Şeful vânătoarelor oficiale
Şeful vânătorilor oficiale, este de fapt denumirea generică pe care am atribuit-o personajului care avea sarcina organizării partidelor de vânătoare pentru noua nomenclatură comunistă apărută în România după cel de al doilea război mondial. Iniţial această funcţie a fost denumită „Secretar general” iar apoi „Inspector general” şi a făcut parte din statul de funcţii al ministerului de care aparţinea activitatea de silvicultură, activitate în care era inclusă şi vânătoarea. Pentru a se înţelege cât mai bine modul cum era organizată şi condusă vânătoarea după anul 1948, când România a devenit republică socialistă şi până la schimbările socio-politice survenite din decembrie 1989, este necesară o scurtă retrospectivă a evoluţiei acestei activităţi începând cu perioada formării celor două principate române, cât şi după ce au devenit regat. În spaţiul ocupat de ţara noastră, a existat încă din vremurile preistorice o preocupare majoră a omului, în ce priveşte vânatul şi vânătoarea. Odată cu trecerea timpului, activitatea de vânătoare a început să fie mai bine organizată, fiind practicată prin structuri specifice. Această preocupare, confirmă faptul că exista pentru vânătoare, o bună bază materială reprezentată prin numeroase specii şi printr-un număr însemnat de animale sălbatice. Avem numeroase mărturii scrise de istoricii antici, după cucerirea Daciei de către romani, cât şi consemnări ale unor călători care au străbătut cele două principate române, care confirmă valoarea faunei de pe meleagurile noastre. Cele mai concludente date despre vânat şi vânătoare referitoare la teritoriul ţării noastre, pot fi găsite în lucrarea Prof. univ. Dr. Gheorghe Nedici intitulată: ISTORIA VANATOAREI ṢI A DREPTULUI DE VANATOARE (Ed. Universul, Bucureşti-1940). Autorul amintit, ne relatează că domnii Moldovei şi Munteniei aveau vânători de meserie, specialişti despre care Dimitrie Cantemir, consemna: …Aceştia au datoria ca la vreme de război, să fie tot pe lângă domn, în taberi; iar în vreme de pace, se zăbovească numai cu vânatul, şi aduc la Curte tot felul de fiare… care se află prin codri. În continuare, acelaşi Gh. Nedici menţionează: … Vedem din spusele lui Cantemir că vânătorii formau un corp militar de elită, care în timp de război constituiau pentru domn ceea ce am numi azi escorta regală. Nu este deci de mirare că un vătaf de vânători, Neagoe, fiul lui Laiota, ajunge în 1512 domn al Munteniei – vestitul Neagoe Basarab. După marea unire din 1918 în România s-a înfiinţat Uniunea Generală a Vânătorilor din România care a funcţionat sub protectoratul regelui Ferdinand I şi apoi a lui Carol al II-lea. În anul 1921 Parlamentul României a votat Legea pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătorii, iar iniţiatorul şi autorul acesteia, Gheorghe Nedici, a fost numit prin Decret Regal Inspector General al Vânătoarei. Sub conducerea lui Gh. Nedici în activitatea de vânătoare au fost obţinute realizări deosebite, dintre care amintim: crearea fondurilor de vânătoare ca structuri administrative de bază pentru gospodărirea vânatului, organizarea învăţământului vânătoresc, înfiinţarea Muzeului Naţional de Vânătoare, participarea la Expoziţia Internaţională de Vânătoare de la Leipzig din 1930. Activitatea laborioasă de promovare a vânătorii a fost continuată după 1937 de către Aurel Comşia, un excelent specialist român cu pregătire academică, care a fost adus din America şi a fost numit Inspector General cu vânătoarea (aprecierea aparţine lui Gh. Nedici). După terminarea celui de al doilea război mondial şi reorganizarea generală a statului român, conform noilor precepte ale ideologiei comuniste, a venit şi rândul vânătoarei să fie reorganizată. Reorganizarea era necesară, întrucât doctrina noului partid aflat la putere, presupunea ştergerea a tot ceea ce funcţionase până atunci în domeniile: politic, social, economic şi administrativ. Această