Răpitoarele mari din România între pasiuni şi realitate
Din fericire pentru cinegetica românească, în România, mai sunt încă foarte bine reprezentate aşa zisele răpitoare mari europene, respectiv: ursul, lupul şi râsul. Această realitate constituie un mare avantaj pentru păstrarea unei vieţi sălbatice echilibrate, viguroase şi cu reale posibilităţi de dezvoltare durabilă. Concomitent însă, prezenţa răpitoarelor dă prilejul declanşării unor polemici între specialiştii în ecologie şi cei în faună cu privire la rolul benefic sau nefast al acestei realităţi. Cele două tabere pro şi contra răpitoarelor, aduc fiecare argumente ştiinţifice pentru susţinerea punctului lor de vedere, iar atunci când acestea nu mai sunt suficient de convingătoare, se recurge la antrenarea în polemică a unor grupuri de ecologişti care vor să reprezinte aşa-zisa societate civilă. Ecologiştii atrag în dispute mass-media, care fiind veşnic în căutare de subiecte senzaţionale, nu se sfiieşte să publice unele ştiri „bombă” chiar şi înainte de a verifica veridicitatea lor. Dacă în aceste dispute, pe lângă ignoranţă mai intervine şi reaua intenţie generată de anumite interese materiale sau vendetismul determinat de invidie şi frustrări patologice acumulate în decursul timpului din cine ştie ce motive personale, polemica poate degenera şi duce la consecinţe cu adevărat periculoase pentru viaţa sălbatică. Unele specii mai vulnerabile cum sunt şi răpitoarele mari europene, trebuie ocrotite nu numai împotriva reducerii numărului lor, ci şi contra înmulţirii exagerate a acestora, determinată de o protejare excesivă. Matematicianul V. Volterra în lucrarea sa intitulată Leçons sur la théorie mathématique de la lutte pour la vie, Paris, Masson, 1931, ne demonstrează prin calcule analitice, cum poate un animal răpitor să distrugă o specie ce constituie propria lui bază trofică atunci când înmulţirea lui scapă de sub control. Viaţa a dovedit de asemenea prin exemplul aşa zisei „crize a ursului brun din România” cum pot fi atrase cu ajutorul Internetului şi a unei părţi a presei, într-un scandal mediatic personalităţi marcante ale vieţii publice, politice şi culturale europene ( Parlamentari europeni, Preşedinţi de state, foste mari staruri ale cinematografiei mondiale etc.) Nici una dintre personalităţile amintite nu au pus problema verificării afirmaţiilor citite în paginile unor ziare sau direct pe Internet, ci au luat imediat atitudine somând autorităţile statului Român să ia măsuri împotriva unui pericol imaginar, dar care până la urmă s-a dovedit a fi doar un foc de paie bine întreţinut. Pentru a veni în sprijinul soluţionării cât mai corespunzătoare a unor astfel de situaţii, un grup de cadre didactice de la Universitatea „Transilvania” din Braşov, a luat iniţiativa ca pe lângă Facultatea de silvicultură din cadrul acestei instituţii de învăţământ superior, să ia fiinţă un Grup ştiinţific de lucru pentru viaţa sălbatică. Acest grup, ar urma să se autosesizeze atunci când apar astfel de cazuri şi să informeze corect, cu argumente ştiinţifice dar şi cu transparenţă, apelând la mass-media, atât organele abilitate ale statului cât şi societatea civilă, asupra realităţii cât şi a măsurilor ce se impun a fi luate. Nu se poate afirma că în România nu sunt nici un fel de probleme cu privire la răpitoarele mari, dar nici că sunt în pericol de dispariţie aşa cum se afirmă de către unii autointitulaţi „ecologişti” care trebuie admiraţi ca militanţi înfocaţi în cursa pentru drepturile animalelor, dar de multe ori derapează în această luptă, punând mai multă pasiune şi mai puţină înţelepciune şi cunoaştere în acţiunile ce le întreprind. În condiţiile ambientale ale Carpaţilor Româneşti, a încrimina vânătoarea (fie ea chiar şi ilegală), că poate pune