Articole de la A la Z

Rugby cu pădurea




          Dorim prin aceste câteva rânduri să consemnăm acum la început de an, situaţia actuală a statutului pădurii româneşti, care a scăpătat în ultimele două decenii aproape până la limita cea mai de jos. Am oscilat atunci când am căutat să dăm un titlu materialului. Am pendulat între variantele: Na pădurea, ia(dă) pădurea sau Ping-pong cu pădurea ori Rugby cu pădurea. În final, am rămas la ultima variantă, pe care am considerat-o mai potrivită, întrucât nu numai că administrarea pădurilor este zvârlită de la autoritatea ce răspunde de mediu la cea care răspunde de agricultură şi vice-versa, ci mai degrabă asemenea unei mingi de rugby este apucată când de unii când de alţii după care fug cu ea ferindu-se ca nu cumva să le fie luată până nu reuşesc să stoarcă din ea tot ce se poate: unii avantaje politice, alţii profituri materiale, iar cei mai hulpavi, din ambele cât se poate de mult. Nici unul dintre aceşti profitori nu se sinchisește nici de gura sau slova presei sau a altor mijloace media, nici de acuzaţiile din ce în ce mai grave şi mai ameninţătoare ale opiniei publice, ci, asemenea lui Marmeladov personajul dostoievschian din romanul Crimă şi pedeapsă, suportă orice umilire, cu stoicism şi resemnare, fără jenă, fără proteste sau explicaţii, singurul lor gând fiind căpătuiala. Dar să nu creadă nimeni că jaful se întâmplă direct, brutal, ca pe timpul haiducilor, nicidecum; se lucrează inteligent, subtil, ,,cumpărând” câţiva specialişti cu conştiinţă profesională şi civică lamentabilă, care sunt dispuşi să elaboreze coduri silvice şi studii sumare de amenajare a pădurilor ce înlesnesc abuzurile şi îi protejează de rigorile legii. Legislaţia noastră, şi în acest domeniu, respectă buna tradiţie românească de origine balcanică, conform căreia este pedepsit fără milă cel ce fură un lemn pentru foc, iar în cazul furtului unei păduri, prin numeroase ,,portiţe” bine ticluite, ea dă posibilitatea unor apărători versaţi, să poată invoca tot felul de argumente prin care în final este ,,aburită” instanţa, care deşi recunoaşte ca aspect de fond tăierea pădurii, dar datorită unor vicii de procedură îi absolvă de răspundere pe făptuitori. Mulţi dintre noi se mai întreabă şi astăzi indignaţi, cum putea regele Solomon sau mai târziu Matei Corvin să judece drept cauzele ce le erau adresate. Foarte simplu, toţi aceştia acordau dreptatea ţinând cont de aspectele de fond ale problemei, că bag seama, încă nu se inventase câștigarea cauzelor pe baza unor vicii de procedură. Exemplul negativ al distrugerii pădurilor fără a se face vinovat nimeni şi care caută să fie motivat prin derapajele rezultate din intenţiile bune ale unor politicieni care de fapt doreau doar refacerea dreptului de proprietate, nu este unul singular. Să ne gândim doar la industria noastră care era considerată ,,o grămadă de fiare vechi” dar care aşa cum era, asigura de bine de rău locuri de muncă şi pâinea cea de toate zilele pentru 23 de milioane de români. Oare unde sunt, ce au devenit aceste fiare vechi ? Oare uzina de autoturisme Dacia de la Colibaşi care astăzi este una dintre cele mai profitabile din lume, nu era tot o astfel de ,,grămadă de fiare vechi” ? Flota de nave comerciale a României despre care se spune că era una din cele mai mari ,,grămezi de fiare vechi” româneşti şi printre primele din lume, unde este ? Am înţeles cu toţii că nu a fost furată şi nu este nimeni vinovat pentru dispariţia ei, dar totuşi, unde este ? La noi în România noastră post decembristă, ca-n proverb, nimeni nici n-a mâncat usturoi, şi nici gura nimănui nu-i pute. Am dorit să facem această mică digresiune doar pentru a sublinia faptul că situaţia dezastruoasă a pădurii româneşti nu reprezintă un caz izolat în gestionarea post-decembristă