Extragerea anuală prin împuşcare a unui anumit număr de urşi în cadrul unor cote riguros stabilite şi monitorizate este obligatorie, întrucât ursul în fauna noastră sălbatică este o specie răpitoare dominantă şi înmulţirea lui necontrolată ar duce la eliminarea altor specii cu care acesta cohabitează. Vânarea urşilor cu vânători străini este indicată mai ales din motive economice şi se realizează în interesul gestionării durabile a întregii faune sălbatice, inclusiv a urşilor, întrucât sumele astfel obţinute sunt destinate pazei şi ocrotirii vânatului. Cu cât aceste sume sunt mai mari, evident, cu atât pot fi mai bine gestionate fondurile de vânătoare de unde provin. 4. In ceea ce priveşte gestionarea durabilă a faunei sălbatice, este necesară o mai mare transparenţă şi o mai bună comunicare cu publicul şi mai ales cu mass-media, atât din partea organelor abilitate ale statului cât şi a specialiştilor, pentru a nu se da posibilitatea speculării acestei lipse de informare de către prezumtivi impostori în scopul egoist al obţinerii unor sponsorizări ilegale sau chiar al unor manipulări ori şantaje politice, compromiţând imaginea externă a României şi nu în ultimul rând a unor persoane publice ale statului român, aşa cum din păcate am avut prilejul să vedem în ultimul timp.

          

picture