reorganizare în domeniul vânătorii se impunea şi pentru că în România survenise o schimbare majoră cu impact direct asupra habitatelor, determinată de naţionalizarea pădurilor şi a multor suprafeţe agricole. În vederea noii organizări a activităţii de vânătoare, a fost emis faimosul Decret Nr. 76/1953, care stabilea că Departamentul Silviculturii este organul care răspunde în faţa conducerii de Partid şi de Stat de gospodărirea vânatului pe întreg teritoriul ţării. În cadrul Departamentului Silviculturii, funcţiona Direcţia Economiei Vânatului (D.E.V.) ca organ de specialitate care se ocupa de gospodărirea vânatului şi piscicultura în apele de munte. Efectele nocive ale războiului au fost resimţite şi de către animalele sălbatice ale căror efective s-au diminuat sub raport numeric şi s-au degradat din punct de vedere calitativ. Această stare de fapt era oarecum motivată, fiind generată atât de impactul direct al războiului, cât şi de lipsa unui personal de specialitate care să coordoneze activitatea de pază şi ocrotire a speciilor de animale sălbatice. Prin grija unor specialişti competenţi, iubitori ai naturii şi devotaţi neamului românesc, imediat după anul 1948 s-a început refacerea şi reorganizarea patrimoniului cinegetic naţional. Dintre specialiştii adevăraţi meseriaşi, care au fost corifeii incontestabili ai acţiunilor de refacere a faunei, două nume s-au impus cu precădere: Vasile Cotta, fost profesor la Facultatea de Silvicultură din Braşov şi cercetător la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice şi Mihai Bodea fost director al Direcţiei de Economia Vânatului (D.E.V.) şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Vânătorilor din România. Pe lângă cei doi specialişti de marcă pe care i-am cunoscut şi cu care am colaborat, au mai fost foarte mulţi alţi practicieni vrednici, dar care au rămas anonimi nu pentru că nu ar fi meritat să fie cunoscuţi, ci doar pentru că nu s-a scris nimic despre ei. Vânătorii practicieni anonimi evocaţi anterior, constituiau pentru noul regim, ceea ce cronicarul Cantemir denumea: Cetele de vânători domneşti… Aceştia aveau la rândul lor un şef, sau cum consemnează autorul citat:…erau puse sub comanda unor vătafi sau ceauşi de vânătoare numiţi uneori în Moldova şi căpitani de vânători…Ei bine, tocmai despre aceşti căpitani de vânători, care au devenit şefi ai vânătorilor oficiale ai vremurilor postbelice, ne-am propus să consemnăm câte ceva din cele cunoscute, în timpul cât am lucrat în silvicultură şi cinegetică sau conform unor informaţii pe care le-am aflat de la alţi colegi de breaslă, pe care îi voi cita şi nominaliza la timpul şi locul potrivit. Primul dintre aceşti şefi ai vânătorilor oficiale, aşa cum i-am denumit în titlul acestui capitol, a fost Manole Bodnăraş. Afirmaţia este confirmată de regretatul meu coleg şi amic Constantin Dominic, în cartea sa intitulată: O jumătate de secol de vânătoare în Carpaţii României, (Ed. Casa Cărţii de Ṣtiinţă, Cluj – 2000). Autorul, îl consemnează în lucrarea sa pe Manole Bodnăraş ca fiind Secretarul general al vânătoarei. Poate nu este lipsit de importanţă, faptul că Manole Bodnăraş, caracterizat de către C-tin. Dominic ca fiind: …un om foarte dur şi cu el nu era de glumit… avea ca frate pe Emil Bodnăraş, Ministrul de atunci al Forţelor Armate ale României, cel ce fusese unul dintre conducătorii insurecţiei armate de la 23 August 1944. Personajul care poate fi considerat însă pe drept cuvânt ca fiind iniţiatorul, am putea spune chiar ctitorul vânătoarelor oficiale, de la noi după ce de al doilea război mondial, a fost Gheorghe Feneşer. Nu ne propunem să realizăm un portret al acestuia, prezentându-i datele biografice, ci ne vom rezuma doar la a preciza că el a fost adus la Bucureşti de undeva din zona minieră a Petroşanilor. Se pare că fusese adus în Ministerul Economiei Forestiere de către ministrul Mihai Suder, care, avea şi el cam