a treburilor ţării, ci ea doar se ,,integrează” ca orice componentă a oricărui sistem în întregul ticăloşit din care face parte. Expresia de sistem ticăloşit nu ne aparţine, ci este împrumutată de la fruntaşii noştri politici. Revenind la tema de fond a problemei noastre, trebuie menţionat faptul că în decursul timpului, conceptul de pădure a avut mai multe înţelesuri, determinate atât de stadiul cunoştinţelor privind structura şi funcţiile elementelor componente ale acesteia, cât şi de importanţa ei economică. La începutul formării comunităţilor umane stabile, a predominat interesul economic pentru produsele pădurii ; pe măsura conştientizării rolului pădurilor în contextul sporirii din ce în ce mai accelerate a populaţiei, au început să devină tot mai importante şi unele dintre funcţiile ei. Dacă la apariţia primelor forme de administrare şi gospodărire a pădurilor, aceasta era definită ca fiind o simplă asociere vegetală de arbori, astăzi cu toţii ştim că pădurea pe lângă arbori, constituie o asociere de specii vegetale şi animale legate între ele prin numeroase relaţii de interdependenţă dintre cele mai stabile. Astăzi nu mai trebuie convins nimeni de rolul capital al pădurilor în domeniul protecţiei mediului şi al reglării factorilor climatici. Această funcţie de protecţie a pădurilor este legată indisolubil de arbori la fel cum şi sufletul nostru este legat de trup. Moartea trupului înseamnă dispariţia sufletului, iar moartea arborelui (tăierea lui) înseamnă dispariţia funcţiei de protecţie a pădurii. Tăierea abuzivă, sau disimulat legală a pădurilor, a adus după sine inevitabil şi dispariţia funcţiei de protecţie. Este de neînţeles cum între cele zece porunci nu a fost inclusă şi o poruncă referitoare la protejarea mediului înconjurător a cărui componentă de bază este pădurea. Biata Eva, l-a ,,corupt” pe Adam care a luat doar un singur fruct din arbore şi au fost alungaţi şi blestemaţi cu tot neamul lor. Oare ce ne va face Creatorul, pentru că noi nu ne mulţumim doar cu a lua fructul ci distrugem tot arborele? De ce facem toate aceste păcate mari? Pentru a ne salva viaţa? Pentru a salva viaţa copiilor şi urmaşilor noştri? Nicidecum, ci numai şi numai din lăcomia noastră cea de nestăvilit, din foamea noastră cronică de înavuţire, din invidia noastră cea mare că vecinul este mai avut decât noi, şi nu în ultimul rând de lenea noastră ancestrală pentru că este mai uşor să iei ceva dat de Dumnezeu fără sudoarea frunţii tale decât să produci tu însuţi ceva din care să te înavuţeşti dacă doreşti acest lucru cu tot dinadinsul. Este departe de mine gândul de a face o apologie a vechiului sistem în care unicul proprietar al tuturor bunurilor materiale era statul. Mai ales în ce priveşte pădure ca bun funciar, nu este atât de important cine este proprietarul ci cine şi cum o gospodăreşte. Cine, în sensul ca acesta să fie un bun profesionist, şi cum, în sensul ca prin principiile de gospodărire să fie respectate acele precepte care au fost elaborate pe baza unor legităţi biologice obiective ce stau la baza menţinerii marelui sistem integrat al pădurii cu toate funcţiile ei, dintre care cea mai importantă este menţinerea şi protecţia vieţii. Dacă nu se poate face o agricultură performantă pe suprafeţe mici, cu atât mai puţin poate fi gospodărită pădurea pe proprietăţi de ordinul a câteva hectare. Îmi amintesc cum silvicultori competenţi şi de bună credinţă au luat atitudine în media în general (radio, televiziune etc.) şi în presă în special, cu privire la riscurile majore şi consecinţele ireversibile ale fărâmiţării sistemului unitar de gospodărire a pădurilor. Totul a fost în zadar, factorii politici, unii parlamentari de atunci, au fost atât de agresivi încât au ajuns să ameninţe cu intentarea unor procese penale