Relaţia omului contemporan cu ecosistemul
În numărul precedent al revistei am încercat să dăm un răspuns motivat la o întrebare retorică : care este în prezent locul şi rolul omului în ecosistemul natural, şi dacă omul, mai poate fi considerat ca fiind parte componentă a acestuia? Pe baza argumentelor prezentate, în final am concluzionat: Cum omul zilelor noastre intervine aproape permanent în ecosistemul său de baştină, prin mijloace străine de acesta şi realizate în afara lui, considerăm că astăzi, el din punct de vedere ecologic nu mai face parte practic din ecosistemul în care a apărut şi a evoluat. Faptul că omul contemporan din punct de vedere ecologic nu mai face parte din ecosistem, nu înseamnă că el s-a rupt definitiv de acesta, că nu mai are nici o legătură cu sistemul în care a apărut şi a evoluat până în prezent. Fiinţa umană a fost „proiectată” să funcţioneze în acest ecosistem şi chiar şi atunci când iese pentru perioade de timp limitate (în cazul activităţii extraterestre a cosmonauţilor) el nu poate trăi decât realizându-şi un microambient asemănător celui specific. Din punct de vedere biologic, omul este dependent de ecosistem, datorită organismului său care nu poate funcţiona în afara condiţiilor în care a apărut şi a evoluat. Omul ca fiinţă raţională, este conştient de această dependenţă a lui faţă de mediul ambiental. Fiinţa umană însă, prin structura sa psihologică, are tendinţa de a se elibera de orice formă de dependenţă ce vine din afara ei, şi luptă prin toate mijloacele pentru a fi cât mai independentă. Tocmai această voinţă de independenţă, l-a ajutat pe om să atingă nivelul tehnico-cultural actual, dar în acelaşi timp şi să se „expatrieze” din ecosistemul în care a apărut. Omenirea a ajuns prin această luptă pentru o independenţă cât mai mare faţă de propriul său mediul de viaţă, în situaţia de a pune în pericol capacitatea ecosistemului de a se autoregenera şi prin aceasta posibilitatea lui de a-şi asigura continuitatea, care pentru noi înseamnă de fapt veşnicia speciei Homo sapiens. Din păcate, în această luptă a omului cu natura, se pare că omul are şanse mari de a învinge. Meritul acestei prezumtive victorii revine categoric speciei umane, inventivităţii şi creativităţii ei, dar pe lângă aceasta este posibil să existe şi o eroare de programare în softul ecosistemului. Este greu de crezut că toată evoluţia vieţii pe pământ se desfăşoară la întâmplare, hazardat fără nici un fel de program. Echilibrul ecologic este mult prea perfect şi funcţionează mult prea ingenios, încât să nu fi fost programat. Comportamentul unor specii nu prea evoluate din punct de vedere biologic ne aduc argumente în acest sens. Un exemplu edificator este dat de o specie de furnică adaptată vieţii în condiţiile din deşerturi, unde temperatura la sol se ridică în timpul zilei la câteva zeci de grade, şi când toate vieţuitoarele se adăpostesc din faţa insolaţiei. Probabil pentru a evita întâlnirea cu duşmanii, micuţa furnică iese să-şi caute hrană tocmai în miezul zilei. Pentru a putea reveni la locul său, are o metodă foarte ingenioasă de deplasare. Deplasarea o face sub forma unor mişcări de tip braunian, cu înaintări rectilinii foarte rapide, şi cu schimbări de direcţie însoţite de o piruetă, moment în care înregistrează poziţia soarelui. Chiar dacă insecta ar reveni la locul său prin aceleaşi mişcări, ar fi destul de greu să înţelegem cum reuşeşte să memoreze distanţele şi unghiurile pentru a reface traseul în sens invers. Dar întoarcerea la locul său în momentul în care a găsit hrana, se face şi mai interesant, întrucât furnica urmează o linie dreaptă ce uneşte locul respectiv cu locul de unde a pornit în căutarea hranei. Nu ne putem explica acest fenomen prin prisma logicii noastre, numai dacă acceptăm că insecta a memorat toate distanţele şi unghiurile de modificare ale direcţiilor de deplasare şi cu ajutorul lor, în momentul când a găsit hrana a „calculat” foarte rapid direcţia ce uneşte cele două puncte extreme. Pentru a efectua însă un asemenea calcul, ar fi necesar ca furnica să dispună de un calculator destul de performant. Nu există nici un fel de dubiu că acest comportament de deplasare şi orientare al furnicii este înnăscut şi nu învăţat. De fapt un comportament cu un grad de complexitate atât de ridicat nici nu se poate învăţa prin copiere, pentru a-l învăţa este nevoie de comunicare. Este greu să ne imaginăm că aceste vieţuitoare, au ajuns la un asemenea nivel performant de orientare cu ajutorul selecţiei