Articole de la A la Z

Cerbul buclucaş de la Belchia


Preambul



          Povestea cerbului buclucaş de la Belchia, ar putea fi doar o nuvelă cu subiect vânătoresc, de felul celor scrise de Mihail Sadoveanu sau Ionel Pop, dacă vânătorul, adică eroul principal, nu ar fi un personaj mai deosebit. Personajul respectiv, o persoană foarte controversată, face parte din categoria celor pe care psihologul Prof. dr. Karl Leonhard de la Universitatea Humbold, în lucrările sale îi defineşte ca fiind „personalităţi accentuate”. Din aceste considerente, am descris mai amănunţit modul cum se organizau şi cum se derulau vânătorile pentru astfel de personalităţi. Întrucât la acele vânători, profitându-se de context, se mai făcea şi politică (economică, de cadre, demografică, etc.) pentru o cât mai bună înţelegere a situaţiei, mi-am permis şi unele mici divagaţii de la tema principală.
          Eram din nou aproape la jumătatea lunii septembrie, în prag de toamnă, când natura se pregătea pentru somnul de iarnă, iar noi vânătorii aşteptam boncănitul cerbilor. Pentru lumea vânătorilor adevăraţi, a marilor vânători, pasionaţi de boncănitul cerbilor din Carpaţi, acesta era cel mai important eveniment cinegetic al calendarului vânătoresc din tot cursul anului.
          În această perioadă, prestigiului nostru al tagmei silvicilor creştea şi odată cu el urca implicit şi al meu, care eram pe atunci, vorba cronicarului „starostele” acestei tagme în judeţ. Exprimându-ne într-un limbaj mai elevat, am putea spune că nouă pădurarilor ne creştea ratingul. Toate acestea se întâmplau pentru că urma vânătoarea la cerb, iar judeţul nostru trebuia să dea nelipsitul tribut de sânge al bietelor animale sălbatice. Conform unei vechi cutume balcanice, dacă nu dădeai birul, puteai să-ţi pierzi dregătoria. Aşa a fost şi pe vremea turcilor când domnitorii ce nu plăteau birul erau maziliţi. Dominaţia turcilor a trecut, dar obiceiul a rămas. Dacă nu am fi oferi cerbi pe placul conducerii superioare de partid şi de stat, n-ar fi fost bine pentru conducerea judeţului. Această atitudine se putea interpreta nu numai ca o lipsă de preocupare şi de respect a conducerii judeţului faţă de conducerea superioară de partid şi de stat, ci fiind vorba de o zonă unde exista o anumită componenţă etnică, ar fi fost posibil ca interpretările să aibă o conotaţie negativă în plus faţă de cazul altor judeţe. Concluzia este că nu exista alternativă, ci de voie de nevoie, dacă Harghita dorea să aibă linişte şi pace, în mod obligatoriu trebuia invitat şeful statului la vânătoare. Pe măsură ce ne apropiam de jumătatea lunii septembrie, eu ca „staroste al pădurarilor şi vânătorilor” din judeţ, începeam să devin, aşa cum am mai afirmat, o persoană din ce în ce mai importantă, adică un fel de VIP. Aveam audienţă şi uşile deschise la toată conducerea judeţului de sus până jos, inclusiv la cei de la inspectoratul de interne. Zilnic mă prezentam la prima oră la judeţ, să dau raportul cu cerbii, personal primului secretar al judeţului, care era reprezentantul şefului statului în teritoriu. Trebuia să informez câţi cerbi boncănesc, unde sunt, cum sunt şi ce fac. Dar mai ales trebuia să prorocesc ce vor face cerbii în zilele următoare şi când puteam lansa invitaţia la vânătoare. Ca de obicei, noi harghitenii cei vanitoşi, nu puteam oferi orice, ci trebuia să avem ceva deosebit. Deosebit, înseamnă fie un cerb care în urma evaluării trofeului (a coarnelor) să aibă o valoare a punctajului competitivă pe plan internaţional, fie să dispună de un mare număr de raze. Idealul ar fi fost să găsim un cerb cu multe raze (peste 20), şi cu punctajul la nivelul marilor recorduri (peste 250 puncte). Dar de unde atâta belşug de cerbi mari ? Dintr-o statistică apărută în 1908 într-o revistă de specialitate din Ungaria, rezultă că între anii 1884-1907 (atunci şi Harghita era în Ungaria) dintr-un număr de 8126 cerbi recoltaţi, toţi având mai mult de 12 raze şi vârstă peste 5-6 ani, doar 1,2% erau cu mai mult de 20 de raze şi cu vârsta între 9 şi 13 ani. Din acest exemplu, ne putem da seama ce şansă minimă din punct de vedere statistic aveam pentru a face faţă sarcinii ce ne era impusă, având în vedere că noi, harghitenii, nu aveam mai mult de 4000 de cerbi şi ciute împreună, pe toate fondurile noastre de vânătoare. Un calcul sumar, aplicând vechea regulă de trei simplă, ne arată că de fapt trebuia să găsim printre cei 4000 de cerbi pe unul din cei 24 de cerbi cu peste douăzeci de ramuri ce prezumtiv ar fi putut habita în pădurile harghitene.
          Cine avea curajul să raporteze un cerb având peste 250 de puncte şi peste 20 de raze devenea automat vedeta sezonului. Era „sprijinit” imediat prin trimiterea unui delegat permanent de la minister, care să ajute la buna organizare a acţiunii şi care venea cu ordin de la ministru, ca să asigure supravegherea permanentă a exemplarului atât ziua cât şi noaptea până ce „tovarăşul” avea timpul necesar să vină „să-l ia” (adică să-l împuşte).
          În cazul când apucai să raportezi un asemenea exemplar, cum spune proverbul, îţi băgai singur cu mâna ta păduchele în cojoc, întrucât dacă din motive oricât de obiective cerbul nu mai era văzut, situaţia devenea foarte delicată. În cazul când nu se ajungea încă cu raportarea unui astfel de exemplar, zis capital, până la nivelul tovarăşului (adică a lui Ceauşescu), mai exista o oarecare şansă de a ieşi din necaz, dar dacă informarea era transmisă până la acel nivel, iar cerbul cu peste 20 de raze şi peste 250 de puncte dispărea, atunci totul era pierdut, nu mai exista nici o şansă de reabilitare. Într-un astfel de caz, nu scăpai numai dacă în 2-3 zile îl regăseai, sau identificai altul asemănător. Dacă nu erai suficient de abil, şi informai cu sinceritate că cel iniţial nu a fost găsit, dar ai găsit unul asemănător sau chiar mai mare, tot nu scăpai până la urmă de necaz, pentru că oricum trebuia să-l dai şi pe cel identificat la început şi în consecinţă trebuie să dai doi cerbi capitali.
          Legat de acest ultim aspect, trebuie să precizăm că N. Ceauşescu era un om foarte suspicios. Nu avea încredere în nimeni şi tot timpul vroia să se convingă singur de veridicitatea rapoartelor ce le primea. Nu sunt în măsură să apreciez dacă această neîncredere era o însuşire genetică sau dacă o dobândise ca urmare a numeroaselor dezinformări prin care se spunea că era minţit.
          În luna septembrie când se punea problema invitării şefului la cerb, se dispunea raportarea situaţiei de pe teren, la început bisăptămânal, iar pe măsură ce intensitatea boncănitului creştea, raportările se făceau zilnic. Trebuie să consemnez că această raportare nu era un lucru uşor de realizat, întrucât în acele vremuri nu se inventase încă telefonul mobil, iar telefoanele aşa zise fixe de unde se putea vorbi, nu erau decât în localităţile rurale mai mari, adică în sate.
          Colegul meu de serviciu care lua situaţia operativă de pe teren, înainte de a raporta la minister, mă informa asupra situaţiei de fapt şi stabileam împreună ce se transmite mai departe şi ce trebuie între timp verificat cu mai mare atenţie. Verificările erau necesare având în vedere aşa cum am menţionat, că raportarea unui exemplar deosebit atrăgea după sine o mare răspundere şi de aceea asemenea piese nu le dădeam până nu verificam personal şi mă edificam asupra situaţiei concrete din teren, cât şi a şanselor de a putea fi recoltat cerbul în contextual dat. Pe lângă aspectele legate strict de vânătoare, trebuia ţinut cont şi de alte prezumtive probleme ce ar fi putut apare cu ocazia vizitei şefului statului. Trebuia ţinut cont în acest sens şi de ce se putea vedea pe traseul deplasării până la locul vânătorii, în legătură cu alte activităţi (agricultură, exploatarea pădurilor, diverse construcţii etc.), pentru ca în situaţia când s-ar fi pus unele întrebări referitoare la acestea, să se poată da răspunsurile cuvenite.
          În ciuda şanselor minime ce le aveam pentru a găsi un cerb capital, într-una din toamnele celui de al optulea deceniu al secolului trecut, miracolul s-a produs, fiind identificat un exemplar cu peste 20 de raze şi cu mai mult de 250 puncte CIC. Dar iată cum s-a petrecut evenimentul:
          Într-o zi, cam pe la sfârşitul lunii septembrie, observ raportat în operativă un cerb cu 22 raze şi cca. 235-245 puncte CIC, ce apărea pe un fond de vânătoare din ocolul silvic Gheorgheni. Iau imediat legătura telefonic cu băieţii din teritoriu şi mă edific cum că cerbul este în bazinul pârâului Belchia, care este unul din cei mai mari afluenţi ai râului Mureş din această zonă şi că se află într-un loc relativ accesibil, că este deja stabilizat, fiind văzut de mai multe zile, atât seara cât şi dimineaţa. Decid să fac un drum până la faţa locului, pentru a vedea care sunt condiţiile şi posibilităţile de a organiza o vânătoare oficială. Împreună cu şeful de ocol, şi cu tehnicianul de vânătoare stabilim locul şi ora de întâlnire.
          Raportez la conducerea judeţului ce program mi-am făcut, şi primul secretar propune să mergem împreună să vedem cerbul. Personal m-am bucurat pentru propunerea făcută, întrucât oricum dacă cerbul corespundea şi urma să facem vânătoarea, tot trebuia vizionat în prealabil şi de către el. În paralel, puteam profita de timpul cât eram împreună, încercând să rezolv cu primul om al judeţului unele din multiplele probleme, ce le aveam pe linie de producţie (carburanţi, anvelope, furaje pentru vânat, cote de materii şi materiale, repartiţii etc.). şi pentru a căror soluţionare, dacă ar fi trebuit să urmez calea legală a stufoasei noastre birocraţii, ar fi trebuit să mă rog de toţi subordonaţii lui.
          Conform celor stabilite, în jurul orei 14,30 pornim la drum cu ARO-ul cu cinci uşi, maşina de teren de fabricaţie românească, ce era pusă la dispoziţia primului secretar. În mai puţin de 55 de minute parcurgem cei aproape 70 km până la locul cu pricina, unde ne aşteptau conform înţelegerii şeful de ocol însoţit de tehnicianul de vânătoare care identificase cerbul.
          Coborâm din maşină, ne strângem mâinile şi apoi pornim în frunte cu tehnicianul de vânătoare pe un drum vechi de tras lemne ce urca pieptiş o pantă nu prea mare, dar suficientă pentru a-ţi aduce aminte în caz că uitai de unele mici probleme cardiace inerente anumitor vârste sau stări de spirit.
          La început drumul trecea printr-o pădure de vreo 70-80 de ani şi ieşea apoi într-o plantaţie de molid de vreo 10-15 ani, la marginea căreia se pierdea şi de unde începea o altă plantaţie mai tânără care nu era mai veche de 5 ani. Ne-am oprit la limita dintre cele două plantaţii unde era amenajat un loc de observaţie ce facilita posibilitatea vizionării întregului versant.
          Versantul din faţa noastră, la baza căruia era amenajat locul de observaţie şi unde ne-am instalat pregătindu-ne binoclurile, avea o pantă lină, aproape rectilinie, ce se curba uşor spre vârf, dându-i întregului deal un aspect concav.
          Tehnicianul ne informează că cerbul are vreo 4 ciute şi că în jurul orei 16,00 - 16,30 apare cu regularitate sub vârful versantului, cam pe acolo de unde începea zona de concavitate a pantei. Tehnicianul se numea Vormair Pişta, şi era un neamţ maghiarizat, al cărui bunic fusese adus cândva din Prusia ca administrator al domeniilor ce aparţineau grofilor Lazar, Pişta nu-şi dezminţea originea germană, fiind unul dintre cei mai competenţi tehnicieni de vânătoare care excela prin punctualitate, corectitudine şi rigoare profesională. Din aceste considerente eram convins că cerbul identificat de Pişta va fi cu adevărat un exemplar deosebit şi după cum vom vedea aşa a fost.