aceeaşi provenienţă. Pentru a avea însă o imagine cât mai concludentă asupra acestui personaj, vom încerca să consemnăm unele aspecte din cele ce au fost relatate despre el, de către cei ce l-au cunoscut şi cu care a colaborat. Vom începe cu consemnările făcute de regretatul inginer silvic Lucian Dincă, în lucrarea sa Vânători cu Ceauşescu şi nomenclatura (Editura TIPOMUR 1994), în care acesta scrie că Feneşer a fost un abil diplomat şi mare sforar. Autorul mai consemnează, că era foarte apreciat de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al statului român după cel de al doilea război mondial. Se spunea, că între Gheorghiu-Dej şi Gh. Feneșer erau relaţii de amiciţie, manifestate prin numeroase plimbări de agrement la diverse case de vânătoare, taclale în doi şi chiar unele mese comune. Această prietenie, fusese imortalizată de către abilul Feneşer, prin numeroase fotografii, pe care nu se sfia să le arate celor ce trebuia, atunci când era cazul. Când Gheorghiu-Dej şi-a dat seama de iminenţa decesului său, în urma unei discuţii cu fostul premier Ion Gheorghe Maurer, printre alţi prezumtivi succesori ai săi, la desemnat şi pe Nicolae Ceauşescu drept candidat la conducerea partidului ( a se vedea Maurer şi lumea de ieri de Lavinia Betea, Ed. Dacia, Cluj-2001). După ce a fost ales lider al partidului şi implicit al statului, Ceauşescu, care era şi el destul de abil şi viclean, aşa cum era de aşteptat, a înlăturat din funcţiile avute pe mulţi dintre apropiaţii fostului conducător. Printre cei ce au scăpat de epurarea ceauşistă, pe lângă Primul Ministru Ion Gheorghe Maurer, a fost şi Gheorghe Feneşer. Dacă menţinerea lui Maurer se poate explica prin recunoştinţa ce i-o datora Ceauşescu, ca urmare a sprijinului acordat la obţinerea funcţiei supreme în partid, cât şi a competenţei şi recunoaşterii lui internaţionale, în cazul lui Feneşer situaţia era cu totul diferită. Tot Lucian Dincă, în lucrarea menţionată, ne dă unele explicaţii cu privire la menţinerea în funcţie de către Ceauşescu a şefului vânătorii care fusese un prieten apropiat al lui Gheorghiu-Dej. Prin abilitatea ce-l caracteriza, Feneşer a reuşit să se facă agreat şi apoi chiar apreciat de către Ceauşescu, imediat după înscăunarea lui. Consideraţia lui Ceauşescu faţă de Feneşer, a fost confirmată prin impresionanta coroană cu însemnele statului român, ce i-a fost trimisă şefului vânătorilor, cu ocazia funerarilor acestuia. Aprecierea acordată de Ceauşescu lui Feneşer şi relaţiile mai apropiate dintre ei, se pot explica prin pasiunea pe care o avea noul şef al statului pentru vânătoare. Rămâne mai greu însă de înţeles, relaţia foarte apropiată dintre Feneşer şi Gheorghiu-Dej, care nu era vânător după cum afirma Ion Gheorghe Maurer, într-un interviu acordat ziaristei Lavinia Betea (Maurer şi lumea de ieri, Ed. Dacia, Cluj-2001). Relaţia lor în acest caz, nu poate avea altă explicaţie decât aceea că Feneşer era cu adevărat aşa cum se spunea: abil, diplomat şi mare sforar. În mod evident, de pe urma prieteniei cu Gheorghiu-Dej care era şeful statului, Gheorghe Feneşer ca şef al vânătorii româneşti, putea să aibă numeroase avantaje, atât pe linie oficială, adică de serviciu, cât şi bineînţeles foarte multe avantaje personale. Este tot atât de evident, că la rândul său şi Gheorghiu-Dej, în calitate de şef de stat cât şi ca persoană privată, trebuia să aibă unele avantaje în urma prieteniei lor, întrucât altfel această amiciţie nu ar fi apărut, sau dacă era mai veche nu s-ar fi întreţinut. Probabil tot vânătoarea a fost liantul care i-a unit pe cei doi. În cele ce urmează, fără a face speculaţii vom căuta să ne explicăm totuşi cum s-a întâmplat. Între liderii conducerii superioare de partid şi de stat ai noii Republici Populare Române, sau nomenclaturişti, ca să reactualizăm termenul, erau câteva personalităţi, nu multe, dar totuşi au fost, care deşi aparţineau vechiului regim, fuseseră