în pericol existenţa răpitoarelor mari, este o exagerare, întrucât acestea sunt pregătite pentru a se apăra de omul vânător printr-un comportament corespunzător, dacă, condiţiile ambientale nu se degradează. Realitatea acestei afirmaţii, este confirmată de efortul susţinut depus în perioada postbelică pentru combaterea totală a lupului, considerat ca cel mai periculos duşman al speciilor de cervidae, el fiind proscris iar uciderea lui şi a puilor era recompensată cu sume importante de bani. În ciuda voinţei oamenilor de a-l extermina prin orice mijloace, inclusiv folosind capcane şi substanţe chimice, lupul a supravieţuit, efectivele României fiind estimate în prezent la peste 4000 de indivizi, din care s-au împuşcat în 2004 un număr de 380 buc. faţă de 1500 exemplare cât erau în anul 1968 şi când se recoltau peste 1200 de indivizi anual. Din cele prezentate putem trage concluzia că de fapt cauzele reale ale dispariţiei unor specii sunt mai ales degradarea sau distrugerea condiţiilor de viaţă şi mai puţin vânarea lor excesivă, care rămâne totuşi un factor de risc mai mult sau mai puţin important funcţie de mărimea populaţiei avute în vedere. Un asemenea factor de risc major pentru populaţiile de răpitoare mari din România, este degradarea condiţiilor de habitare; o problemă deosebită care a apărut în ultimul deceniu al secolului trecut, s-a accentuat după anul 2000 şi probabil se va agrava şi în continuare. Este vorba despre diminuarea suprafeţelor împădurite, ca urmare a doborâturilor de vânt masive cât şi de fragmentarea şi apoi tăierea mai mult sau mai puţin abuzivă a pădurilor retrocedate foştilor proprietari. Prin aceasta sunt afectate atât adăpostul, cât şi liniştea care alături de hrană constituie condiţiile de bază ale supravieţuirii vânatului în general şi a celui răpitor în mod deosebit. Pentru o înţelegere cât mai corectă a situaţiei reale a răpitoarelor mari din România, să facem o trecere în revistă a dinamicii efectivelor şi recoltelor analizându-le în trei etape mai semnificative. Prima etapă ar fi perioada când răpitoarele mari erau considerate dăunători foarte periculoşi ai vânatului şi erau combătute prin toate mijloacele; a doua imediat după 1989 când ţara noastră a aderat la convenţiile internaţionale de protecţie a aşa ziselor carnivore mari; iar ultima etapă este acum, când ne aflăm la15 ani de protejare a acestor răpitoare mari. Pentru prima etapă vom lua ca an de referinţă anul 1968 când acţiunile de combatere a răpitoarelor mari considerăm că au fost cele mai intense şi mai insistente. Tabel nr. 1 Specia Efectiv evaluat (buc.) Recolte realizate (buc.) Recoltă / Efectiv (%) Urs 4050 100 2,47 Lup 1500 1210 80,67 Râs 835 127 15,21 Pentru etapa a doua, aşa cum am precizat vom lua ca an de referinţa anul 1989 când în România a avut loc marea schimbare politico-socială şi a început aplicarea măsurilor prevăzute în tratatele şi convenţiile internaţionale de protecţie a speciilor răpitoare. Tabel nr. 2 Specia Efectiv evaluat (buc.) Recolte realizate (buc.) Recoltă / Efectiv (%) Urs 7422 403 5,43 Lup 2520 1180 46,83 Râs 1520 12 0,79 În sfârşit, pentru cea de a treia etapă luată în analiză, care se referă la perioada actuală, vom lua în considerare datele anului 2004: Tabel nr. 3 Specia Efectiv evaluat (buc.) Recolte realizate (buc.) Recoltă / Efectiv (%) Urs 6357 250 3,93 Lup 4116 380 9,23 Râs 1876 83 4,42 Cu privire la precizia datelor luate în analiză, trebuie să constatăm şi să recunoaştem că recoltele sunt mult mai exacte decât efectivele, întrucât se stabilesc prin numărarea exemplarelor împuşcate şi eroarea poate apare numai dacă se doreşte în mod deliberat ascunderea realităţii, ipoteză pe care o excludem ca fiind lipsită de motivaţie. În ce priveşte efectivele evaluate, situaţia