          Aşteptăm în linişte şi fără a ne mişca sosirea cerbului, purtătorul acelui trofeu deosebit, care speram să fie cheia succesului nostru din aceea toamnă. Se face ora 16 şi jumătate, dar cerbul nu catadicseşte să apară. Aşteptăm cu răbdare şi speranţa că totuşi va veni. Începe deja să fie simţită umbra înserării când se aude din vârful dealului un boncănit slab. Tehnicianul ne face semn că acesta este cerbul şi se uită îngrijorat la ceas, care arată cu ceva peste ora 17. Boncănitul se aude tot mai aproape, iar noi privim încordaţi prin binocluri linia orizontului unde apare capul unei ciute ce stă cu urechile şi ochi aţintiţi spre liziera unde stăteam noi. Iată, mai apare încă o ciută, apoi încă una. Cum li se iveşte capul pe linia ce desparte cerul de pământ se opresc şi nu se mai mişcă dând impresia că sunt statui cioplite din piatră sau turnate din bronz. Ciutele privesc atente, una puţin spre stânga, cealaltă spre dreapta, iar cea din mijloc drept înainte, exact spre noi. Se uită atât de insistent, de parcă ar vrea să ne spună:„Ştiu, că sunteţi acolo. Hai, daţi-vă de gol, mişcaţi-vă, vă simt, degeaba vreţi să mă imitaţi şi să rămâneţi neclintiţi, tot voi veţi fi primii care veţi ceda, nervii voştri nu vor rezista tentaţiei de a acţiona muşchii, care oricum vor obosi mai repede ca ai mei. Ce vreţi voi ?Vreţi să ne furaţi stăpânul? Vreţi viaţa lui pentru a o oferi pe tavă regelui vostru? Sunteţi capabili să sacrificaţi o viaţă nevinovată doar pentru a vă câştiga pentru câteva clipe bunăvoinţa celui ce vă conduce?”
Chiar dacă ciuta ce ne privea atât de insistent nu putea gândi astfel, trebuie să recunoaştem însă, că ar fi fost îndreptăţită s-o facă, şi desigur ar fi avut dreptate.
          Involuntar îmi vin în minte vorbele Domnitorului Mircea din „Scrisoarea a III-a” a lui Mihai Eminescu şi parafrazându-l în gând mă întreb în fond ce căutăm noi acolo? De ce am dat buzna în pădure, în ţara cerbilor, care nu ne-au stingherit, nu ne-au luat nimic? Şi pentru ce suntem acolo? Care este motivul atât de nobil care ne-a dus acolo? Nimic nobil, nimic măreţ doar linguşenia noastră, de a-i face o plăcere şefului şi stăpânului, doar vanitatea noastră de a ne mândri cu ce am reuşit să facem sau poate lăcomia noastră de a obţine în schimbul unei vieţi nevinovate, anumite beneficii materiale sau sociale prin mărinimia celui ce datorită vârstei şi a uzurii morale sau poate a structurii genetice a rămas din toate bucuriile vieţii doar cu aceea de a vâna. A vâna animale sălbatice nu este o crimă, ci este o confruntare, un act de bărbăţie, o dovadă de vigoare. Însă în anumite situaţii, atunci când pierzi măsura, când nu mai ai simţul realităţii, poate deveni la fel ca şi o crimă, dar nu una de orice fel, ci o crimă cu premeditare obsesivă. Un vânător adevărat, educat în spiritual eticii vânătoreşti nu se bucură niciodată de moartea animalului vânat ci chiar o deplânge priveghindu-l pentru o clipă atunci când ajunge lângă el, făcându-i onorurile cuvenite unui mare învins; el poate şi trebuie să se bucure pentru faptul că a învins într-o confruntare onestă un partener cu simţurile şi abilităţile unui supravieţuitor foarte bine integrat în mediul în care s-a născut şi a crescut. În vremurile antice, pentru tinerii aristocraţiei greco-romane vânătorea constituia un test de abilitate, de pricepere şi competenţă în ce priveşte mânuirea armelor în lupta cu un adversar pe măsură.
          Sunt întrerupt brusc din meditaţie, de un boncănit puternic, cu un timbru metalic, ca un bas dintr-o orchestră de alămuri (suflători), pe care cineva l-a folosit ca pe o trompetă. Privesc atent şi văd mişcându-se pe orizont coroana cu multe ramuri, a unor coarne de cerb foarte masive. Înaintează încă doi paşi şi în sfârşit cerbul apare exact în faţa noastră stând maiestuos şi sigur de sine. Priveşte spre noi, deşi sunt convins că nu ne vede, apoi priveşte la ciute, la pădure, în stânga, în dreapta, ca un şeic dintr-o ţară imaginară, care şi-ar prezenta unor oaspeţi de seamă averea sa. Parcă ar vrea să spună: "Priviţi haremul meu, căminul meu, proprietăţile mele, aici totul este al meu, eu sunt stăpânul veşnic şi atotputernic al acestor locui. Fiţi bineveniţi în casa mea !".
          Într-adevăr, acest animal este miraculos, este ceva deosebit ce nu poate fi văzut decât odată la câteva decenii, este rodul unei munci de excepţie a naturii, prin aranjarea într-o formulă unică a genelor, este minunat, este fermecător. Câtă măreţie, câtă putere, câtă forţă şi vigoare adunate toate într-un singur animal, dar în acelaşi timp câtă graţie şi nobleţe.
          Aproape se întunecase, astfel că fără binoclu nici nu mai puteai distinge silueta cerbului. Privesc cu coada ochiului spre primul secretar şi constat cu satisfacţie că şi el este la fel de impresionat. Fac semn că ar trebui să plecăm şi dă afirmativ din cap în sensul că a înţeles. Ne retragem cu grijă pentru a nu deranja vânatul. După ce am ajuns în pădurea mai bătrână şi nu mai exista nici cel mai minim risc de a deranja, întreb pe primul secretar:
          - Ei, ce părere aveţi? Cum va plăcut?
          - Da d-le, e bun, e foarte bun. Dacă reuşim „să-l ia” tovarăşul, facem o treabă excelentă.
          Întrucât ştiam că ajungând la maşină, primul secretar se va grăbi să revină imediat la sediul judeţului, am început să discutăm cu şeful de ocol şi tehnicianul de vânătoare unele aspecte privind asigurarea pazei în zonă. Am stabilit măsurile necesare pentru a nu se deranja vânatul datorită turiştilor, a muncitorilor de la exploatările forestiere cât şi din alte cauze. De asemenea am stabilit cum trebuie efectuate observaţiile în continuare, astfel ca să ne încadrăm în directiva generală a şefilor noştri privind observarea exemplarelor deosebite de vânat 24 de ore din 24, dar nici să nu-l deranjăm simţind că este supravegheat. Cum să se ţină legătura între punctul de observaţie şi mijloacele de comunicare pentru a avea în permanenţă date concrete de la faţa locului, astfel încât să putem da informaţii exacte atunci când ni se vor cere.
          Primul secretar nu se angrena în discuţie ci doar trăgea cu urechea şi mai cerea unele detalii la anumite probleme pe care probabil nu prea le pricepea.
          Când am ajuns la maşină, se făcu-se noapte dea-binele, astfel că după ce ne-am luat la revedere de la inginer şi de la tehnician, ne-am urcat în ARO, şi am pornit înapoi spre sediu. Pe parcurs primul secretar a întrebat prin radiotelefonul ce era instalat în maşină dacă la sediu sunt ceva probleme, şi dacă au ceva de comunicat, după care a început să mă chestioneze asupra anumitor detalii privind organizarea, biologia cerbilor, de ce fac aşa? de ce nu fac altfel?...şi multe, multe altele. Între timp, încercam şi eu să-mi rezolv cu primul om al judeţului, unele probleme gospodăreşti-administrative, fie că erau legate de vânătoare, fie nu, dar cum spune proverbul acum trebuia bătut fierul, până-i cald. Printr-o „diplomaţie” care trebuie să recunosc era destul de „transparentă” făceam ca toate problemele noastre mai dificile să devină element de influenţă la acţiunea respectivă de vânătoare. Dacă nu reuşeam să fac o legătură directă cu acţiunea ce urma să se deruleze iminent, mă străduiam să arăt că cel puţin în perspectivă sau chiar într-un viitor relativ apropiat, problemele respective vor avea un rol deosebit în ce priveşte buna desfăşurare a acţiunilor de „vânătoare oficială”.
          Ajungând în oraş la reşedinţa primului secretar, ne-am luat la revedere, dar nu înainte de a fi solicitat ca a doua zi dimineaţă să fiu prezent la cabinetul lui la ora 8 şi să aduc cu mine situaţia la zi a boncănitului din tot judeţul.
          A doua zi de dimineaţă, la ora 7 fix, m-am deplasat la biroul meu şi am luat măsuri să întocmesc raportul cu cele mai noi date, astfel ca la ora 8 fără un sfert să pot fi la cabinetul primului secretar. Dar la noi, ca la noi: ba nu găseşti la ocol pe nimeni pentru că toţi sunt învăţaţi să întârzie, ba încă tehnicianul de vânătoare nu s-a întors de pe teren, ba nu au primit rapoartele de la cei ce erau însărcinaţi să efectueze observaţii, ba nu mergeau telefoanele, ba cine ştie ce altă minune. Cu multă insistenţă am reuşit ca în jurul orei 7,40 să am ceva date pe care le-am centralizat rapid şi cam la ora opt fără câteva minute am ajuns în anticamera cabinetului primului secretar.
          Aici aşteptau deja vreo 2-3 persoane ce aveau mâinile încărcate cu diverse hârţoage, însă şeful de cabinet cum mă zăreşte mi se adresează agitat:
          - Haideţi intraţi repede, că tovarăşul deja a întrebat de Dvs.
          În timp ce vorbea îmi deschise uşa cabinetului şi mă pofti în biroul primului om al judeţului.
          Primul secretar era aşezat la birou şi vorbea la telefon, având ochelarii lăsaţi pe vârful nasului. Privindu-mă peste ramele ochelarilor, în timp ce-şi continua conversaţia, îmi face semn cu mâna să ocup loc pe unul din cele două fotolii, ce se aflau alături de o măsuţă joasă, în faţa biroului din lemn masiv de stejar antichizat. Mă aşez şi aşteptând să sfârşească conversaţia, privesc unul din cele două exemplare ale raportului operativ ce peste câteva minute urma să-l transmit şefului. Mă gândesc că situaţia nu este rea deloc , ba chiar aş putea spune este mai bună, ca de obicei, întrucât acolo unde este cerbul cel mare de 22, mai sunt încă unul de 16 şi încă unul de 14, având în jur de 210 puncte, iar la nivelul judeţului sunt vreo 30-40 de cerbi destul de buni, care pot fi luaţi în seamă în caz de nevoie. Între timp, şeful termină convorbirea telefonică şi lăsând receptorul pe telefon mi se adresează jovial:
          - Bună ziua tov. inginer. Care este situaţia? Se prezintă bine?
          Răspunzând afirmativ îi întind raportul, pe care îl priveşte aranjându-şi ochelarii mai bine pe nas şi începe să urmărească datele cu un creion roşu pe care îl luase dintr-un suport de pe birou. După ce trece în revistă datele raportului îşi ia ochelarii de pe nas cu un gest smucit şi aruncându-i pe masă, mă întreabă:
          - Avem o situaţie destul de bună. Tu ce părere ai? Eu cred că ar trebui să lansăm invitaţia. Nu-i aşa? Mă privea atent şi vedeam pe toată mimica lui că ar dori să fiu de acord cu el. De fapt şi eu eram convins că o situaţie mai bună nu vom avea, şi că în cazul când oricum trebuia să-l invităm, cel mai potrivit era acum când toate elementele erau favorabile, inclusiv situaţia statistică pe ultimii zece ani, arată că ne aflăm în optimul perioadei. Aşa am gândit şi tot aşa m-am străduit să formulez şi răspunsul:
          - Sunt de aceeaşi părere cu Dvs. Oricum trebuie să faceţi invitaţie, întrucât a nu o face ar fi nu atât o lipsă de politeţe, cât mai ales lipsă de diplomaţie. Avem într-adevăr o situaţie bună şi suntem şi în perioada cea mai optimă din punct de vedere statistic. Acum avem cele mai mari şanse de a reuşi o vânătoare bună. Trebuie să profităm de aceste condiţii pentru că norocul este foarte capricios, dacă îl tratezi cu indiferenţă, te lasă, iar vânătoarea fără noroc este de neconceput. Situaţia în tot judeţul este în general bună, dar în zona cerbului de 22 este şi mai bună întrucât mai sunt încă 2-3 cerbi destul de buni şi dacă până la urmă nu apare cel mare, îl determinăm cumva să tragă în ultimă instanţă în ceilalţi şi chiar dacă nu ne întoarcem cu sacul plin, dar nici cu traista goală, cum spunea Primul ministru Maurer.
