„Strigoiul”
Am intitulat articolul meu „Strigoiul”, după cunoscutul roman al lui Ion Agârbiceanu în care autorul, cu inegalabilul său talent, prezintă soarta unei familii de ţărani dintr-un sat transilvan, care a ajuns să se autodistrugă datorită unui bătrân autocrat, lacom şi răutăcios şi a fiului său laş, fricos şi superstiţios. Interesant este faptul că răul cel mare nu s-a produs în timpul vieţii bătrânului, ci abia după moartea lui, când toată lumea se bucura că a scăpat de piaza cea rea. Întâmplarea îmi aminteşte de cele petrecute cu noi şi ţara noastră, în care tot datorită unui personaj asemănător cu cel descris de Agârbiceanu am suferit până în decembrie 1989, când ne-am bucurat că răul cel mare a fost îndepărtat. Din păcate, ulterior, asupra noastră răul s-a abătut din nou. După unii, acum nu mai este chiar aşa de rău, după alţii s-au schimbat doar cei ce provocau răul, dar din păcate, sunt mulţi care consideră că răul actual este chiar mai mare decât cel prin care am trecut. Oare aceste rele se datoresc, ca şi în romanul lui Agârbiceanu, tot unor strigoi care ne bântuie vrând să se răzbune ? Este foarte greu de dat un răspuns în aceste vremuri tulburi, când superstiţia, magia (albă/neagră) ascunsă uneori sub mantia parapsihologiei sau a psihotronicii, bântuie societatea românească ce se îndepărtează tot mai mult de credinţa noastră strămoşească. Omul este o entitate psiho-somatică ce nu poate trăi izolată de semenii săi, cu care trebuie să fie împăcat. Dar pentru aceasta omul, individul, trebuie să fie împăcat în primul rând cu el însuşi, să nu aibă conştiinţa încărcată cu tot felul de fapte nelegiuite, indiferent dacă le-a săvârşit cu voie sau fără de voie. Altfel spus,(ar trebui) trebuie să nu aibă păcate, iar dacă le are, pentru liniştea lui şi a celor cu care convieţuieşte, trebuie să se lepede de ele prin mărturisire. Părinţii bisericii noastre creştine au stabilit mijloacele specifice prin care noi, oamenii, putem să ne lepădăm de păcatele noastre şi să ne împăcăm cu Creatorul. În prealabil, însă, trebuie să ne împăcăm cu toţi cei cărora le-am greşit prin faptele noastre, indiferent în ce împrejurări ori pentru ce motive ne-am(i-am) supărat. Nu putem fi iertaţi de păcatele noastre, dacă nu iertăm şi noi celor ce ne greşesc nouă, aşa cum spun preceptele credinţei creştine. În mod normal, după instaurarea democraţiei noastre post-decembriste dacă românii ar fi avut puţină credinţă, nu ar fi fost necesare legi prin care să fie demascaţi cei ce au făcut rău semenilor. Aşa zişii „informatori” ar fi trebuit, din proprie iniţiativă, să-şi ceară iertare celor cărora le-au greşit, iar aceştia să le înţeleagă slăbiciunea sau împrejurările în care faptele s-au petrecut şi să-i ierte. Cu certitudine că astfel de împăcări s-au petrecut în România şi poate nici nu sunt puţine la număr. În presă, în decursul ultimilor 20 de ani, au apărut mărturisiri ale românilor prin care şi-au recunoscut greşelile şi păcatele săvârşite în vremurile de tristă amintire şi pentru care si-au exprimat regretele cuvenite. Din păcate, în multe cazuri recunoaşterea greşelilor a fost făcută numai parţial sau formal, ceea ce nu ajută nimănui, întrucât conştiinţa celui implicat tot încărcată rămâne. Chiar dacă băgăm gunoiul sub preş în „cămara sufletului nostru” şi nu se mai vede, aceasta tot nu devine curată şi atunci de ce să ne mai ostenim măturându-l. Probabil că tocmai în acest context al impulsului specific uman, al nevoii de curăţire a conştiinţei, a necesităţii de