naturale, printr-un îndelungat proces de evoluţie. În acest caz nu poate fi vorba despre un program ce aparţine individului, ci avem de-a face cu un comportament ce aparţine programului superior, care ţine de specie. Dacă admitem ideea că ecosistemul nu evoluează aleatoriu ci conform unui program, atunci evoluţia speciei umane în sensul influenţelor negative pe care le exercită deliberat sau nu asupra ambientului, este scăpată de sub controlul echilibrului dinamic ce asigură stabilitatea întregului sistem. Nu ne propunem ca acum şi aici să analizăm această problemă; să rămână numai ca o posibilă ipoteză pe care se mai poate lucra cu suficiente argumente pro şi contra. Problema care trebuie să ne preocupe în prezent este aceea de a stabili care sunt şi mai ales care vor fi în viitor implicaţiile acestei situaţii în care s-a ajuns. Sau altfel spus dacă relaţia ecosistem-specie umană se află într-un conflict acut de interese, şi care ar putea fi soluţiile pentru rezolvarea acestei situaţii. În primul rând trebuie să recunoaştem că între om şi mediul înconjurător, există într-adevăr o situaţie conflictuală caracterizată prin mai multe feluri de conflicte, dintre care unele cu impact general asupra întregului ecosistem cum este încălzirea globală, şi altele, mai numeroase, care la prima vedere par a avea un impact mult mai limitat: local sau cel mult zonal cum ar putea deveni problema Roşia Montană şi de ce nu prezenţa unor specii sălbatice în zonele urbane, cum este cazul unor specii de maimuţe în India sau a urşilor la Braşov. Aceste conflicte locale sunt de fapt asemănătoare picăturilor de apă care pot să umple un pahar din care apoi se varsă devenind prin analogie conflicte globale. Pentru a rămâne în domeniul ecosistemului silvatic, vom aborda problema animalelor sălbatice care în ultimul timp din ce în ce mai des, se pare că invadează localităţile din zonele montane. Toate evenimentele de acest gen au loc pe fondul degradării unora dintre condiţiile de bază ale menţinerii animalelor sălbatice în biotopul lor natural. Condiţia sine qua non a prezenţei unui animal într-un biotop natural este dată de următoarea tripletă de factori: Hrană + Adăpost + Linişte. Într-o exprimare mai concisă, se foloseşte termenul de triunghiul HAL ce provine de la reprezentarea grafică a celor trei condiţii sub forma unui triunghi echilateral cu baza notată prin literele H de la hrană şi A de la adăpost, iar vârful cu L de la linişte. Toate cele trei condiţii sunt la fel de importante, întrucât fără hrană animalul nu-şi poate reface resursele energetice vitale, fără adăpost nu se poate proteja de intemperii şi de duşmani, iar dacă nu are linişte nu poate beneficia de celelalte două condiţii indiferent cât ar fi ele de favorabile. Facem menţiunea că liniştea trebuie înţeleasă într-un sens mai larg, adică vânatul nu trebuie să fie deranjat în nici un fel şi mai ales prin prezenţa factorilor antropici. Pentru a se înţelege cât mai bine cum se poate ajunge de la degradarea condiţiilor de bază ale menţinerii animalelor sălbatice în biotopul natural, la invadarea de către acestea a localităţilor umane, să ne referim în mod concret la urşii care au invadat Braşovul. Fenomenul este cunoscut şi constă în apariţia la început a unui număr mai mic de urşi (o ursoaică cu doi pui) într-o zonă limitrofă cu pădurea a unui cartier mărginaş al oraşului (Răcădău), urşi care au fost atraşi acolo de platformele de depozitare a resturilor menajere. Cu timpul, numărul acestora a crescut astfel încât la un moment dat se vorbea despre 30-40 de aşa zişi urşi gunoieri, sau într-o exprimare cu veleităţi ştiinţifice urşi habituaţi. În aceste condiţii nu se putea să nu apară şi conflicte directe între urşi şi locuitori, fapte finalizate prin accidente şi chiar pierderi de vieţi omeneşti. Cum nici lumea aşa zişilor „ecologişti” nu duce lipsă de oportunişti, au apărut imediat reprezentanţi ai unor ONG-uri, care au dat tot felul de explicaţii cum că urşii ar fi fost pervertiţi cu premeditare de către personalul silvic şi de vânătoare, apelând până şi la cunoscuta metodă a reducţionismului ontologic pentru a profita de situaţie şi a-şi atinge foarte lumeştile lor scopuri. Soluţia propusă a fost să nu se mai dea posibilitatea urşilor să se hrănească la aceste gunoaie. Dar lumea trebuia să depună undeva resturile menajere din gospodărie, aşa că platformele pentru gunoi nu puteau fi desfiinţate. Trebuiau găsite alte soluţii. În această situaţie disperată, s-a apelat la internet care dă răspuns la toate