          După ce termin ce aveam de spus confirmă la rândul său cele auzite de la mine şi sună la secretară spunând:
          - Să vină imediat la mine inspectorul şef de la Inspectoratul de interne şi pregăteşte trei cafele.
          Apoi, ridică receptorul telefonului operativ (TO), şi vorbeşte cu secretarul cu probleme organizatorice şi cu primul vicepreşedinte şi îi atenţionează că este posibil să aibă loc o acţiune specială şi dispune să nu plece nicăieri până nu se clarifică lucrurile.
          Între timp soseşte inspectorul şef de la interne, un oşean bine clădit şi mucalit, care venise la noi de la Bucureşti, unde lucrase mai mulţi ani, având numeroase misiuni şi prin afara hotarelor ţării. Acesta, în ciuda faptului că era militar de carieră nu prea era cazon, fiind mai de grabă un om de lume, deschis la fire şi comunicativ, bineînţeles cât îi permitea funcţia, admira femeile frumoase şi savura cu plăcere coniacul. Când făcea plinul cu coniac se lăuda că lucrase în corpul de control al lui Drăghici care în timpul tentativelor de stalinizare a României fusese Ministeru de interne.
          Este invitat să ia loc şi se aşeză în fotoliul liber de vis a vis, nu însă înainte de a da mâna cu primul secretar şi apoi bineînţeles cu mine.
          Între timp soseşte secretara cu cafelele, iar la plecarea ei, primul atrage atenţia să nu fie deranjat, apoi se adresează noului venit spunând:
          - Am fost aseară să vedem dobitoacele ălea sălbatice, şi se pare că este o situaţie bună în teren şi de fapt şi în celelalte zone, aşa că ar trebui să facem invitaţie încă pentru săptămâna aceasta, şi dacă nu e posibil acum, mâine, poimâine atunci cel puţin pentru sâmbătă-duminică. Din punct de vedere al muncii Dvs. sunt ceva probleme? Inspectorul şef scoate din mapa cu cifru un dosar simplu cu coperţi albe şi un carnet de însemnări pe care le aşează alături pe masă şi răspunde:
          - Noi nu avem probleme deosebite, dar sunt probleme în ce priveşte strângerea recoltei în agricultură, şi în mod deosebit cu livrarea cartofilor se stă prost, toate gările fiind pline din lipsă de vagoane. Mai sunt şi anumite suprafeţe de pe care cerealele nu au fost recoltate, şi care se văd din elicopter. În acest sens, mă gândesc să nu avem necazuri. Ştiţi şi Dvs. cum se pun problemele.
          Faţa primului secretar se întristează şi vizibil iritat răspunde:
          - Da, da, cunosc situaţia şi trebuie într-adevăr să luăm măsuri. O să vorbesc cu cei de la Direcţia Agricolă să pună lucrurile la punct. Dacă nu mai sunt şi alte probleme în afara acestora, consideraţi că putem face invitaţia ?
          - Da, răspunse inspectorul şef, şi uitându-se la mine, adăugă: numai cei de la silvic să fie în măsură să ofere ceea ce trebuie.
          - Noi sper să nu avem probleme, răspund eu, întrucât situaţia se prezintă destul de bine. Aşa cum am spus şi tovarăşului prim, acum este cel mai mic riscul de a da greş. Oricând, şansa de a rata ar fi mai mare decât în săptămâna aceasta.
          - Bine, atunci sun la cabinet la tovarăşu’ pentru a face invitaţia, spune primul şi pune mâna pe telefonul guvernamental, cerând centralistei să-i facă legătura cu cabinetul nr.1.
          După câteva minute sună telefonul, pe care era blazonul cu stema României şi primul ridică telefonul spunând:
          - Trăiţi tovarăşu’ şef de cabinet, ce mai faceţi? Bine? Ştiţi aş dori să lansez o invitaţie la vânătoare pentru tovarăşu’ secretar general, şi aş dori să mă ajutaţi să pot vorbi cu Dânsul. După o scurtă pauză reia:
          - Da, da, bine, bine, atunci aştept să mă sunaţi. Trăiţi, trăiţi şi închide telefonul.
          Apoi ni se adresează nouă:
          - Încă nu a venit tovarăşul, dar cum apare şi are posibilitatea să-mi facă legătura ne recheamă. Rămâneţi şi voi până reuşesc să vorbesc.
          Inspectorul şef de la interne cere permisiunea să-şi anunţe oamenii pentru a se pregăti în eventualitatea unei vânători şi cere prin telefonul operativ legătura cu şeful securităţii şi şeful miliţiei.
          Între timp primul secretar mă mai chestionează cu unele întrebări privind biologia cerbilor, iar după ce inspectorul şef termină convorbirea telefonică, încep să discute împreună despre maşinile ce eventual vor lua parte la acţiune, ce măsuri trebuie să ia cei de la gospodărie, ce forţe trebuie antrenate pentru asigurarea pazei precum şi multe altele legate de vizita şefului statului.
          În sfârşit, sună telefonul guvernamental şi primul ridică receptorul cu emoţie răspunzând:
          Da, eu sunt. Da, bine, vă mulţumesc. Da, da aştept vă rog. Astupând microfonul şi adresându-ni-se deosebit de grav, adaugă: Îmi face legătura cu tovarăşu’’.
          Se putea vedea pe faţa lui încordarea şi emoţia. Fălcile îi tremurau şi înghiţea în sec. Apoi îşi îndreaptă spatele şi cu o voce gravă începu să vorbească:
          - Să trăiţi tovarăşu Secretar General, sunt primul secretar de la Harghita, vă rog să-mi permiteţi să raportez că avem o situaţie bună în judeţ în ce priveşte cerbii. Avem un exemplar foarte frumos cu 22 de raze, care merită să fie luat. Vă invităm cu drag să ne faceţi cinstea şi onoarea de a fi oaspetele nostru. Da, da am înţeles tovarăşu’ Secretar General. Vă mulţumesc şi pe un ton hotărât, încheie milităreşte convorbirea cu un: Să trăiţi tovarşu’ Secretar General!
          Aşeză receptorul la locul lui în furca telefonului şi rămase câteva clipe mut. Apoi ni se adresează pe un ton destul de îngrijorat:
          -A acceptat invitaţia. A spus că mâine la ora stabilită va sosi la locul fixat, aşa că trebuie să ne organizăm. Ca la comandă preluăm şi noi starea de îngrijorare a primului secretar. Între timp sună din nou telefonul guvernamental. Primul întinzând mâna spre receptor ne spune că probabil sunt cei de la securitate. Ridică receptorul şi îl pune la ureche:
          - Alo. Da… Cine? O… să trăiţi tov. general. Da, da a acceptat…
          A spus că mâine vine. Da, este aici şi vi-l dau. Trăiţi. Trăiţi.
          Apoi întinzând receptorul către inspectorul şef de la interne spuse:
          - Tov. colonel cu Dvs. doreşte şi adăugă în şoaptă: este generalul de la Direcţia a V-a.
          Colonelul după câteva vorbe schimbate, spune interlocutorului său, că se întoarce în câteva clipe la unitate, şi de acolo îl va rechema. Apoi salută şi închide telefonul, adresându-se primului secretar:
          - Tov. prim, dacă nu mai sunt probleme cu mine, vă rog să permiteţi să mă retrag la unitate, pentru a lua măsurile cuvenite.
          În timp ce şi eu mă pregăteam să spun acelaşi lucru, primul ripostează scurt şi hotărât:
          - Nu plecaţi nicăieri, staţi încă cinci minute să stabilim aici nişte probleme şi apoi veţi merge. Nu vă grăbiţi, că până mâine când soseşte tovarăşul, sunt mai bine de trei zile lucrătoare. Pentru că ne uitam miraţi, ne explică zâmbind şugubăţ: Ce vă miraţi aşa? O zi de lucru are 8 ore. De acum şi până mâine când vine şefu’, mai sunt 24 de ore, adică trei zile lucrătoare.
          Sună secretara, prin care convoacă imediat pe secretarul cu probleme organizatorice, pe primul-vicepreşedinte şi şeful gospodăriei de partid. Toţi se şi prezintă după cca. 5 minute.
          Primul secretar ne invită să luăm loc la „masa lungă” lângă care erau vreo 12 scaune. El se aşează în capul mesei, şi începe:
          - După cum probabil ştiţi deja, mâine vom avea vânătoare oficială. Va trebui să luăm măsurile cuvenite astfel încât să nu apară nici un fel de surprize. Apoi începu să înşire problemele:
          1) Trebuie pregătite casele de oaspeţi. În primul rând ceea de la Corbu, unde probabil se va face cazarea, dacă se rămâne aici peste noapte. Să se verifice din nou: apa, încălzirea, lumina, etc.. Dar să nu fie neglijate nici celelalte case pentru că nu se ştie unde va dori să meargă. Incinta din jurul casei să vedeţi şi – se adresează şefului gospodăriei –, să nu mai fie mizerie, să faceţi curăţenie şi în jur pe vreo două sau trei sute de metri, pentru că dacă vine tovarăşa şi găseşte ceva în neregulă ne-am dat foc.
          - Să vedeţi cu mâncarea! Să tăiaţi un porc şi să faceţi ceva preparate specifice. Aveţi grijă toate alimentele să fie analizate şi verificate de sanepid (Serviciul de siguranţa alimentară). Fiţi atenţi să le cereţi să elibereze certificatele cuvenite pentru că vin şi cei de la policlinica zece (Policlinica C.C. al P.C.R.) şi ştiţi ce chiţibuşari sunt.
          - Cei ce vor servi la masă să fie cum trebuie. Apropo, aveţi grijă să ştie să vorbească bine româneşte, că poate întreabă tovarăşii ceva şi nu cumva să trântească un „Mit mond?” (Ce spune?), că am dat de belea.
          - A-da, să nu uit! Stabiliţi împreună cu tovarăşii de la interne ce maşini dăm pentru coloana oficială, pentru ca să aibă timp să le verifice şi să le pregătească. Şi fiţi atenţi şi la şoferi – cine sunt, şi cum arată.
          - De asemenea, nu uitaţi să aranjaţi un bufet şi pentru băieţii de la Bucureşti, ca să nu mă mai cânte când mă voi întâlni cu ei, că peste tot se vede că a crescut nivelul de trai, dar numai la noi la Harghita nu.
          - Cam asta pe linia secţiei gospodărie, şi dacă am scăpat ceva rog să fiu completat.
          Se uită întrebător la toţi, şi cum nimeni nu spunea nimic continuă adresându-se primului vicepreşedinte:
          2) Să luaţi măsuri cu drumurile. Să fie revizuite şi reparate. Convocaţi pe cei de la drumurile judeţene şi naţionale să plombeze gropile pe porţiunea cu asfalt şi să le umple cu ceva pietriş pe cele unde nu este asfalt. Să vă ocupaţi personal de aceste probleme, că nu vreau să-l aud iarăşi vorbind cu Corbu reproşându-i că de ce a venit la vânătoare şi nu a rămas acasă, că uite cum scutură maşina pe drumurile astea (Corbu fiind după cum se ştie, un câine labrador mare şi negru pe care Ceauşescu îl primise cadou de la unul din preşedinţii celor două importante partide politice din Marea Britanie).
          - Vedeţi să le asiguraţi bitum şi motorină pentru ca să nu înceapă cu justificările chiar înainte de ai trage la răspundere, că parcă văd că iară se vor achita de sarcină doar aşa aproximativ cum le este obiceiul.
          După o scurtă pauză, în care constatând că nu mai are nimeni nimic de adăugat, se adresează secretarului cu probleme organizatorice spunând:
          3) Să vă ocupaţi ca pe întregul traseu să fie mobilizare generală în ceea ce priveşte munca în agricultură. Suntem în plin sezon de recoltare a cartofilor şi trebuie să se vadă preocuparea deosebită ce o avem în acest sens. Să luaţi legătura cu primarii care să mobilizeze şcolile şi elevii, să se organizeze acţiuni deosebite pe linia recoltării cartofilor. Luaţi legătura cu regionala CFR, să ne asigure vagoane pentru că gările sunt pline de cartofi şi dacă cumva sunt întrebat, eu trebuie să spun că avem probleme cu vagoanele şi nu ştiu pe unde vor scoate cămaşa. Apropo...mobilizaţi atelajele de la CAP-uri şi particulari, pentru adunarea din câmp a cartofilor. Să nu creadă că aşteptăm doar să ni se dea motorină pentru a face transportul.