se schimbă, întrucât nu există încă metode riguroase de inventariere sau de recenzare a efectivelor de vânat, ci se lucrează cu cifre estimate prin diferite modalităţi mai mult sau mai puţin riguroase. Singura modalitate de a estima cu o oarecare precizie efectivele de răpitoare mari din Carpaţii româneşti, este prin efectuarea unor observaţii permanente, realizate cu conştiinciozitate şi profesionalism de către personalul de teren de pe fiecare fond de vânătoare. Stabilirea numărului de indivizi se poate realiza nu numai prin observaţii directe asupra lor ci şi prin citirea urmelor pe zăpadă în timpul iernii cât şi urmărind frecvenţa şi amploarea pagubelor pe care răpitoarele le fac în rândul animalelor pradă. În cazul speciilor la care se administrează hrană suplimentară, cum este ursul, un indiciu privind mărimea populaţiei poate fi şi cantitatea de hrană consumată. Viaţa a dovedit, că pe fondurile de vânătoare unde personalul de teren face observaţii zilnice conştiincios şi cu profesionalism, eroarea în aprecierea efectivelor de vânat nu poate depăşi 5-10%. Pentru a putea comenta situaţia efectivelor de răpitoare mari din România, trebuie să admitem că aceste date care sunt furnizate de statisticile oficiale au fost corect estimate. De altfel, nici nu sunt motive reale pentru a ne îndoi de veridicitatea lor, şi nici nu există posibilitatea obţinerii unor date mai exacte în contextul şi posibilităţile reale de inventariere a efectivelor de vânat de care România dispune în prezent. Să urmărim acum care este situaţia evoluţiei efectivelor şi recoltelor, la urs, lup şi râs ţinând cont de nivelul acestora exprimat în număr de exemplare şi calculând procentele de creştere sau scădere faţă de perioadele precedente (1989 faţă de 1968 şi 2004 faţă de 1968): Tabel nr. 4 Specia 1968 1989 2004 Efect. (buc.) Recol. (buc.) Efect. (buc.) Recol. (buc.) Creşterea efectivelor faţă de 1968 Efect. (buc.) Recol. (buc.) Creşterea efectivelor faţă de 1989 Urs 4050 100 7422 403 183 % 6357 250 86 % Lup 1500 1210 2520 1180 168 % 4116 380 163 % Râs 835 127 1520 12 182 % 1876 83 123 % Analizând datele, constatăm că indiferent de nivelul recoltelor, efectivele cresc în anul 2004 faţa de 1968, iar faţă de 1989 doar ursul scade de la 7422 exemplare la 6357 de exemplare. Efectivele de râs cresc doar cu 23% în 2004 faţă de 1989 când erau cu 82% mai mari ca şi cele din 1968, dar este necesar să facem precizarea că ultimele recolte au fost de 83 exemplare ceea ce reprezintă destul de mult faţa de cele din anii precedenţi. Apreciem pe baza dinamicii efectivelor din anul 1950 şi până în prezent (fără a avea la bază studii sau cercetări) că nivelul populaţiei optime de râs pentru România ar putea fi de cca. 2000 indivizi iar recoltele în jur de 50 exemplare anual. Având în vedere eco-etologia râsului, considerăm că prezenţa acestui răpitor la nivelul efectivelor actuale nu are efect semnificativ asupra altor specii şi nici populaţiile lui din România nu sunt periclitate sub aspectul dezvoltării lor durabile. Cu totul altfel se prezintă situaţia pentru celelalte două specii care pot avea un impact ecologic, economic şi psihologic mult mai mare, motiv pentru care vor fi mai amplu analizate în cele ce urmează. Urmărind dinamica evoluţiei efectivelor de lupi între anii 1990-2004 (Tabel 5) se poate trage concluzia că în condiţiile României nivelul recoltelor, până la o anumită valoare, nu influenţează în prea mare măsură şi în mod constant mărimea lor. Pentru exemplificare se poate lua anul 1991 când au fost recoltaţi 874 de lupi la un efectiv estimat la 2400 indivizi, iar în anul următor (1992) au fost mai mulţi cu 340, respectiv 2740 de lupi, an în care s-au extras 850 de exemplare dar de această dată efectivele au scăzut în anul 