împăcare a omului cu el însăşi şi cu semenii săi, au apărut după evenimentele din decembrie 1989, multe informaţii despre pasiunea sau patima lui N. Ceauşescu pentru vânătoare. Multe întâmplări au apărut în presă, fiind scrise de ziarişti însetaţi după fapte şi întâmplări senzaţionale, iar dacă acestea nu erau destul de incitante, autorii încercau să le prezinte într-o formă care să-i impresioneze cât mai mult pe cititori. Nici nu era greu, întrucât publicul căruia se adresau nu era iniţiat în domeniul vânătorii, percepând vânarea unui animal sălbatic ca pe o crimă, un asasinat. Dacă cu aceeaşi intenţie şi elocinţă, presa ar fi prezentat publicului sacrificarea în abatoare a viţeilor cu ochii mari şi umezi, a purceilor dolofani şi jucăuşi sau a mieilor zburdalnici, probabil că lumea ar fi fost cel puţin aşa de impresionată ca şi de aşa zisele „crime cinegetice”. Pe lângă articolele din presă referitoare la vânătoare, au apărut după 1989 şi câteva lucrări mai ample, scrise de autori competenţi din punct de vedere profesional, care au fost implicaţi în evenimentele relatate şi pe care le-au descris aşa cum s-au întâmplat. În cele ce urmează, voi menţiona în ordinea cronologică a apariţiei, unele dintre lucrările pe care le-am citit. O parte dintre acestea mi-au fost trimise cu dedicaţie direct de către autori, iar altele au fost cumpărate de mine: Lucian Dincă, Vânători cu Ceauşescu şi nomenclatura, 1994; Ştefan Dumitrescu, Vânătoarea între pasiune şi decepţii, 1996; Constantin Dominic, O jumătate de secol de vânătoare în Carpaţii României, 2000; Lucian Dincă, Ceauşescu, vânătorul dincolo de mit, 2002; Mitică Georgescu, Vânătorile lui Ceauşescu aşa cum au fost, 2003; Vasile Crişan, La vânătoare cu Ceauşescu, 2010. Ceea ce este comun tuturor autorilor menţionaţi şi care imprimă o notă de profesionalism lucrărilor, este faptul că aceştia au fost implicaţi direct în acţiunile pe care le descriu, fiind ingineri silvici ce munceau în acest domeniu. Unii dintre autori au fost mai critici cu Ceauşescu acuzându-l că a împuşcat prea mult vânat, alţii şi-au făcut mea culpa pentru faptul că au fost implicaţi în aşa zisele masacre şi chiar au exprimat scuze pentru cele ce s-au întâmplat. Părerea mea este că noi, cei ce am fost angrenaţi în acţiunile de vânătoare ale fostei conduceri de partid şi de stat şi practic le-am organizat, nu putem să-i acuzăm de vânatul prea mult împuşcat doar pe cei ce au apăsat pe trăgaci. Parafrazând un text biblic, ne putem spăla pe mâini de sângele vânatului împuşcat dar numai precum Pilat din Pont de sângele Mântuitorului. De fapt, chiar şi un vechi proverb spune că: nu numai cel ce a mâncat şapte pâini este vinovat, ci şi cel ce i l-ea dat . Pentru ca cititorii să înţeleagă în ce ar putea constă „vina” celor ce au organizat vânătorile oficiale, vom prezenta modul cum se gospodăresc efectivele faunei sălbatice şi cum se stabilesc cotele de recoltă, cum şi cât vânat se poate împuşca, astfel încât echilibrul biologic să nu fie afectat. Comparând aceste date cu numărul de animale sălbatice vânate de Ceauşescu, cititorul singur va fi în măsură să aprecieze cine şi cât este de vinovat. Pentru fiecare specie de vânat, în fiecare an, se stabilesc efectivele de bază (numărul de exemplare) prin lucrarea cunoscută sub denumirea de evaluare a vânatului. Pentru fiecare specie de vânat, pe baza unor cercetări prealabile, sunt stabilite sporurile anuale ce se realizează ca urmare a reproducerii. Tot pe baza unor studii, sunt stabilite efectivele