          - În caz, că se trece prin localităţi sau pe lângă anumite obiective, să luaţi legătura cu cei de la propagandă pentru ca să organizeze puţină agitaţie. Dar aveţi grijă aşa „fines”, cu discreţie să dea aspectul că este o manifestare spontană, să nu se observe că este ceva organizat.
          Cam asta este. Dacă aveţi ceva de întrebat? Dacă sunt ceva neclarităţi?
          Secretarul cu organizatoricul întreabă:
          - Este cazul să organizăm un grup de copii cu flori, la sosire, sau undeva pe traseu?
          Primul se gândeşte o clipă uitându-se la inspectorul şef de la interne şi răspunde:
          - Nu cred că este cazul. Ne fiind vorba de o vizită oficială, nu cred să fie oportun. Nu-i aşa tov. colonel? La care colonelul răspunde hotărât:
          - Nu, nu este cazul. Aceasta este şi părerea mea.
          Primul secretar continuă:
          - Bine, dacă nu mai sunt alte probleme, atunci am terminat. Vă rog să luaţi măsuri aşa cum am stabilit.
          Se ridică de la masă, fiind urmat de toţi ceilalţi, şi după ce dădu mâna cu primul vicepreşedinte, cu secretarul cu organizatoricul şi cu şeful gospodării de partid, în timp ce aceştia ieşeau pe uşa cabinetului spuse:
          - Tov. colonel şi tov. inginer mai rămâneţi doar o clipă. După ce uşa se închise ni se adresează:
          - Plecăm împreună după masă, să vedem încă o dată animalul şi mai vedem şi ce este pe traseu. Ne uităm, poate găsim un loc de aterizare mai aproape de locul de vânătoare ca să nu fie necesar să ne deplasăm prea mult pe roţi. Se întoarce spre mine şi întreabă:
          - La ce oră trebuie să pornim ca să ajungem la timp la cerb?
          După o clipă de gândire spusei:
          - Păi, dacă vreţi să mai vedeţi ceva şi pe traseu atunci în jurul orei 14.
          Dădu mâna cu colonelul, apoi cu mine şi spuse:
          - Bine atunci la ora 14 trimit maşina să vă ia de acasă.
          Ieşim împreună cu colonelul şi vorbind ba da una, ba da alta, ne îndreptăm, coborând scările spre parcarea unde avem maşinile şi dându-ne mâna ne spunem la revedere.
          La ora 14 eram instalaţi toţi trei în maşina de serviciu a primului secretar şi ne îndreptam cu toată viteza spre locul cu pricina.
          Pe traseu se vedeau mulţi oameni adunând cartofi după maşinile de scos, şi eram surprins cum de sunt atât de numeroşi. Ce se întâmplase? Începuse deja acţiunea de mobilizare dispusă de primul secretar?
          M-am uitat mai atent şi abia atunci am observat că în realitate oamenii erau doar vreo câţiva, dar ceea ce erau deosebit de numeroşi şi dădeau impresia că sunt oameni, erau de fapt sacii cu cartofi, care aveau diferite culori de la galbenul lămâii la roşul purpuriu al apusului de soare.
          Am zâmbit întrebându-mă în gând, dacă şi aceasta face parte din „strategia” propagandistică a tovarăşilor activişti, sau o fi vreo găselniţă a specialiştilor din agricultură.
          Oricum imaginea era atât de veridică, încât la prima vedere sacii aşezaţi în picioare câte unul ici-colo, sau grupaţi în grămezi, şi având toată gama de culori din curcubeu, te făceau fără echivoc să crezi că sunt elevi de la vreo şcoală, sau muncitorii de la vreo uzină aduşi conform uzanţelor statornicite la noi, să ajute CAP-işti la scosul cartofilor.
          Pe parcursul deplasări noastre s-a discutat despre locul de aterizare al elicopterelor, la care colonelul opta pentru aterizarea pe stadionul de fotbal din Gheorgheni, iar primul secretar opina pentru un loc mai aproape de zona unde urma să aibă loc acţiunea.
          Problema trebuie înţeleasă bine în sensul că, pe lângă „grija nemărginită” ce o aveau fiecare pentru secretarul general al PCR”, erau şi unele interese personale legate de măsurile de asigurare pe linia evitării unor neplăceri. Dar să fiu mai explicit. Colonelul, avea interesul să se aterizeze pe stadion întrucât aici putea lua mai uşor măsurile de siguranţă şi pază ce se impuneau în asemenea cazuri. Primul secretar, avea interesul să nu se aterizeze pe stadion întrucât în această situaţie trebuia să organizeze o mică manifestare de simpatie şi trebuia să dea lucrurilor un aspect oarecum mai oficial. Apoi coloana de maşini trecând prin oraş, s-ar fi putut ca tovarăşul să dorească să viziteze vreun obiectiv industrial şi cum acesta putea fi oricare, toate trebuiau să fie pregătite şi nu în ultimul rând, probabil că avea în vedere şi faptul că în această situaţie lungimea drumurilor de pus la punct creştea considerabil, ţinând cont de faptul că toate drumurile şi pe toată lungimea lor erau la fel de proaste şi de neîntreţinute.
          Ieşind din oraş, mergem pe drumul ce duce spre staţiunea Lacu Roşu şi tot căutând un loc de aterizare, ne oprim lângă campingul aflat la cca. 4 km de oraş. Coborâm toţi trei din maşină şi colonelul pătruns de importanţa deciziei ce trebuia luată, căuta cu înverşunare un loc corespunzător uitându-se în jur şi ţopăind din picioare pentru a încerca dacă terenul nu este mlăştinos şi nu există pericolul de scufundare. La un moment dat tot ţopăind mai mult într-un loc spune destul de nehotărât:
          - Cred că aici este potrivit. Este şi relativ orizontal este şi destul de uscat, dar ce ne facem cu campingul unde circulă atâta lume?
          Încep să parlamenteze împreună cu primul secretar, ce este de făcut? Ba, să se aterizeze totuşi pe stadion, ba să se caute un alt loc mai potrivit, ba una, ba alta. Până la urmă nu ştiu care a avut ideea unei soluţii radicale, dar ştiu că s-a decis închiderea campingului pentru a doua zi când urma să se aterizeze. Ca loc de aterizare, s-a decis că este potrivit cel ales de către colonel şi în consecinţă a şi fost materializat pe hartă pentru a i se stabili coordonatele ce urmau a fi comunicate la Bucureşti.
          Am revenit la maşină, am urcat şi am continuat drumul înspre locul unde fusesem cu o zi în urmă împreună cu primul secretar şi unde văzusem cerbul. Ajungând la capătul drumului forestier, am fost întâmpinaţi de şeful de ocol şi tehnicianul de vânătoare şi toţi patru, împreună de această dată şi cu colonelul, am parcurs acelaşi traseu până la punctul de observaţie.
          De această dată am fost mai norocoşi întrucât în jurul orei 16,15 a apărut cerbul în toată splendoarea lui, astfel că l-am putut vedea în cele mai bune condiţii. Deşi colonelul nu era vânător a rămas totuşi impresionat de mărimea exemplarului.
          Când am plecat, l-am auzit pe primul spunând cu un oftat: dacă tovarăşul venea astăzi, cerbul se putea împuşca, şi noi eram scăpaţi de emoţii. Dar nu a fost să fie aşa.
          Am revenit la maşină şi apoi rulând cu viteză maximă ne-am întors acasă. Înainte de a ne despărţi, primul secretar ne-a spus:
          - Ne vedem mâine la ora 8,00 la mine la cabinet, pregătiţi pentru acţiune. Noapte bună.
          Ajuns acasă, cum intru pe uşă sunt asaltat de soţie, ca să dau telefon la Bucureşti la inspectorul general cu vânătoarea, care mă caută înnebunit încă de la ora 15,00. Acesta telefonase deja de mai multe ori şi lăsase vorbă că indiferent la ce oră voi sosi să-l caut fie la birou, fie acasă.
          Îmi las bagajul şi plec la birou, care era foarte aproape. Când ajung acolo, acelaşi asalt din partea ofiţerului de serviciu, ca să dau imediat telefon la Bucureşti şi-mi aduce numerele de telefon. Rog să-mi facă legătura şi în timp ce intram în biroul meu, mă gândeam care o fi motivul alarmei. Nici nu apuc să mă aşez bine pe scaun, că şi aud telefonul sunând. Aveam deja legătura cu inspectorul general cu vânătoarea din minister, care era şi maestrul de vânătoare al preşedintelui României. Ridic telefonul şi aud vocea inspectorului general spunând iritat:
          - Bine dom’le faceţi invitaţie la vânătoare şi eu nu ştiu nimic. Ce înseamnă asta? De ce nu raportaţi la minister cerbii deosebiţi? Vedeţi că dacă o daţi în bară o s-o păţiţi rău de tot. Ia spune-mi şi mie care este situaţia?
          Răspund imediat fără să mă gândesc prea mult:
          - În primul rând bună seara. Păi cerbul este raportat la Dvs., la minister, dar probabil că nu aţi apucat să vedeţi operativa, iar invitaţia nu am lansat-o eu, ci primul secretar, aşa că nu mă consider pentru aceasta nici vinovat şi nici răspunzător. În ceea ce priveşte, cerbul este un exemplar de 22 de peste 245 de puncte, care are 4 ciute şi 2 tauri lăturaşi, unul de 14 şi unul de 16, ambii fiind de medalie de aur. Cam asta este situaţia.
          - Bine, şi la ce oră iese, şi la ce oră trebuie noi să fim acolo?
          Nu mai întreb cine să fie acolo, şi unde acolo, ci răspund:
          - Iese în jurul orei 16,30, deci cel târziu la ora 16,00 trebuie să fiţi la punctul de observaţie.
          - Bine, am înţeles că invitaţia a fost acceptată aşa că ne vedem mâine. Vezi dacă se doarme la voi, rezolvă-mi şi mie o cazare. Noapte bună.
          Am închis telefonul şi am început să mă gândesc la cel cu care vorbisem. Era un tip ciudat în felul lui. Fusesem cândva omologi pe linie de serviciu, în două judeţe vecine. Apoi el a fost promovat pe funcţia pe care se afla de către un ministru cu care erau într-un fel prieteni şi pe care probabil îl servise de multe ori şi în diferite feluri. După ce a ajuns unde ajunsese propus de ministru, dar şi ajutat de lobbyul făcut de unul din liderii comitetului central al PCR. ce avea faima de a fi cel mai notoriu lingău din toată istoria partidului, au devenit cu ministrul duşmani de moarte. Lupta dintre ministru şi inspectorul său general, cu timpul a devenind deosebit de crâncenă, fiecare încercând să-l înlăture pe celălalt din funcţie. Ministrul nu era agreat de către tovarăşa Elena pentru că avea faima de mare fustangiu, iar tovarăşa avea obsesia codului eticii şi echităţii socialiste şi mai ales al aspectelor legate de adulter. Se spunea însă că ministrul respectiv condusese ancheta prin care a fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu şi simultan defăimat Gheorghiu Dej şi datorită acestui fapt Ceauşescu avea o anumită reţinere în al înlătura din funcţie. Până la urmă ministrul a fost înlăturat din funcţie, fiind promovat ambasador şi nu la mult timp a şi decedat într-un accident de circulaţie pe una din autostrăzile europene.
          Nu s-a aflat niciodată, dacă inspectorul general, datorită mijloacelor pe care le folosea, a datelor pe care le deţinea, sau a abilităţii cu care era dotat de natură, a reuşit să-l mişte de la locul său pe ministru, câştigând astfel partida.
          Deşi atunci când inspectorul a fost promovat, speram şi eu, că voi avea în el un protector, m-am înşelat amarnic întrucât din cauze necunoscute de mine relaţiile noastre se deteriorau vertiginos, deşi eu încercam să organizez vânătorile oficiale cât mai bine şi obţineam de regulă rezultate apreciabile. Apoi am aflat din surse şi de la oameni demni de toată încrederea, că atunci când fusese el promovat, pe lista candidaţilor respectivi fusesem şi eu trecut, iar ulterior când el era ameninţat de ministru cu schimbarea din funcţie, tot eu eram avut în vedere ca un posibil succesor. După mine problema era pur formală, întrucât apăream pe aceste liste doar pentru motivul, că la orice numire în funcţie trebuia să fie trei candidaţi. Dosarul meu de cadre nu cred să fi rezistat la o asemenea încercare din cel puţin două considerente. În primul rând în familia mamei mele, era un unchi care fusese deputat în perioada interbelică şi doi veri primari care făcuseră 12 ani la canal. În al doilea rând soţia mea avea numeroase rude foarte apropiate care emigraseră în occident după ocuparea Bucovinei de nord de către URSS.