împotriva celor care cum spuneau ei ,,obstrucţionează refacerea dreptului de proprietate”. Niciunul dintre silvicultori nu se opunea retrocedării pădurilor. Nici cei ce nu se puteau împăca cu gândul că pădurea care la fel ca şi aerul sau apa constituie factorii sine qva non ai menţinerii vieţii, care de fapt sunt bun al nimănui (res nulius) întrucât nu sunt un produs al muncii omului, au înţeles că nu există înţelepciunea politică de a despăgubi pe foştii proprietari de păduri, iar acestea să rămână în proprietatea statului. Nu este nici locul şi nici momentul de a intra în detaliile acestei probleme, dar există documente, şi la nevoie ele pot fi consultate, care dovedesc adevăratele intenţii nu numai ale unor parlamentari ci prin aceştia şi ale unor formaţiuni politice cu privire la scoaterea de sub influenţa statului a pădurilor. Poate vom mai reveni să explicăm cum ,,băieţi deştepţi”, din formaţiuni politice ce au ştiut întotdeauna să se facă băgate în seamă, au reuşit să explice altor ,,băieţi deştepţi” din alte formaţiuni politice, că ei vor câştiga mai mult, chiar dacă ţara şi neamul vor pierde, şi care s-au lăsat foarte uşor convinşi că de fapt expresia folosinţă veşnică este sinonimă cu cea de proprietate. Toată polemica şi discuţiile s-au încheiat atunci când unul dintre conducătorii domeniului a declarat îndemnând la calm şi resemnare ,,căci pădurile de acum încolo vor constitui mereu obiectul unor negocieri politice”. Toţi silvicultorii au înţeles la fel ca şi armata română în anul 1940 că zarurile au fost aruncate şi lupta nu mai are nici un sens. Consecinţele le vedem şi le simţim, şi ce este mai trist, le vor simţi şi urmaşii noştri care nu au nici o vină; aşa este viaţa, o generaţie greşeşte iar alta trage ponoasele. În timpul regimului comunist, autoritatea publică centrală care răspundea de păduri era Ministerul Silviculturii, care fusese creat pentru a fi un garant al bunei gospodăriri a vegetaţiei forestiere în general şi în special a fondului forestier naţional, a fondului cinegetic şi a peştilor din apele de munte. După evenimentele din decembrie 1989, pădurile au trecut la Ministerul Mediului. Motivele acestei treceri, şi concomitent a desfiinţării Ministerului Silviculturii nu le cunoaştem, dar ştim că după aceia, pădurile au fost trecute la Ministerul Agriculturii, pentru simplul motiv că ministrul era vânător şi dorea să aibă în subordine activitatea de vânătoare. Iată că acum pădurile au fost trecute din nou la Ministerul Mediului, şi nici de data aceasta motive adevărate nu au fost făcute publice, dar ţinând cont de ,,stilul şi metodele de lucru ale politichiei” postdecembriste nu este greu ca ele să fie deduse. Deşi de data aceasta se pare că ministrul nu este vânător, dar probabil că formaţiunea politică căreia aparţine mai are de rezolvat anumite interese legate de păduri şi nu în ultimul rând de activitatea de vânătoare. Legat de interesul pentru păduri, ne gândim că este vorba probabil de a se privatiza şi ultimele rămăşiţe de terenuri cu vegetaţie forestieră care au mai rămas în proprietatea statului. Am folosit deliberat termenul privatizare şi nu retrocedare întrucât, deşi prin legile de restituire a pădurilor la care în expunerea de motive se preciza că au un caracter reparator, referindu-se doar la bunurile confiscate abuziv după 1948, faptic, sub presiunea factorilor politici, au fost cedate, şi nu retrocedate terenuri care au intrat în proprietatea statului român cu mult înaintea acestei date. Asemenea situaţii se pot întâlni mai ales acolo unde prin unirea din 1918 pădurile care au fost proprietatea statului austriac au fost preluate de statul român. Amintim în acest sens aşa zisele bunuri private ale Ciucului care se găsesc în nordul judeţului Harghita şi în sudul judeţelor Bacău