optime pentru fiecare specie. Efectivele optime sunt astfel calculate încât speciile ce habitează în acelaşi spaţiu vital (fond de vânătoare) să trăiască în echilibru, fără a se stânjeni una pe alta, păstrându-şi de la an la an nivelul efectivelor de bază. Pentru a putea fi păstrat echilibrul dintre speciile de vânat, este necesar ca sporul anual să fie extras. Extragerea sporului anual, se realizează prin recoltarea din fiecare fond de vânătoare (împuşcarea sau capturarea) a unui număr de indivizi echivalent cu mărimea sporului. Dacă sporul anual (recolta) nu este extras(ă), atunci indivizii speciilor intră într-o concurenţă neloaială, intraspecifică (în cadrul speciei) sau interspecifică (între specii). Consecinţa unei astfel de situaţii este imprevizibilă, dar ar putea fi concretizată şi prin migrarea masivă a indivizilor, extinderea habitatului în afara arealului iar în cazuri extreme chiar şi prin dispariţia unor specii. Parafrazând situaţia cu un exemplu luat din agricultură, consecinţa ar putea fi asemănată cu aceea a unei fâneţe de pe care, an după an, iarba nu a fost cosită. În primul an iarba se usucă, în următorul printre firele uscate cresc cele noi care toamna se usucă şi ele şi situaţia se repetă până când se autodistruge toată pătura ierbacee. Pentru a ne convinge de veridicitatea exemplului arătat nu trebuie decât să privim parcelele de fâneţe abandonate din spaţiul agricol al ţării. Revenind la situaţia vânatului recoltat cu ocazia vânătorilor oficiale din România ante-decembristă, trebuie precizat faptul că la nicio specie şi nici pe fondurile de vânătoare, numărul de exemplare propus anual drept cotă de recoltă nu a fost depăşit decât în cazuri de excepţie. O situaţie, care poate fi cotată ca ieşită din comun pentru toată istoria vânătorii, este prezentată de ing. Vasile Crişan, în cartea sa intitulată La vânătoare cu Ceauşescu (p. 71-78), unde autorul precizează că au fost împuşcate 46 de capre negre. Este neândoielnic faptul că această vânătoare incredibilă nu se putea realiza fără concursul foarte implicat al personalului de specialitate, iar o asemenea acţiune este incontestabil condamnabilă. În ceea ce priveşte împuşcarea unui număr mare de urşi, trebuie precizat faptul că aici este vorba într-adevăr despre o situaţie de excepţie, când urşii se concentrează toamna de pe mai multe fonduri de vânătoare pe unul singur, unde găsesc hrană din abundenţă. Un asemenea exemplu este prezentat de ing. Dumitrescu Ştefan în cartea sa intitulată Vânătoarea între pasiune şi decepţii (p. 176) din care cităm: „Nu văzuse nici unul din musafiri şi nici eu atâta ursime. Am numărat până la şaptezeci şi m-am săturat. Puteau să fi fost şi o sută şi peste, pe o suprafaţă ce nu depăşea o mie de ha (…) în timp ce literatura de specialitate recomandă ca densitate economică optimă un urs la o mie, o mie cinci sute de ha”. Autorul nu precizează numărul de urşi ce au fost împuşcaţi cu această ocazie, menţionând doar că: „Mai târziu, cu musafirii suprasatisfăcuţi, am trecut pe lângă tabloul de vânătoare, care prin dimensiuni nu încăpea în obiectivul fotografic”… Autorul, probabil din spirit de precauţie, nu precizează câţi urşi s-au împuşcat, dar faptul că nu încăpeau în câmpul aparatului foto, ne face să credem că nu puteau fi mai puţini de 10, ci doar mai mulţi. Facem precizarea că musafiri erau N. Ceauşescu împreună cu amicul şi vecinul său Todor Jivcov, Preşedintele de atunci al Bulgariei. Vânătorile oficiale, se organizau doar pe G.V.S.