agreaţi de noua clasă politică, acordându-li-se funcţii de conducere dintre cele mai importante. Dintre aceştia putem aminti pe Ion Gheorghe Maurer care era Prim Ministru (mai exact Preşedintele Consiliului de Miniştri) şi Petru Groza, care era Preşedintele Marii Adunări Naţionale. Ion Gheorghe Maurer, intelectual şi avocat liber profesionist, era un pasionat vânător şi jucător de tenis, iar Petru Groza la origine avocat şi el, nu era vânător, dar practica cu pasiune tenisul. Deşi preceptele noii clase politice comuniste, erau potrivnice unor îndeletniciri şi pasiuni specifice „orânduirii burghezo-moşiereşti”, totuşi cei menţionaţi, au reuşit să „infesteze” noua nomenclatură comunistă, cu cele două sporturi considerate ca fiind nobile. Acestea erau nobile nu atât pentru că se situau în fruntea celorlalte sporturi, ci mai mult pentru că erau preferate de către cei din înalta societate, pe care liderii comuniştii o detestau şi doreau s-o distrugă, încercând să-i şteargă până şi urmele. Despre rolul pe care vânătoarea l-a avut în viaţa politică a României postbelice, ne relatează tot C-tin Dominic, inginerul silvic şi vrednicul cinegetician clujean, în lucrarea pe care am mai menţionat-o. Autorul amintit, scrie despre partidele de vânătoare organizate în toamna anilor 1957 şi 1958, pentru Nichita Sergheievici Hruşciov, conducătorul de atunci al URSS, buna noastră „prietenă de la răsărit”, care în numele acestei „prietenii”, avea cantonată în ţara noastră o mare armată de ocupaţie, însoţită de numeroşi aşa zişi consilieri pricepuţi în aproape toate domeniile şi care de fapt ne conduceau. Fără intenţia de a face o paralelă între situaţia de atunci şi de acum a României, dar pentru că cei ce nu au apucat acele vremuri şi nu sunt familiarizaţi cu terminologia respectivă, să înţeleagă cât mai bine despre ce era vorba, am putea spune că acei consilieri erau un fel de FMI sau Bancă Mondială a zilelor noastre. Cu alte cuvinte, noii conducători comunişti autohtoni, nu trebuiau să mai facă nimic altceva decât să urmeze „întocmai indicaţiile” primite. Pentru situaţia neconformării lor la indicaţiile primite, exista deja un precedent riscant, prin exemplul dat de Stalin ucrainenilor, care pentru nesupunerea şi neascultarea manifestată, au fost pedepsiţi cu înfometarea, murind atunci milioane de oameni. Prima vânătoare oficială organizată pentru N.S. Hruşciov a avut loc în anul 1957 în renumitul teren de vânătoare de la Budac-Bistriţa, când au fost împuşcaţi în total 20 de urşi din care 13 au căzut cum se spune în foc, iar 7 au fost răniţi şi au fost găsiţi ulterior. Mulţumit de rezultatul vânătorii, cât probabil şi de proverbiala ospitalitate românească, Hruşciov şi-a repetat vizita, în toamna anului 1958, în săptămâna sfântului Andrei, aşa cum ne mărturiseşte C-tin (Titi) Dominic în cartea sa. De această dată, rezultatul a fost 11 urşi împuşcaţi din aproape 100 văzuţi. Vânătoarea a fost oprită de oaspete, care s-a declarat foarte mulţumit de rezultat în timpul mesei de prânz (după ce s-a băut din renumitul vin Steiningher, ce se făcea într-o singură podgorie de la Bistriţa). Se pare că şirul vânătorilor prin care se urmărea flatarea importantului oaspete, a continuat lângă Bucureşti la Ghimpaţi, cu o vânătoare la fazani, unde protocolul a fost mai bogat şi discuţiile între gazde şi musafiri mult mai lungi şi mai fructuoase. După cum ne-a relatat Mihai Bodea, directorul Direcţiei de Economie a Vânatului (D.E.V.) din acele vremuri, Hruşciov a fost deosebit de mulţumit de cele văzute şi de respectul cu care a fost tratat, numindu-i pe români prietenii mei sinceri, în contextul în care se adusese în discuţie contrarevoluţia din 1956 ce avusese loc în Ungaria. Gheorghiu-Dej şi cei ce-l însoţeau (printre care şi Emil Bodnăraş) au plusat cum se spune, jucând pe o singură carte, şi după ce l-au asigurat de totala încredere ce poate să o aibă în poporul român, i-au