          Şi uite aşa, de ce eu mă străduiam să obţinem rezultate cât mai bune la vânătorile oficiale, de aia inspectorul general era tot mai convins că trag să mă remarc şi să-i iau funcţia sau să-i iau scaunul cum se spune mai prozaic.
          Primul secretar, care lucrase un timp la CC al PCR, sau cum se exprima el în argou „lustruise” vre-o câţiva ani culoarele pe acolo, cunoştea problema şi ştia, că nu va putea să-l invite pe Ceauşescu la vânătoare oficială apelând la bunăvoinţa inspectorului general. În fond, mie primul secretar, nu-mi cerea decât să-i raportez lui pentru prima dată situaţia operativă a mişcării vânatului şi abia după aceea la minister. Fiind locuitor al judeţului ce îl conducea, eram în mâinile lui şi nu avem altă alternativă decât conformarea, pe care trebuie să recunosc o făceam cu o oarecare plăcere, având în vedere atitudinea ce o avea faţă de mine inspectorul general.
          Îmi dădeam seama, că ochind în mine chiar dacă nu mă nimerea, nimerea de multe ori în membrii colectivului de oameni pe care îi conduceam făcându-le astfel datorită mie viaţa mai grea. Din aceste considerente de multe ori am cerut să fiu schimbat din funcţie, dar toate tentativele mele eşuau nefiind agreate de către conducerea judeţului. Cum soarta mea depindea de ei, nu realizam altceva decât să-i irit şi să-i fac să mă ameninţe că dacă nu mă potolesc şi insist să demisionez voi suferi consecinţe foarte grave.
          Inspectorul general cu vânătoarea, practic prin atribuţiunile şi sarcinile ce le îndeplinea, era asimilat cu un fel de maestru de vânătoare de pe timpul domnitorilor. Funcţia de maestru de vânătoare, reprezenta la curţile domneşti încă din evul mediu o demnitate cu atribuţiuni de protecţie a domnitorului în situaţia când acesta era expus unor pericole mai mari şi implicit în timpul când se delecta practicând vânătoarea. La noi, după instaurarea regalităţii această funcţie s-a transformat în maestru regal de vânătoare, iar după al doilea război mondial a dispărut ca urmare a transformărilor survenite în România. Nici nu se putea altfel, întrucât noua societate proletară nu putea tolera în structurile sale de stat, o funcţie legată de aristocraţie şi îndeletnicirile distractive ale unei clase exploatatoare. În ciuda doctrinei comuniste şi a cutumelor sale ce impuneau detaşarea de orice apucături burgheze, mulţi dintre noii lideri politici, practicau vânătoarea. Iată-i pe câţiva mai cunoscuţi: Ion Gheorghe Maurer care era prim ministru, Alexandru Moghioros care era secretar al PMR, Vasile Luca care era ministru de finanţe, Nicolae Ceauşescu care era general şi încerca să se gudure pe lângă primul ministru, prietenul apropiat al lui Gheorghiu Dej.
          Este de presupus, că cel ce a găsit soluţia ca această funcţie de maestru de vânătoare să fie menţinută într-o formulă deghizată a unui inspector general de minister, compatibilă ca denumire cu noua formă de organizare politico-administrativă a ţării, a fost primul ministru de atunci: Ion Gheorghe Maurer. Dintre cei menţionaţi ca vânători, doar I.G. Maurer era vânător pasionat şi bun trăgător, care începuse practicarea acestui sport încă de la vârsta de 22 de ani. Maurer, care era un politician şi un diplomat foarte abil, a realizat facilităţile pe care le poate oferi vânătoarea în apropierea dintre oamenii politici şi de afaceri. Numai prin vânătoare a reuşit să-i aducă în România pe ministrul finanţelor francez, pe preşedintele concernului Krupp, pe unul din cei mai mari bancheri ai lumii, cât şi pe mulţi alţi oameni de afaceri. Însuşi N. Ceauşescu a recurs la facilităţile oferite de vânătoare atunci când avea diverse interese de rezolvat cu vecinii din fosta URSS, Bulgaria, Jugoslavia sau chiar şi cu unii lideri din lumea arabă. Din păcate silvicultura nu a ştiut să profite de situaţia privilegiată ce o avea ca urmare a atribuţiunilor cu care fusese investită.

          A doua zi la ora 8 fără câteva minute, îmbrăcat în uniformă de silvicultor, intram în anticamera de la cabinetul primului secretar. Imediat am fost asaltat de întrebările ofiţerului de serviciu, a şefului de cabinet şi a încă vreo doi, trei tovarăşi care erau pe acolo, privind acţiunea ce urma să aibă loc. Răspundeam destul de evaziv şi evident stingherit pentru că nu-mi plăcea indiscreţia nimănui şi mai ales consideram că aceste probleme nu prea era indicat să devină publice, având în vedere aureola de mister în care se prezentau toate problemele legate de viaţa particulară şi activitatea neoficială a „şefului mare”, cum ne obişnuisem să-l numim pe Nicolae Ceauşescu.
          În sfârşit în uşă apăru primul secretar care salută, iar ofiţerul de serviciu se repezi imediat să-i dea raportul asupra evenimentelor întâmplate cât şi a stării şi aspectului vremii în judeţ. După terminarea raportului premierul a dat mâna cu toţi, s-a scuzat că este foarte ocupat şi nu poate primi pe nimeni, după care m-a invitat să intru cu el în birou. La numai câteva minute a apărut şi colonelul de la interne. Primul a cerut trei cafele şi apoi a întrebat:
          - La ce oră pornim şi cum mergem?
          Înţelegând că parţial întrebarea mi-a fost adresată mie, am răspuns:
          - Dacă elicopterul aterizează la ora 15 propun totuşi să ajungem acolo cel puţin cu o jumătate de oră mai înainte.
          Colonelul mai adaugă:
          - Eu aş spune să plecăm mai repede cu o oră, ca să fie sigur că ajungem la timp, şi oricum ori aici, ori acolo tot trebuie să aşteptăm. Acolo cel puţin mai vedem ce probleme se mai ridică în zonă, cum s-a marcat locul de aterizare, dacă au fost luate măsurile necesare, etc.
          Între timp apare secretara cu cafelele pe care le împarte repede, mai întâi la colonel, apoi mie şi la urmă primului, care cere şi un pahar cu apă, după care aceasta se retrage închizând cu grijă uşa.
          Primul secretar scotoceşte în geantă şi din diverse cutii scoate tot felul de pilule viu colorate pe care le pune în palmă şi apoi le aruncă în gura larg deschisă, înghiţindu-le bând apă din paharul cu marginea aurită, după care spuse:
          - Bine, atunci mergem toţi trei cu maşina mea, aşa că la ora 13 să fiţi gata pentru că trimit să vă ia de acasă. Da?
          Eu confirm, iar colonelul spune ca pe el să-l ia de la sediu.
          Primul se ridică, dădu mâna cu noi şi ne conduse până la uşă spunând:
          - Bine, atunci ne vedem la ora unu, până atunci mai rezolvăm şi noi unele probleme. Dacă intervine ceva deosebit, ne ţinem reciproc la curent.
          Am revenit şi eu la Direcţia silvică şi am chemat în primul rând inginerul care se ocupă cu vânătoarea pentru a stabili unele probleme cu caracter mai profesional privind modul de derulare a acţiunii. Apoi mi-am chemat colaboratorii mai apropiaţi şi am constituit un dispecerat în măsură să poată da relaţiile necesare, dacă se dădea telefon de la cabinetul ministrului sau din altă parte. Totodată puteau să apară probleme deosebite pe linia noastră şi în lipsa mea trebuia să fie cineva care să acţioneze. Am telefonat la ocol şi am verificat dacă s-au luat măsuri privind asigurarea pazei în zona de vânătoare. Măsurile de pază constau în amplasare unor pădurari în uniformă la toate punctele unde erau drumuri sau poteci ce treceau prin apropierea locului de boncănit, pentru a nu trece cineva din întâmplare sau premeditat pe acolo exact când eram în plină acţiune. De principiu prin eficienţa măsurilor de pază se înţelegea excluderea oricărei activităţi sau individ din zona de boncănit.
          După ce am luat toate măsurile necesare bunei desfăşurări a acţiunii de vânătoare şi am mai stabilit unele probleme legate de activitatea curentă de care nu eram scutiţi niciodată, indiferent de câte zile ţinea vânătoarea oficială, am plecat acasă pentru a-mi mai strânge unele lucruri necesare şi a aştepta maşina.
          La ora 13 fără cinci minute am coborât în stradă, unde tocmai sosea maşina în care colonelul se şi instalase pe bancheta din spate. Am urcat lângă acesta şi am pornit spre locuinţa primului secretar. Cum a ajuns maşina în faţa porţii a şi ieşit, fapt ce m-a făcut să cred că era deja coborât în curte şi ne aştepta. A urcat pe locul de lângă şofer, apoi a dat mâna cu noi şi am pornit spre locul de aterizare unde am şi ajuns după cca. 50 de minute.
          M-am uitat la ceas şi am văzut că era ora două fără zece. Deci mai era până la sosirea elicopterelor mai mult decât o oră.
          După cca. 15 minute a sosit şi coloana de maşini destinată acţiunii şi pe care o depăşisem în timp ce veneam. Au venit apoi pompierii şi o maşină de salvare, care era nelipsită de la orice aterizare a elicopterului prezidenţial. Atât maşina cisternă a pompierilor, cât şi salvarea au fost dirijate în curtea campingului şi ascunse după nişte clădiri, pentru a nu fi la vedere.
          După alte vreo 20 de minute la locul de aterizare au sosit două maşini ARO cu numere mici de Bucureşti. Maşinile aveau culoare gri şi se vedea că era ceva deosebit cu ele pentru că aveau toate părţile metalice nevopsite cromate şi nichelate, iar roţile erau dotate cu cauciucuri „Continental” suprabalonate. Erau maşinile preşedintelui şi care erau folosite una numai de acesta şi de Corbu (nelipsitul câine labrador), iar celelalte de garda personală sau cum se mai spunea, de către escortă. Din maşina preşedintelui sau „principală” cum era numită de către securiştii bucureşteni, a coborât un colonel mai în vârstă şi foarte brunet, care a luat imediat legătura cu colonelul de la inspectoratul nostru de interne şi au început să aranjeze maşinile în ordine aşa cum urmau a se deplasa în coloană.
          În frunte a pus o maşină de la noi, de la judeţ care a spus că va fi antemergătorul şi în care trebuia să ocupe loc cei de la „silvic” (adică eu şi inspectorul general cu vânătoarea din minister), apoi a pus una din maşinile venite de la Bucureşti, care avea tapiţeria roşu purpuriu, şi care a spus că este „principala” şi în care urma să ia loc preşedintele cu aghiotantul şi dulăul său, şi eventual primul secretar, apoi cealaltă maşină de la Bucureşti care a numit-o „escortă” şi în care urmau să ocupe loc armurierul şi încă patru băieţi din gardă, apoi încă o a treia maşină de la noi în care urma să mai ocupe loc ceilalţi băieţi din escortă şi eventual primul secretar dacă nu era invitat în maşina prezidenţială.
          După ce a terminat de aranjat maşinile, colonelul a dispus ca restul maşinilor ce nu fuseseră cooptate în coloană să dispară pentru a nu fi văzute de tovarăşul. La protestul primului secretar care încerca să le reţină pentru eventualitatea că va veni şi tovarăşa, colonelul de la Bucureşti a spus că nu crede să vină, dar dacă totuşi va veni atunci vor fi scoase, şi în consecinţă le-a expediat din apropierea locului de aterizare. Oricum a apreciat că este bine, că sunt mai multe maşini întrucât era nevoie şi de una sau două rezerve.
          Apoi a scos un aparat de radiotelefon portabil, şi a început să facă apel la un interlocutor pe care îl numea „Pasărea” colonelul fiind „Delta”.
          În sfârşit a stabilit legătura şi abia atunci am înţeles că „Pasărea” era unul din cele două elicoptere cu care urmau să sosească tovarăşul şi oamenii săi.
          Era cam ora 15,15 când colonelul cel brunet a venit cu vestea că în cel mult zece minute se aterizează. Într-adevăr cam după nici cinci minute la orizont au apărut două puncte mici mobile care apropiindu-se se putea distinge că erau cele două elicoptere, unul alb al tovarăşului şi unul kaki mai mare, în care erau însoţitorii (generalul, escorta, medicul, ospătarul şi ceilalţi).
          Elicopterele au sosit aproape de locul stabilit şi s-au pregătit de aterizare după ce au descris un cerc în jurul locului unde ne aflam noi.