-uri, care erau fonduri de vânătoare speciale destinate acestui scop şi amenajate ca atare. La sfârşitul anului 1989 din numărul total de 2100 fonduri de vânătoare existente în România, 350 (16%) erau la dispoziţia conducerii superioare de partid şi de stat, dar practic pe acestea vâna doar Ceauşescu. Restul de 1750 (84%) erau fonduri la dispoziţia Asociaţiei generale a vânătorilor (A.G.V.P.S.) şi pe acestea vânau membrii asociaţiei. Pe fondurile asociaţiei, Ceauşescu nu vâna numai dacă apărea vreun exemplar deosebit, aşa cum a fost cazul unui urs a cărui blană deţine şi în prezent recordul mondial (687,79 puncte CIC), şi care a fost împuşcat de Ceauşescu în anul 1983, în apropierea staţiunii Băile Tuşnad. În legătură cu numărul de animale sălbatice vânate anual de către Ceauşescu, iată ce scrie Vasile Crişan în cartea sa intitulată La vânătoare cu Ceauşescu (p. 24) : „(…) în cei aproape 25 de ani de vânătoare, Ceauşescu a împuşcat anual aproximativ 20 de cerbi comuni, 20 de urşi, 50 de cerbi lopătari, 150 de mistreţi şi 5 căpriori”. Deşi, la prima vedere, pare vânat mult, totuşi cifrele raportate la nivelul cotelor de recolte aprobate anual nu reprezintă mai mult de 10 procente. Ceea ce înseamnă că 90% din vânatul planificat a se împuşca rămânea nerecoltat. Datorită acestui fapt, efectivele de vânat au crescut, de la an la an, astfel că în 1989 România a avut cel mai mult vânat din toată istoria ei. În unanimitate, toţi specialiştii şi vânătorii cunoscători, cât de cât, în cinegetică, sunt de acord şi afirmă că în România nu a fost niciodată şi după cum merg treburile, nici nu va mai fi o asemenea abundenţă de vânat. În acest context, se pune întrebarea: care este atunci problema cu vânatul împuşcat în epoca de tristă amintire? Răspunsul la întrebarea pusă este foarte simplu. Problema este că vânatul a fost împuşcat de către cel ce l-a împuşcat. Din acest răspuns, decurge însă o altă întrebare. De ce vâna doar el şi numai el? Refuza oare personalul de specialitate ce era responsabil cu vânătoarea să organizeze asemenea acţiuni şi pentru alţii? Este greu de crezut, chiar dacă pot fi şi unele reţineri în a se da un răspuns negativ fără echivoc, întrucât cel ce răspundea exclusiv de vânătorile prezidenţiale poate se temea ca nu cumva cineva să împuşte vreun exemplar de urs, cerb sau alt animal purtător de trofeu mai mare decât avea Ceauşescu. Evident, într-un astfel de caz omul de vânătoare al lui Ceauşescu ar fi fost pus într-o situaţie foarte neplăcută şi ar fi fost pasibil să suporte consecinţe dintre cele mai neplăcute. Evident, pentru el era mai comod să nu mai vâneze şi alţii, întrucât astfel nu mai erau repere de comparaţie. Adevărul este că răspunsul la întrebările puse trebuie căutat în structura psihologică, în caracterul lui Ceauşescu şi nu numai a lui, ci şi a acelora pe care i-a adunat ori s-au aciuit în jurul său. Despre cei ce erau în jurul său, practic cei din Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R., cea mai concludentă mărturie este al lui Ion Gheorghe Maurer fostul prim ministru al lui Ceauşescu. În puţinele relatări şi interviuri pe care I.G. Maurer le-a dat, de câte ori era vorba despre N.Ceauşescu sublinia faptul că acesta şi-a adus în conducere oamenii săi şi ori de câte ori în Biroul Politic Executiv, el, premierul, avea vreo obiecţiune, membrii acestuia votau cum spunea şeful, chiar dacă după şedinţe veneau sa-i spună în particular primului ministru că avusese dreptate şi recunoşteau că nu au avut curajul să-l susţină. Chiar şi