1993 la 2486. De asemenea în anul 2002 din 3912 lupi au fost recoltaţi 259 ca în anul următor (2003) să fie 3960 de lupi, din care s-au mai extras 357 de indivizi ca în anul ce a urmat (2004) sa fie mai mulţi cu 156, respectiv 4116 lupi. Analizând dinamica acestei specii în cei 11 ani luaţi în discuţie (1990-2004) se poate trage concluzia că în situaţia când procentul recoltelor nu este mai mare de 20% efectivele de bază vor creşte dinamica populaţională fiind pozitivă. În ce priveşte populaţia de urşi, motivul scăderii la un moment dat al efectivelor, are atât o explicaţie obiectivă cât şi una subiectivă. Explicaţia subiectivă rezidă în faptul că până în anul 1989 ursul s-a bucurat de o protecţie deosebită fiind recoltate doar câteva zeci de exemplare annual, dar nu excludem nici posibilitatea ca acestea să fi fost supraevaluate conform unor practici obişnuite în perioada comunistă. După 1989 odată cu schimbarea regimului politic din România, recoltele oficiale de urşi au crescut la câteva sute de exemplare anual, dar nu excludem, ci din contră apreciem, că în primii ani de după schimbările amintite şi braconajul a fost scăpat de sub control, fapt constatat şi confirmat la timpul respectiv. În prezent, aşa cum se poate constata şi din datele de mai jos, începând cu anul 1998 efectivele de urşi din România au început să crească din nou, fapt confirmat şi prin efectul prezenţei lor în ambientul antropic. În acest sens stau ca mărturie evenimentele petrecute în jurul oraşului Braşov dar şi în alte locuri unde urşii au provocat nu numai pagube materiale ci şi o presiune psihologică nefastă, exercitată asupra populaţiei locale prin oamenii pe care i-au ucis, i-au rănit sau pur şi simplu i-au terorizat. Tabel nr. 5 Anul Urs Lup Efect. (buc.) Recol. (buc.) Recolte / Efective (%) Efect. (buc.) Recol. (buc.) Recolte / Efective (%) 1990 7422 403 5,4 2520 1180 46,8 1991 dinamică 6787 332 4,9 2400 874 36,4 1992 negativă 6653 343 5,8 2720 850 31,2 1993 6358 343 5,4 2486 592 23,8 1994 6060 108 1,8 2320 379 16,3 1995 5572 139 2,5 2705 293 10,8 1996 5480 142 2,6 2705 293 10,8 1997 5370 – – 3208 272 8,5 1998 5453 147 2,7 3605 210 5,8 1999 dinamică 5622 148 2,6 3476 221 6,4 2000 pozitivă 5685 151 2,7 3733 233 6,2 2001 5744 251 4,4 4027 286 7,1 2002 6277 255 4,1 3912 259 6,6 2003 6280 260 4,1 3960 357 9,0 2004 6357 250 3,9 4116 380 9,2 Urmărind în tabelul 4 dinamica efectivelor şi recoltelor la urs, constatăm că procentul recoltelor faţă de efective depăşeşte 5,4% până în 1993, după care scade sub 2,7% până în 2001, când urcă din nou, depăşind 4.1% până în anul 2004. În anul 2004, ca urmare a declanşării unui scandal mediatic pe tema mărimii reale a populaţiilor de urşi din România, cotele de recoltă au fost scăzute în mod cu totul arbitrar fără nici o motivaţie sau argumentaţie ştiinţifică, ceea ce a determinat coborârea raportului recolte/efective până la 3,9 %. În încheierea acestei succinte analize a efectivelor de răpitoare mari din România, pot fi punctate câteva concluzii sumare: ● În ultimul deceniu şi jumătate (1990-2004) populaţiile de răpitoare mari din România s-au menţinut la un nivel optim, iar în prezent au o dinamică pozitivă, care a prezentat unele inflexiuni în anii precedenţi, situaţie mai evidentă la urs, ce a avut o evoluţie negativă între anii 1991- 1997, după care a intrat în progradaţie. ● Urşii şi lupii au un impact mai mare asupra animalelor pradă (nerăpitoare) atât datorită numărului lor cât şi a cantităţii de hrană pe care o consumă. ● Dacă nu se intervine în dinamica evoluţiei populaţiilor de răpitoare mari din România, prin reglarea numărului de indivizi, există riscul intrării într-un dezechilibru prin decimarea celorlalte specii nerăpitoare (cerb, căprior etc.).
Braşov, 11 aprilie 2005