şi Neamţ. Tot aici pot fi incluse şi numeroase construcţii care au fost executate de stat după 1948 pe terenurile ce au fost şi sunt revendicate şi care legal nu pot constitui obiectul unor retrocedări, dar care printr-un act de voinţă politică vor fi probabil până la urmă înstrăinate din proprietatea statului român. Legat de interesul faţă de activitatea de vânătoare, trebuie să amintim ca anul 2010 este un an deosebit de important, întrucât este anul în care urmează să fie reînnoite contractele de dare în folosinţă a fondurilor de vânătoare din tot cuprinsul României. Până în prezent, dreptul de vânătoare a fost gestionat de stat, prin autoritatea publică centrală care răspundea de păduri. Proprietarii de terenuri funciare (pădure, păşune, arabil, fâneaţă etc.) primeau din partea celor care gestionau fondurile de vânătoare în baza contractelor semnate cu autoritatea publică centrală ce răspundea de silvicultură cota parte din arenzile cuvenite şi stabilite prin aceste contracte. Actualii proprietari de terenuri şi mai ales cei ce au păduri, fac presiuni pentru ca dreptul de vânătoare să fie legat de dreptul de proprietate asupra pământului (terenului) şi astfel să dispună tot ei şi de tot vânatul de pe suprafeţele ce le aparţin. Văzând ce s-a întâmplat cu numeroasele păduri ce au fost retrocedate (sau pur şi simplu cedate) ne putem imagina ce va fi cu vânatul dacă acesta va ajunge la discreţia aceloraşi proprietari şi va fi gospodărit cu aceiaşi ,,grijă”. Fundaţia PROURSUS (www.proursus.ro), de nenumărate ori a atras atenţia şi în paginile acestei reviste asupra problemelor pe care le poate genera o gestionare defectuoasă a faunei sălbatice în general, a urşilor în special, cât şi a habitatelor acestora şi în mod deosebit a pădurilor. Din păcate însă, la fel ca în pilda semănătorului din pericopa Evangheliei după Luca (Cap. VIII,5-15) sămânţa nu a dat roade, căzând fie pe piatră, fie pe drum, fie a fost sufocată de spinii ignoranţei sau ai incompetenţei. Am considerat, că acum la o nouă transferare la un alt minister a Autorităţii publice centrale ce răspunde de silvicultură şi implicit de fauna silvatică, este cazul să mai atragem atenţia din noua supra unor probleme de importanţă majoră ale ecosistemelor forestiere. Este o mare greşeală, dacă se permite blocarea funcţionării unor legi obiective, naturale, ale sistemelor ecologice, de către factorii politici, prin legi şi reglementări antropice subiective, subordonate unor interese conjuncturale, animate de cele mai multe ori (sau poate întotdeauna) de interese electorale. Cu mama natură nu se poate negocia nici un fel de derogare de la legile obiective care o guvernează. Aceste legi trebuie cunoscute şi respectate în totalitate. Orice încălcare a acestor legi atrage după sine sancţiuni drastice din partea Marelui judecător al naturii, pe care le suportă însă nu numai cei vinovaţi, ci şi noi toţi care nu avem altă vină decât aceia că ne lăsăm duşi de nas şi nu ştim să votăm atunci când trebuie, pe cine trebuie, şi riscăm întotdeauna să păţim ca-n neaoşul dar înţeleptul nostru proverb cu cojocul. Dorim să încheiem totuşi într-o notă optimistă şi să sperăm că noul ministru al mediului despre care până acum am auzit numai de bine, va reuşi să aducă pădurea românească acolo unde a fost cândva şi unde îi este locul. Suntem convinşi că aşa cum am menţionat în numărul din noiembrie al revistei, va şti să-şi aleagă bine colaboratorii, procedând ca şi Fiul Omului la judecata de apoi alegând oile de capre, iar atunci când va primi sfaturi, va proceda cum se spune într-un vechi proverb secuiesc: mai întâi uită-te cine vorbeşte şi abia după aceia ascultă ce spune.

          Miercurea-Ciuc 18.01.2010

(Trimis pentru publicare la Edit. CERES prin fax la 18 ianuarie 2010) picture