atunci, la început, când mai mergeau la vânătoare şi alţi tovarăşi din nomenclatură şi Maurer aducea vorba despre greşelile lui Ceauşescu aceştia îi dădeau dreptate dar nu făceau nimic. A fost de notorietate în acele vremuri, un discurs ţinut de I.G. Maurer la Cluj-Napoca, prin care într-un mod foarte deschis, a încercat să stimuleze dizidenţa românească, arătând greşelile ce se făceau dar nimeni nu i s-a alăturat. Cu privire la profilul psihologic al lui Ceauşescu,aşa cum l-am cunoscut eu la vânătoare, pot să afirm că era un individ nerăbdător, egoist, orgolios şi invidios. Dacă în unele cazuri, mai trebuia aşteptat pentru a se ieşi în teren la vânătoare, era foarte agitat şi nu avea răbdare. În astfel de situaţii, pentru a nu se plictisi, juca şah sau cărţi cu cei din anturajul său. Regula era că întotdeauna Ceauşescu trebuia să câştige. Partenerii îi cunoşteau meteahna şi jucau în aşa fel încât şeful să fie victorios, indiferent de cum juca şah sau ce noroc avea la cărţi. Pentru a se înţelege cât mai bine însuşirile comportamentale ale lui Ceauşescu voi cita pe Lucian Dincă, cel care în cartea sa Ceauşescu, vânătorul dincolo de mit (p. 28-29) menţionează următoarele cu privire la egoismul, invidia şi orgoliul acestuia: „Acolo unde aştepta şi elicopterul, i-am reîntâlnit pe Maurer şi Imy Elekes. Ceauşescu a relatat cu evidentă mândrie rezultatul obţinut (…) cinci urşi. I s-a adresat apoi lui Maurer: „Dar tu ce ai făcut, Jane?”(…) „Uite, Nicule, am împuşcat şi eu şapte urşi!” (…) Ceauşescu s-a schimbat brusc la faţă, s-a urcat în maşină fără a aştepta momentul desfăşurării tabloului de vânătoare şi evident, fără a-şi lua rămas bun, a dispus: Urgent la Predeal”. Nu cred că mai este ceva de comentat decât să spunem: Ecce Homo. Legat de modul cum trebuie practicată vânătoarea şi mai ales atitudinea şi comportamentul pe care trebuie să-l aibă vânătorul la vânătoare, există nişte reguli de etică şi obiceiuri vânătoreşti. Walter Frevert, unul din cei mai buni cunoscători al acestor rânduieli vânătoreşti, deosebeşte pe vânătorul ce posedă cultură vânătorească, care admiră natura şi creaturile ei, de cei ce sunt lacomi invidioşi şi egoişti şi aleargă doar după carne de vânat sau trofee. Cu certitudine Ceauşescu nu avea cultură vânătorească, dar I.G.Maurer, despre care se spune că a fost la început tutorele şi mentorul său şi poate i-a servit şi ca model în viaţă, avea aceste calităţi. Atunci oare de ce bătrânul politician nu şi-a iniţiat „ucenicul” în regulile eticii vânătoreşti ? Un vechi coleg şi prieten al meu care l-a însoţit de multe ori la vânătoare pe Maurer, mi-a relatat o discuţie avută cu premierul, legată de comportamentul vânătoresc al lui Ceauşescu. Nu voi reda aici vorbele de ocară pe care amicul meu afirma că le-ar fi spus Maurer despre Ceauşescu în legătură cu modul cum acesta practica vânătoarea. Voi relata însă replica dată de Maurer amicului meu atunci când el a încercat să isinueze că ar fi trebuit totuşi să-l înveţe un minim de reguli de etică vânătorească. Conform afirmaţiilor colegului meu, premierul ar fi spus: „Pe cine era să învăţ măi? Pe ăsta care deşi nu are o mare capacitate de a învăţa toată ziua vrea sa-i înveţe pe alţii”? Iar pentru a-şi argumenta afirmaţia, în final, cu ironia ce-l caracteriza ar mai fi adăugat: „ce pretenţii să ai de la el să înveţe, dacă nu a reuşit toată viaţa să înveţe că pe Hitler nu-l chema Hilter.
Miercurea-Ciuc, 25 ianuarie 2011
(Apărut în Agricultorul român, Nr. 2 (146), februarie 2011, p. 20-23)