problemele. Într-adevăr, şi americanii se confruntă cu situaţii asemănătoare, şi ca urmare au proiectat nişte containere care rezistă la atacul urşilor. „Evrika!”, asta este soluţia, să aducem astfel de containere. Numai că bugetul local nu putea să schimbe toate containerele pentru gunoi din oraş şi urşii le-au depistat imediat pe cele nesecurizate şi în felul acesta s-au apropiat şi mai mult de centrul urban. După această experienţă de supravieţuire, urşii au mai învăţat ceva, şi au făcut încă un nou pas mare în lupta lor cu specia umană, care zi de zi le ocupă spaţiul vital. Concluzia: nu asta este soluţia. Orice fenomen perceput ca o realitate nedorită nu poate fi înlăturat din calea noastră, numai dacă îi cunoaştem cauzele ce l-au generat. Am afirmat mai sus că toate evenimentele de acest gen au loc pe fondul degradării unora dintre condiţiile de bază ale menţinerii animalelor sălbatice în biotopul lor natural. Să vedem în cele ce urmează, care sunt cauzele ce au stat la baza acestui fenomen de invazie a spaţiilor populate de către urşi, şi să le analizăm pe fiecare în parte. Vom începe cu hrana, care este prima dintre cele trei condiţii ce stau la baza triunghiul HAL, şi care constituie în acelaşi timp şi scopul venirii urşilor la platformele de resturi menajere ale cartierelor mărginaşe din unele zone urbane cum ar fi Braşov, Sinaia, Predeal, la fel şi multe care nu sunt popularizate, precum şi altele ce vor mai apărea. Dacă urşii vin în aceste locuri pentru a se hrăni, înseamnă că nu mai găsesc mâncare în habitatele lor, sau nu mai au acces la resursele de hrană care există acolo. Incapacitatea posibilităţilor de accesare a unor resurse de hrană existente, poate apărea pe fondul unei suprapopulări, când indivizii dominaţi sunt înlăturaţi de la hrană de către cei din fruntea ierarhiei, sau atunci când condiţia de linişte din tripleta HAL este foarte puternic afectată. Ultima alternativă ce se referă la linişte, nu poate fi valabilă în cazul nostru, întrucât nu se poate afirma că urşii găsesc mai multă linişte la containerele cu gunoaie menajere decât în pădure. Ceea ce atrage urşii la aceste locuri, ar putea fi faptul că la gunoaie sursa de hrană este permanentă şi mai concentrată decât în pădure unde pentru o cantitate de hrană echivalentă este nevoit să facă un efort de căutare şi de deplasare mult mai mare. Ipoteza este confirmată de faptul că atunci când în pădure apare fructificaţia la speciile forestiere a căror seminţe sunt consumate de vânat (fag, stejar, scoruş etc.) densitatea de urşi la gunoaie scade simţitor. Faptul că la gunoaie vin în general urşi din categoria celor mici sau a femelelor cu pui, ne determină să avem în vedere şi alternativa suprapopulării biotopurilor. Suprapopularea biotopurilor se datorează în primul rând reducerii lor ca urmare a defrişării unor păduri trecute din proprietatea statului în proprietate privată, cât şi datorită invadării habitatelor naturale cu activităţi specifice factorului antropic (exploatări forestiere, amplasarea unor obiective turistice, turismul în general şi cel dezorganizat în special etc.) Referitor la adăpost ca factor ce condiţionează prezenţa urşilor la aceste locuri, el poate fi luat în considerare ca element favorizant, numai dacă în apropiere există un desiş, care-i poate asigura un loc de odihnă corespunzător pe timpul zilei. Prin loc corespunzător, înţelegem ca acesta să-i asigure un culcuş şi să fie linişte în sensul să nu fie deranjat de prezenţa activităţilor antropice. În acest context, ursul „abonat” la containerul pentru gunoaie, fiind oarecum desensibilizat în ceea ce priveşte factorul linişte, va adopta măsura raţionalizării consumului de energie şi se va adăposti la locul cel mai apropiat faţă de o sursă de hrană sigură şi stabilă aşa cum este platforma gunoaielor menajere. În ce priveşte liniştea la locurile de depozitare a gunoaielor, aceasta nu poate fi luată în considerare ca element favorizant al venirii urşilor la platformele de resturi menajere, întrucât prezenţa permanentă a omului o exclude în totalitate. În concluzie, venirea urşilor la containerele cu resturi menajere, se datorează hranei pe care o găsesc acolo, dar prezenţa lor este determinată şi de o desensibilizare faţă de condiţia de linişte. Această problemă a desensibilizării urşilor în special dar şi altor specii poate deveni un factor foarte periculos în relaţia oamenilor cu ecosistemul.
10 martie 2007
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 2 (98), februarie 2007)