          Mai întâi a aterizat elicopterul cel alb şi apoi şi celălalt. După ce elicea elicopterului alb s-a oprit a sărit unul din ofiţerii de la bord care a deschis uşa pe care a coborât făcând un efort evident, Nicolea Ceauşescu cu Corbu.
          Preşedintele având pe cap nelipsita şapcă, în bocanci şi cu costum de vânătoare, s-a îndreptat spre primul secretar, care ia ieşit în întâmpinare şi cu care a dat mâna, în timp ce acesta îi dorea bun sosit. Apoi a dat mâna cu colonelul de la noi şi apoi şi cu mine. După ce a dat mâna cu mine mi s-a adresat spunând cu vocea sa puţin răguşită.
          - Ei, cum este cerbul? Este frumos?
          Am răspuns afirmativ şi am dat unele mici detalii privind numărul de raze şi calităţile trofeului, adăugând în încheiere:
          - Dacă vom reuşi să-l împuşcaţi cred că veţi fi mulţumit.
          La care mi-a răspuns:
          - Păi, să-l împuşcăm că doar de aia am venit. Nu?
          Primul secretat şi colonelul au râs ca de o glumă bună după care ne-am îndreptat spre coloana de maşini.
          Între timp, din celălalt elicopter coborâse şi inspectorul general de vânătoare de la minister care s-a îndreptat spre mine zâmbind destul de mecanic şi întinzându-mi mâna m-a întrebat în care maşină trebuie să urce. L-am invitat să vină cu mine în prima şi am alergat repede spre maşină pentru că tovarăşul deja îl urcase pe Corbu şi acum se pregătea şi el să ocupe loc în maşina principală.
          Coloana s-a pus în mişcare îndreptându-se încet pe drumul de acces al campingului spre şoseaua asfaltată. Ajungând la drumul naţional, aici era pregătit un echipaj de circulaţie care s-a pus în mişcare imediat ce coloana a ajuns la o distanţă convenabilă. Cu echipajul de miliţie în faţă am circulat până în locul unde am luat-o spre stânga pe drumul forestier Belchia, spre zona de boncănit.
          În sfârşit, am ajuns fără dificultăţi până la capătul drumului forestier, de unde trebuia să o luăm pe jos până la locul de observaţie. Am coborât din maşini şi am început să ne pregătim de mărşăluit. Ceauşescu a întrebat dacă este departe şi am răspuns că nu, doar cca. 800 m maximum un km.
          Aghiotantul a scos din maşină trei arme şi două genţi. Erau o pereche de Hollan & Holland de 375 şi o carabină Krupp calibru 8x68. Cum aghiotantul singur nu putea să ducă noianul de bagaje, a început să împartă din ele. Mie mi-a dat carabina, primului secretar una din Hollanduri, iar inspectorului general cu vânătoare una din genţi. Pentru el aghiotantul a reţinut cealaltă geantă şi una din perechile de arme. Nicolae Ceauşescu şi-a luat bastonul cu mâner din corn de cerb după care cu mine în frunte urmat imediat de către acesta, şi apoi de ceilalţi ne-am pus în mişcare, începând să urcăm încet pe drumul de tras lemne ce urca prin pădure.
          Mergând în frunte, încercam să imprim un ritm convenabil, astfel ca să nu-l obosim pe „cel mai mare Vânător” şi totuşi să ajungem în timp util la locul cu pricina. Făcând vreo două halte am ajuns după cca. 20 de minute la locul amenajat ca punct de observaţie şi de unde văzusem deja de două ori cerbul. Acolo ne aştepta tehnicianul de vânătoare, neamţul cel maghiarizat, care foarte disciplinat ne-a raportat că încă nu se auzise boncănit.
          Am privit cadranul ceasului care arăta ora 16,05. Mă gândeam că este prea devreme, dar totuşi ar fi trebuit să auzim ceva boncănit. Era o linişte mormântală care nu prevestea nimic bun. Temperatura se mai ridicase faţă de zilele precedente şi aceasta putea fi o cauză a acestei linişte îngrijorătoare.
          Încerc să explic preşedintelui că datorită căldurii, era firesc să se întârzie începerea boncănitului, dar că acesta va începe totuşi din clipă în clipă, şi că pentru a împuşca cerbul cel mare nu trebuie să facem nimic decât să aşteptăm pe locul unde eram şi de unde fusese văzut de atâtea ori, şi de către atâţia în ultimele zile. Am argumentat în continuare că cerbul este mare şi puternic pentru că este în vârstă realizând astfel apogeul dezvoltării lui şi că datorită vârstei are o bogată experienţă de viaţă, ceea ce îl face foarte abil şi în consecinţă greu de păcălit. Dar am adăugat eu, este vulnerabil pentru că face greşeala de a ieşi în mod repetat de mai multe ori în acelaşi loc unde îşi păzeşte ciutele aflate la păscut. Şi am încheiat spunând:
          - Tocmai această greşeală trebuie să o exploatăm pentru a-l păcăli.
          A fost întru-totul de acord cu mine ba chiar am văzut pe chipul său că agrează explicaţia şi ideea în sine. Dar să vedeţi ce s-a întâmplat în continuare.
          Nu au apucat să treacă nici zece minute de când am stabilit atât de limpede şi de motivat strategia ce trebuia aplicată, că a şi început să se uite nerăbdător la ceas şi apoi la locul unde trebuia să apară cerbul. După încă vrea două sau trei minute îmi spune:
          - Şti ce? Hai să mergem în întâmpinarea lui pentru că văd că întârzie, şi până ajunge aici are să se facă noapte.
          Vorbise cu atâta francheţe încât nu am putut să contraargumentez cu nimic şi în consecinţă am părăsit punctul de observaţie mergând spre stânga pentru a încerca să tăiem calea cerbului. Ştiam că în felul acesta nu vom reuşi pentru că noi eram vreo cinci persoane din care cel puţin trei nu ştiau să meargă la dibuit, dar chiar dacă ar fi ştiut era imposibil ca cerbul sau vreuna din cele trei sau poate chiar patru ori cinci ciute să nu ne observe şi să dea alarma sforăind gutural.
          Mergând noi încet spre stânga ne apropiam de o culme în formă de şea de unde începea o parcelă cu o pădure mai bătrână şi unde ştiam că este un drum mai vechi rămas din timpul războiului.
          La un moment dat se aude din faţa noastră un boncănit destul de gros, dar parcă cam îndepărtat, fapt ce mă face să cred că cerbul trebuia să fie imediat dincolo de culmea de care ne apropiam.
          Şeful se uită la mine şi întreabă prin semne dacă acolo este cel căutat. La rândul meu răspund tot aşa ridicând din umeri în sensul că nu ştiu, şi dând apoi din cap cum că se poate să fie şi cel căutat.
          Îmi fac în gând următoarea socoteală:
          Ori este cel căutat, ori nu, încerc să-l împuşcăm pentru a fi sigur, că cel puţin nu rămânem cu mâna goală, apoi dacă mai este timp revenim la locul de observaţie pregătit pentru cerbul cel mare. Încerc în continuare să scap de alaiul cu care eram şi propun şefului să mergem mai departe doar noi trei, adică el, aghiotantul şi eu. Am noroc. Este de acord.
          Înainte de a pleca însă fac apel prin radiotelefonul portabil ce îl aveam în dotare la unul din oamenii mei rămaşi la punctul de observaţie, unde nu avusesem răbdare să aşteptăm cerbul cel mare. Doream să aflu dacă totuşi nu cumva exemplarul căutat a apărut de când noi plecasem. Răspunsul este afirmativ, şi îl comunic imediat „tovarăşului” propunând insistent să ne întoarcem. Se lasă convins şi acceptă să revenim de unde pornisem, renunţând astfel la aventura cinegetică ce o iniţiase.
          Ne întoarcem revenind spre locul de unde plecasem coborând cu atenţie sporită pentru a nu deranja vânatul. În sfârşit ajungem la punctul de observaţie de unde se putea vedea cerbul. Omul lăsat la faţa locului ne informează că cerbul este foarte agitat şi tot timpul aleargă de colo-colo.
          Într-adevăr doar după câteva clipe pe linia orizontului apare coroana cu multe vârfuri a cerbului nostru, clătinându-se ritmic înainte şi înapoi, după cum dădea din cap boncănind. Imaginea prăjinilor cu vârfurile ramurilor desfăcute ca degetele unor mâini şi mişcările ritmice sincronizate cu boncănitul pe ton de bas al cerbului nostru, secundat de lăturaşii ce unii îi ripostau cu ton de bariton, iar alţii îi ţineau isonul cu timbru de trompetă, sugera imaginea unei orchestre de alămuri condusă de mâinile cu degete lungi ale unui dirijor.
          Ne aşezăm în spatele parapetului de brăduţi ce constituia locul de observaţie şi îi arăt preşedintelui cele două coroane ale cerbului. Nicolae Ceauşescu se uită la mine cu un aer plictisit şi în acelaşi timp dispreţuitor ce vroia să însemne că acestea le vede şi el, dar că nu pentru a vedea cele două prăjini ne aflam noi acolo. Cere de la aghiotant „benoclu” şi priveşte spre locul unde se auzeau cerbii, reglând distanţa focală şi străduindu-se să distingă exemplarul cu pricina.
          Priveam şi eu spre acelaşi loc trăgând cu urechea la explicaţiile pe care le dădea tehnicianul încercând să ne ajute în localizarea mai uşoară a cerbului. După câteva clipe reuşesc să disting şi prin binoclu prăjinile cu cele două coroane masive. Fără a îndepărta binoclul de la ochi, arunc din când în când câte o privire piezişă la tovarăşu care nu reuşise încă să localizeze piesa şi privea când prin binoclu când pe deasupra acestuia, fiind din ce în ce mai indignat că nu putea să vadă mai clar şi mai bine.
          În sfârşit se opreşte din manevra de căutare şi priveşte fix prin binoclu exclamând aşa ca pentru sine:
          - Aha, uite că se vede acum!
          Uitându-se atent continuă după vreo câteva clipe:
          - Aoleo, ce multe ramuri are în vârfuri, şi continuă să privească de parcă ar fi vrut să se edifice şi mai bine.
          După încă câteva clipe lasă binoclul şi întorcând capul spre mine întrebă:
          - Ei, cum facem să îl luăm? Să ne apropiem de el, sau să găsim un loc de unde se vede mai bine?
          Întrebarea îmi fusese adresată şi trebuia să dau un răspuns prompt şi neîntârziat, dar acesta trebuia să se conformeze şi sugestiei indicate în sensul că „ori să mergem la el, ori să găsim alt loc” şi în fine, era necesar ca treaba să iasă şi bine, astfel încât să nu speriem vânatul.
          Mă gândeam cu rapiditate ce este de făcut? Eram în plin amurg şi peste câteva minute nu se mai putea trage din cauza vizibilităţii. Dacă ne urneam din loc, pe lângă că nu ajungeam într-o poziţie mai avantajoasă, dar se putea întâmpla ca şi cerbul să se mişte şi chiar dacă ajungeam la locul propus putea tot să nu se vadă, ba culmea ar fi fost ca tocmai din poziţia unde ne aflam acum să se fi putut vedea mai bine.
          Îmi iau inima în dinţi şi spun cât am putut eu de hotărât:
          - Ştiţi, propun să rămânem pe loc. Este deja prea târziu pentru a ne mai deplasa. Poate avem noroc şi cerbul se mişcă ieşind din spatele boscheţilor ce îl acoperă. Vă rog să mă credeţi aceasta este unica noastră şansă.
          Nici nu mă priveşte, ci pune binoclul la ochi, şi se uită din nou la cerb spunând iarăşi ca pentru sine:
          - Iese pe racu! Nici nu se mişcă din tufe. Aole-oleo nu facem nici o treabă astăzi. Stăm aici degeaba.
          Am tăcut aşteptând să văd ce se va întâmpla, dar blestematul de cerb tot boncănea sucind capul în toate părţile, dar de mişcat din loc nu se mişca. Timpul trecea şi întunericul ne copleşea din ce în ce. Fără binoclu doar cu ochiul liber, acum nici nu se mai vedea. Încă cel mult cinci minute şi nu se va mai putea trage. Toate lumea tăcea, iar atmosfera era încordată, apăsătoare. Au trecut mai bine de 6-7 minute şi pe un ton iritat, indispus zise:
          - Hai să plecăm. Am venit degeaba. Am procedat greşit. Trebuia să mergem să-l căutăm, şi nu să aşteptăm să vină el la noi. Doar nu o fi prost să umble cerbul după noi. Nu trebuia să mă iau după voi. Trebuia aşa cum am spus, să umblăm după cerb. Aşa se face la cerb dacă vrei rezultate. Am luat-o din loc coborând pe potecă, îndreptându-ne spre maşini de unde imediat ne-am pus în mişcare spre elicoptere.
          La despărţire primul secretar i-a dat asigurări că vom continua să ne ocupăm cu urmărirea acestui exemplar şi că se va reveni cu o nouă invitaţie imediat ce vom avea certitudinea că se poate împuşca fără probleme.
          După plecarea elicopterelor am fost chemat de primul secretar şi am primit sarcină să ne ocupăm în continuare de urmărirea zilnică a cerbului şi bineînţeles să raportăm în fiecare dimineaţă constatările.
          Situaţia s-a menţinut în continuare bună în ce priveşte boncănitul, dar starea vremii s-a deteriorat în totalitate, timpul devenind ploios în primele 2-3 zile, după care s-a instalat şi ceaţa astfel că am pierdut orice speranţă şi nădejde că vom mai avea posibilitatea de a organiza o nouă vânătoare la acest cerb.
          La sfârşitul săptămânii, după ce prezentasem raportul zilnic şi revenisem la biroul meu, sunt din nou chemat foarte urgent la primul secretar unde mi se comunică următoarele:
          - Am fost sunat de către unul dintre tovarăşii din conducere care se află în preajma tovarăşului şi am fost luat foarte din scurt, ca să ne consultăm şi să comunicăm ce facem cu vânătoarea la cerbul cel mare. Mai facem, sau nu mai facem?
          După câteva clipe de gândire am răspuns că după părerea mea şansele sunt minime şi că având în vedere şi starea vremii propun să nu ne angajăm.
          Ideea este însuşită şi de primul om al judeţului care vedea şi el, că în asemenea condiţii nu se poate organiza acţiunea şi în consecinţă dădu telefon pe firul scurt acolo unde trebuia şi după ce încheie convorbirea îmi spune:
          - Gata, s-a reţinut şi s-a acceptat punctul nostru de vedere, aşa că am terminat.
          Dă dispoziţie la oameni să se retragă şi să intre în activităţile lor normale, curente.
          - Am mulţumit pentru înţelegerea situaţiei dificile în care ne aflam, după care am plecat, nu însă înainte de a da telefonic dispoziţie pentru ridicarea consemnului. Am rezolvat şi această ultimă problemă şi fiind deja sâmbătă la ora 13 am hotărât să plec spre casă.
          Pe drum am fost oprit de un echipaj de la controlul circulaţiei şi lucrătorul de miliţie mi-a transmis ca urgent să mă prezint la cabinetul primului secretar. Crezând că este vorba despre o confuzie am încercat să lămuresc lucrurile, dar omul primise ordin să mă ducă acolo şi nu se lăsa deloc.
          Ajungând din nou la judeţ primul secretar mă anunţă foarte precipitat că a primit telefon cum că în 15 minute elicopterul prezidenţial decolează şi se îndreaptă spre noi pentru că tovarăşul doreşte neapărat să meargă la vânătoare la cerbul cel mare.
          Efectiv sunt luat prin surprindere şi nu am replică. Încerc să explic că am dat drumul oamenilor, că nu-i vom mai găsi, că putem avea cine ştie ce surprize neplăcute, dar degeaba.
          Noroc că nu apucasem să-mi schimb hainele de teren, că nu aşi fi avut timp nici pentru a mă reechipa. Văzând că nici pe departe nu este glumă, mă reped la telefon şi încerc să iau legătura cu cineva de la ocol. Am noroc şi dau tocmai peste şeful de ocol, care mai întârziase şi el puţin. Când aude despre ce este vorba la început a crezut că este o glumă, dar când a realizat că aceasta este cruda realitate s-a îngrozit şi i-a pierit glasul. Până să-şi revină i-am dat întâlnire la locul de aterizare, şi am închis telefonul alergând să iau loc în maşina primului, în care acesta se şi urcase, însoţit fiind de inspectorul şef de la interne.
          În timp ce ARO-ul rula cu viteză spre locul de aterizare mă gândeam cu groază ce va ieşi din această încurcătură. Categoric nu va reuşi să facă nimic şi probabil că eu voi fi victima, ţapul ispăşitor. Că voi fi destituit era fără îndoială, dar oare voi scăpa numai cu atât? Putea să apară orice surpriză, şi pentru orice neregulă ivită în pădure m-ar fi făcut direct răspunzător, având în vedere funcţia ce o aveam dar mai ales modul cum se puneau problemele şi în deosebi modul cum punea problema conducerea ministerului. Pentru a se eschiva cât mai bine în faţa răspunderi aceştia erau capabili să ia cele mai radicale măsuri.
          Cam aceasta era starea mea de spirit când mai erau cca 30-40 de minute până la sosirea elicopterului ce avea la bord pe dificilul şi ciudatul preşedinte al României.
          În sfârşit, ajungem la locul de aterizare unde era o brambureală ca în turnul lui Babel. Miliţienii în uniforme şi securiştii în civil, care alergau de colo-colo, unii cu găleţi de var şi cu bidinele pentru a marca locul de aterizare, pe când alţii se luptau să evacueze cât mai repede toate maşinile parcate la campingul din apropiere.
          Cu chiu, cu vai, până la urmă când mai erau nici zece minute până la sosirea elicopterului treburile s-au aranjat în linii mari, în sensul că locul de aterizare era marcat printr-un cerc mare, ce avea un punct alb la centru, iar motelul părea pustiu asemănându-se cu oraşele părăsite ale căutătorilor de aur din vestul sălbatic.
          Se aude un uruit estompat ce creştea în intensitate, şi la orizont apare întâi un elicopter şi apoi un al doilea ce se apropiau crescând, văzându-se cu ochii.
          Elicopterele încep manevra de aterizare. De această dată coboară întâi un elicopter mare, care înainte de aterizare descrie nelipsitul cerc deasupra locului unde ne aflam şi apoi aterizează, după care soseşte şi elicopterul prezidenţial.
          Din elicopterul cel mare, încă înainte ca elicea celui mai mic să se fi oprit, coboară un general de aviaţie care aleargă şi deschide uşa aparatului de zbor prezidenţial pentru ca Nicolae Ceauşescu să poată coborî. Preşedintele-vânător, iese printr-un gest grotesc, lăsându-se pe spate, şi scoţând pe uşi mai întâi picioarele după care sucindu-se intermitent spre stânga şi spre dreapta se lăsă uşor să alunece afară, căutând treptele scării pliante pe care acelaşi general o desfăcu-se. Imediat ce reuşeşte să ia contact cu solul, din elicopter coboară şi nelipsitul dulău mare şi negru pe care băieţii din escortă îl botezaseră „tov. general Corbu” pentru că acesta avea medicul său personal şi după câte se pare avea şi propriul său aghiotant.
          Legat de acest labrador, care se bucura de un regim preferenţial fiind răsfăţatul preşedintelui şi care ca atare beneficia de un respect deosebit al celor din camarilă, circulau tot felul de povestiri din care multe erau adevărate şi pe care le cunoşteam şi eu pentru că unele se întâmplaseră şi în prezenţa mea.
          Una din aceste întâmplări s-a petrecut la o vânătoare de cerb, când s-a solicitat ca animalul ce se împuşcase să fie adus imediat la casa de vânătoare unde se instalase cartierul general pentru a fi filmat şi fotografiat, şi bineînţeles arătat tovarăşei. După terminarea acestei ceremonii, cerbul a fost dus la cantonul silvic din apropiere unde a fost eviscerat, iar viscerele au fost puse deoparte pentru ca a doua zi să fie aruncate undeva unde nu deranjau pe nimeni. Între timp tovarăşa a ieşit la plimbare şi a luat şi labradorul care a dat peste măruntaiele cerbului din care a început să se ospăteze. Când stăpâna lui a observat ce face Corbu s-a declanşat furtuna. Ce s-a spus atunci nu se poate scrie pe hârtie, că şi aceasta s-ar înroşi. Dar asta nu a fost totul, ci au fost luate şi unele măsuri printre care şi aceea de a se trimite cu un curier special din aparatul de interne, probe la un laborator competent din Cluj, care să verifice dacă organele din care consumase potaia prezidenţială nu cumva sunt alterate ori infestate cu vreo boală sau ceva paraziţi. Norocul nostru a fost că probele au ieşit negative, că altfel cine ştie ce mai păţeam.
          Un lucru pe care mulţi poate nu l-au cunoscut este faptul că „generalul Corbu” era pur şi simplu „căsătorit”. Ori cât ar părea de paradoxal acesta este adevărul. La scurt timp după ce labradorul a fost adus la Bucureşti, familia prezidenţială a hotărât că acesta nu poate să stea singur şi i s-a adus o tovarăşă de viaţă, adică o căţea de rasă tot labrador ce se chema Șarona şi era alintată Șaronica.
          După realizarea mariajului, s-au pus labradorii pe treabă şi au început să se sporească de parcă luaseră exemplul dalmaţienilor din desenele animate. La început familia Corbu a fost ţinută întregită dar pe măsură ce apăreau noi şi noi generaţii de negrişori patrupezi s-a declanşat o acţiune de dare a lor de suflet pe la diverşi tovarăşi cu munci de răspundere. Au fost daţi însă numai celor care erau demni de încredere şi erau apreciaţi de perechea conducătoare, astfel că cine era atent la modul de distribuire a căţeilor putea să-şi facă o imagine foarte clară despre cine stă bine sau cine nu stă bine cu conducerea. Cine primea un asemenea patruped, avea o mare răspundere, întrucât medicul personal a lui Corbu, verifica periodic cum sunt îngrijiţi urmaşii labradorului.
          Corbu, ca orice vieţuitoare avea şi el simpatiile şi antipatiile lui, astfel că pe unii oameni îi trata cu indiferenţă, altora le dădea din coadă iar la alţii se răstea în felul lui, lătrându-i. Se zvonea că tovarăşa ar fi spus că numai la oamenii răi latră Corbu. Poanta fiind cunoscută, colaboratorii care intrând în cabinetul nr.1 erau lătraţi de Corbu aveau motive foarte întemeiate de a se îngrijora în ce priveşte viitorul lor politic. Astefl câinele preşedintelui a ajuns un fel de inspector de cadre foarte temut.

          Bălăngănindu-şi mâinile pe lângă corp, Ceauşescu s-a îndreptat spre primul secretar cu care a dat mâna, apoi s-a întors spre mine repetând gestul. Primul secretar l-a invitat să urce în maşină şi am plecat spre locul de vânătoare. Ajungând la capătul drumului forestier am coborât cu toţii din maşini, iar eu m-am apropiat de maşina prezidenţială. Înainte ca Ceauşescu să fi întrebat ceva, am început să argumentez şansele minime pe care le aveam în ce priveşte reuşita acţiunii, încercând pe undeva să-l fac să înţeleagă ca a venit cam ne invitat. M-a fulgerat cu o privire destul de glaciară după care a adăugat:
          - Lasă dragă, ştiu eu ce facem! Voi na-ţi vrut să viu, dar uite că am sosit. Am eu norocul meu. De data aceasta facem aşa cum spun eu. Nu mă mai las pe mâna voastră. În teren nu mergem decât eu, tu şi aghiotantul meu. Ceilalţi rămân la maşini. Am rămas fără replică.
          Abia atunci am observat că nu-şi adusese „maestrul prezidenţial de vânătoare”. Începu să împartă bagajul cu care urma să ne deplasăm în teren. A scos din maşină cele două arme Holand & Holand de calibre 375 şi mi-a dat mie una din ele iar cealaltă a dat-o aghiotantului s-o ţină. A scos apoi şi o carabină de calibre 8x68 pe care o primise cadou de la preşedintele concernului Krupp şi pe care mi-a dat-o tot mie. Apoi a cerut arma de la aghiotant căruia i-a spus să ia geanta cu cele necesare şi să ne urmeze. Şi-a pus arma pe umăr, a luat bastonul telescopic cu mâner din corn de cerb şi a luat-o apoi înainte pe un drum de tractor ce urca în direcţie opusă celei în care se afla amenajat punctual de observaţie. L-am urmat, după mine venea aghiotantul, dar după câţiva paşi am intervenit atrăgând-ui atenţia că trebuie să mergem exact în direcţie opusă. Spre surprinderea mea, m-a străfulgerat cu aceeaşi privire rece spunându-mi:
          - Nu ţi-am spus că de data asta eu conduc vânătoarea? Taci şi vino după mine. La cerb trebuie să te deplasezi în teren şi să-l cauţi nu să stai şi să aştepţi aşa cum faceţi voi. N-am mai spus nimic, fiind convins că va fi cel mai mare eşec vânătoresc din toată cariera mea. De fapt, avea într-un fel dreptate în ce priveşte metodele de vânătoarea la cerb. Este mai eficient dibuitul decât pânda. Numai că la dibuit trebuie să te pricepi cum să te apropii de cerb şi oricum nu se poate practica atunci când eşti însoţit de o escortă aşa cum avea de obicei şeful statului. La cel mai mic zgomot dubios, vânatul fuge alertat şi toată acţiunea este ratată. Pânda era o soluţie de compromise adaptată contextului în care se putea vâna cu şeful statului. Ştiam de la cei de la escortă, că nu se admitea ca şeful statului să se deplaseze singur fără gărzile de corp. Chiar dacă primeau ordin de la el să nu-l urmeze, tot veneau după el la o oarecare distanţă astfel încât să nu fie văzuţi. Înainte de a-l urma pe tovarăşu’ în aventura cinegetică, am apucat să-i spun tehnicianului de vânătoare, să ne urmeze la vreo câteva sute de paşi.
          Drumul trecea printr-o pădure mare de cca. 60-70 de ani, dar nu foarte deasă, astfel că aveam vizibilitate bună până pe la vreo 50 de metri. Panta nu era prea mare, putându-se înainta fără efort deosebit. Numai că Ceauşescu cum avea un temperament destul de nevricos, mergea destul de repede. Nu am fi putut rezista în acest tempo mai mult de o sută sau două de metri. Ştiam de la medicul lui curant, că avea probleme cardiace şi de aceea l-am rugat să mă lase să merg eu în faţă, pentru a regla un ritm mai convenabil. Mi-a făcut semn că nu este de acord, deşi se vedea că ritmul respiraţiei sale era destul de accelerat. Nu ştiam cum să procedez. Nici nu mă mai gândeam că nu vom vâna nimic, ci mi-era frică să nu facă cumva stop cardiac din cauza efortului. Am recurs la un truc prin care am reuşit să-i temperez avântul. Am rămas în urma lui la o distanţă mai mare şi i-am făcut semn că obosesc şi inima îmi bate foarte tare. Apoi mă opream foarte des şi mă făceam că ascult cu atenţie dacă nu cumva se aude bocănit, iar uneori priveam şi pin binoclu de parcă aşi fi zărit ceva. Încet încet ne apropiam de culmea care unea versantul pe care ne aflam noi cu cel pe care era locul de boncănit al cerbului şi la baza căruia era amenajat locul de pândă în care refuzase să aşteptăm. La un moment dat, tot ascultând parcă am auzit un boncănit foarte slab ce se auzea de departe din direcţie în care înaintam noi. Pe măsură ce urcam, boncănitul se auzea din ce în ce mai bine. Nu după mult timp din aceiaşi direcţie dar puţin mai la dreapta s-a mai auzit un boncănit, parcă mai gros şi mai autoritar. Mi-am dat imediat seama că este vorba despre un cerb stăpân al unui cârd de boncănit şi de lăturaşul său. Noi eram din ce în ce mai aproape de culmea ce lega cei doi versanţi şi am realizat că cerbii erau dincolo de aceasta şi se apropiau de vârful ei. Când am ajuns sus, cerbii se auzeau boncănind la mică distanţă sub culmea de legătură şi se putea de asemenea observa că se deplasau încet, încet spre locul de bocănit al cerbului nostru. Sus pe culmea de legătura era un drum de pământ înierbat iar în stânga şi în dreapta o plantaţie de cca. 5-6 ani. Noi înaintam încet şi atenţi pe drumul de culme, iar cerbii în stânga noastră se apropiau boncănind spre acelaşi drum. I-am făcut semn lui Ceauşescu că cerbul va ajunge pe culmea unde eram şi noi şi că va trebui să tragă în momentul când acesta va încerca s-o traverseze. A încuviinţat făcând semn din cap că a înţeles şi şi-a pregătit bastonul telescopic pe care-l folosea şi ca sprijin pentru armă. I-am mai arătat şi chemătoarea mea de cerbi şi l-am făcut să înţeleagă că o voi folosi pentru a reţine cerbul dacă va fi cazul. Am mai încercat acest procedeu şi cu alte ocazii şi am reuşit ca imitând boncănitul cu chemătoarea să-l reţin pe cerb până şeful se pregătea să tragă. Între timp Ceauşescu i-a făcut semn aghiotantului ce ne însoţea, să rămână pe loc. Noi înaintam încet pe drumul de culme şi aşteptam cu încordare ivirea cerbului. La un moment dat am văzut în stânga noastră coroana foarte puternică a cerbului ce se pregătea să treacă culmea spre dreapta. L-am recunoscut că era de fapt cerbul pe care îl raportasem noi şi la care ratasem prima ieşire. L-a observat şi Ceauşescu şi s-a pregătit să tragă având arma rezemată pe baston. Când cerbul se pregătea să treacă în pas alert culmea traversând drumul, am boncănit scurt cu chemătoarea iar acesta s-a oprit brusc întorcând mirat capul spre noi care ne aflam la cca. 30-40 de metri de el. Nu a trebuit să-i fac semn să tragă întrucât în aceiaşi clipă s-a auzit bubuitura puternică a holandului prezidenţial. Cerbul s-a ridicat instantaneu pe picioarele din spate, ca un cal de curse care vrea să sară peste un obstacol şi a dispărut în plantaţia din dreapta noastră. Am realizat imediat că fusese împuşcat impecabil în torace şi că fusese afectată atât inima cât şi plămânii. Eram sigur că nu s-a putut deplasa mai multe de 50 de metri. L-am felicitat pe Ceauşescu conform obiceiului vânătoresc obişnuit în astfel de ocazii şi l-am asigurat că este cerbul pe care-l căutam. Era foarte emoţionat şi efectiv a alergat pe urmele cerbului cu arma pregătită pentru a mai trage, deşi l-am asigurat că nu va fi căzul întrucât lovitura fusese mortală. L-am urmat şi eu la mică distanţă şi am observat cum sângele ce se scursese din cerb, era împroşcat în stânga şi-n dreapta pe iarba mare prin care trecuse, ceea ce confirma că glonţul traversase toracele şi atinsese plămânii. La mai puţin de 20 de metri am găsit cerbul fără suflare culcat pe partea dreaptă. Era într-adevăr un exemplar deosebit. Trofeul avea douăzeci şi patru de raze şi cântărea aşa cum s-a constatat ulterior peste 14 kg. Mă uitam la Ceauşescu cum se bucura ca un copil pentru un cadou frumos. Încerca să numere razele şi se tot încurca mereu luând-o de la început. La un moment dat s-a întors spre mine şi mi-a spus:
          - Ei vezi, ţi-am spus eu că am norocul meu! Ce puteam să spun…? Am adăugat doar că tot la locul de pândă unde trebuia să-l aşteptăm noi venea până la urmă cerbul că de fapt acolo pornise, doar că noi i-am tăiat calea. La care Ceauşescu mi-a replicat:
          - Poate că venea, dar ajungea tot pe întuneric aşa cum a făcut şi data trecută şi noi iar ne întorceam cu mâna goală. A fost mai bine aşa. S-a adresat apoi aghiotantului care sosise între timp la noi şi a dispus să-i anunţe şi pe ceilalţi să vină imediat la noi. M-am uitat la Ceauşescu şi am observat că mergând prin iarba mare pe unde trecuse cerbul rănit se umpluse din belşug pe pantaloni cu sângele împroşcat de acesta. În momentul când au sosit ceilalţi şi l-au văzut pe Ceauşescu plin de sânge s-au speriat cumplit şi s-au repezi să-i dea primul ajutor întrebând-ul unde este rănit şi dacă poate să meargă. Confuzia o declanşase involuntar aghiotantul, care anunţase prin staţie, aşa cum primise ordin să vină repede la noi toţi, omiţând să le spună că cerbul a fost împuşcat. Aceştia neştiind de ce au fost chemaţi de urgenţă şi văzându-l pe Ceauşescu plin de sânge s-au speriat că fusese rănit. Primul secretar al judeţului care venise şi el împreună cu ceilalţi, văzându-mă ţinând în mână arma pe care Ceauşescu mi-o dăduse atunci când încerca să numere razele cerbului, mă întrebă îngrozit dacă eu eram cel ce-l rănise. Toată lumea părea foarte fericită, dar cel mai mult se bucura Ceauşescu pe care cred că nu l-am văzut niciodată aşa de mulţumit pentru rezultatul vânătorii. Pe drumul de coborâre a revenit de mai multe ori la ideea lui fixă, că cerbii mari trebuie căutaţi şi nu aşteptaţi. În principiu Ceauşescu avea dreptate, numai că metoda aceasta nu se putea aplica cu el care trebuia tot timpul sa fie însoţit de o suita format din minimum 3-5 persoane (aghiotant, garda de corp, medic, gazde locale etc.). Noi personalul de vânătoare tot solicitam să fie redus numărul celor ce-l însoţesc în teren, dar nimeni nu lua măsuri, până într-o zi când un general de la Direcţia a 5-a (cei cu paza demnitarilor) mi-a spus: nu mai insistaţi, trebuie să înţelegeţi că şeful statului oriunde merge înseamnă şeful şi însoţitorii. Nu poate merge singur doar cu voi, aşa că atunci când faceţi invitaţia la vânătoare, să vă gândiţi la aceasta şi nu mai tot daţi vina pe însoţitori atunci când o daţi în bară şi nu reuşeşte să împuşte.
          Până am ajuns la locul unde erau elicopterele, se întunecase făcându-se noapte. Deşi Ceauşescu ne-a tachinat tot drumul, eram fericiţi şi noi că totul se terminase cu bine. Înainte de plecarea şefului, am mai avut însă parte totuşi de un incident, dar care din fericire nu ne afecta pe noi.
          Încântat de succesul ce-l avusese, Ceauşescu nu prea dorea să se întoarcă acasă ci mai dorea să vâneze şi m-a întrebat dacă mai puteam oferi ceva. Am răspuns că regretabil, nu mai aveam pregătit nimic altceva, pentru că în ultimul timp ne concentrasem doar la cerbul cel mare. Adevărul este că chiar dacă am fi putut continua dimineaţă vânătoarea, nu era indicat să rămână peste noapte la noi, întrucât nu era pregătit nimic în acest sens (cazare, dispozitive de pază pe parcurs şi pe timpul nopţii etc.). Deşi aceasta nu ar fi fost sarcina mea, totuşi mă gândeam la cei de la noi care trebuiau să ia măsurile respective şi care ar fi fost în mare dificultate dacă mă angajam pentru continuarea vânătorii.
          Şeful s-a gândit puţin şi apoi a spus:
          - Atunci să mergem peste deal la Gurghiu în judeţul Mureş, întrucât ei au raportat că au ceva ce poate fi luat. Numai că de data aceasta piloţii au obiectat că nu pot zbura noaptea şi să aterizeze la Gurghiu întrucât pista nu este amenajată pentru zboruri de noapte. Ceauşescu a insistat şi a ripostat că pista poate fi iluminată între timp. Atunci a intervenit unul din ofiţerii care răspundea de siguranţa transportului (cred că era colonelul cel brunet) şi a spus că acolo la Gurghiu, nu se poate ateriza că este ceaţă. Şeful statului cu buza de jos lăsată, semn că era foarte iritat, a ripostat foarte energic:
          - Atunci mergem la Gurghiu pe roţi; pregătiţi maşinile. Cred că ordinul de plecare îl dăduse nu atât de mult pentru că vroia să mai vâneze, ci de ciudă, din ambiţie, că nimeni nu mai vroia ca el să rămână şi să mai vâneze.
          S-a format coloana de maşini şi au plecat spre Gurghiu, fiind însoţit de primul secretar de la noi, care era obligat să fie lângă el atâta timp cât mai era pe teritoriul judeţului nostru. Ca cei ce-şi făcuseră bine treaba, am plecat şi noi acasă, foarte mulţumiţi şi mândri de noi. Reuşisem să găsim şi să vânăm pe unul dintre cei mai mari cerbi carpatini care s-au împuşcat în zona noastră şi încă la modul cel mai sportiv, mai etic vânătoresc.
          A doua zi dimineaţa am aflat de la primul secretar care în cinstea succesului m-a invitat la o cafea, că la Gurghiu a izbucnit un scandal monstru întrucât când au ajuns ei cu coloana de maşini, elicopterele erau aterizate pe pista de la castelul de vânătoare şi nu era nici urmă de ceaţă. Ceauşescu a dat ordin să fie făcută o anchetă şi să se clarifice cine l-a dezinformat. Din câte am auzit ulterior ofiţerul care raportase că la Gurghiu era ceaţă a fost înlăturat din cadrul Direcţiei a 5-a, care aşa cum am mai menţionat răspundea de paza şi siguranţa şefului statului. Cam aşa se desfăşurau vânătorile oficiale la noi în judeţ.



picture