propus lui Hruşciov să retragă trupele sovietice de pe teritoriul României. Nu ştim ce argumente au mai fost aduse pentru retragerea trupelor sovietice din ţara noastră, dar cu certitudine după partidele de vânătoare cu prilejul cărora s-a negociat asupra acestui subiect, Armata Roşie a început să plece din România (a se vedea Armata roşie şi vânătoarea de Dr. Vadim NESTEROV. Magazin istoric nr.2/1994) Nu putem să nu ne gândim, că Gheorghiu-Dej a înţeles cu acest prilej, rolul de factor de influenţă pe care vânătoarea l-a avut în ce priveşte luarea de către ruşi a istoricei decizii de retragere a armatei lor de ocupaţie din România. Făcând probabil o asociere între activitatea de vânătoare şi persoana celui ce o coordona şi o reprezenta oficial, Gheorghiu-Dej, a simţit nevoia să-şi arate recunoştinţa faţă de instituţia vânătoarei, acordându-i toată prietenia celui ce o conducea, adică lui Gheorghe Feneşer. În mod evident nu putem exclude din ecuaţia coagulării acestei prietenii, calităţile personale ale lui Feneşer care a ştiut să şi le etaleze în faţa şefului partidului şi statului. Cu alte cuvinte, exprimându-ne mai neaoş, mai pe româneşte, Feneşer a ştiut să intre pe sub piele lui Dej. După cel de al doilea război mondial, vânătoarea ca activitate economică, aşa cum am mai menţionat, conform Decretului 76/1953, a fost integrată în domeniul silviculturii. Silvicultura, care includea pădurile, vânatul şi peştii din apele de munte, era condusă prin Departamentul Silviculturii. Departamentul Silviculturii, după cel de al doilea război mondial, a făcut parte succesiv, din diferite ministere. La început a aparţinut la Ministerul Agriculturii, apoi a trecut la cel al Economiei Forestiere, care a devenit al Economiei Forestiere şi al Materialelor de Construcţii, după numirea în fruntea lui ca ministru a lui Vasile Patilineţ. În ultima parte a perioadei pe care ne-am obişnuit s-o numim comunistă, conducerea statului, probabil realizând rolul ecologic deosebit al pădurilor, a decis ca departamentul să fie subordonat direct guvernului şi astfel a apărut Ministerul Silviculturii. Am putea crede, că această trecere a silviculturii şi implicit a vânătoarei de la un minister la altul, ar fi fost determinată de căutarea celei mai bune soluţii pentru o cât mai bună gospodărire a pădurilor. Din păcate, adevărul nu a fost niciodată şi nu este nici acum acesta, ci este vorba doar despre o diversiune, legată de intersele pentru lemn şi vânătoare ale unor indivizi sau ale unor grupuri de influenţă. Vânătoarea fiind din punct de vedere administrativ integrată în sistemul de gospodărire a pădurilor şi cum pădurile au intrat în proprietatea statului prin actul naţionalizării din anul 1948, statul a devenit implicit şi proprietar al dreptului de vânătoare. Conform teoriei lui Gheorghe Nedici asupra dreptului de vânătoare, acesta poate aparţine statului sau proprietarului terenului pe care s-a constituit fondul de vânătoare. Statul român, a devenit astfel hegemon al dreptului de vânătoare atât ca autoritate de stat cât şi ca proprietar al întregului fond forestier. Fondul cinegetic al României postbelice, în suprafaţă de cca. 22,6 milioane ha a fost împărţit în două categorii: 14,6 milioane ha au fost arendate asociaţiilor de vânători reuniţi în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, iar 8 milioane de ha au fost reţinute de către stat, prin Departamentul pădurilor, primind denumirea de GVS-uri (Gospodării vânătoreşti speciale). Apreciem denumirea de gospodărie vânătorească specială ca fiind improprie şi considerăm că ar fi corect să li se spună gospodării vânătoreşti de stat aşa cum erau denumite şi fostele IAS-uri (Întreprinderi agricole de stat). Logic şi normal ar fi fost ca vânătoarea de pe fondurile statului (GVS-uri) să fie integrată în sistemul general de gospodărire a fondului forestier, adică la nivelul cantonului silvic, pădurarul să aibă şi sarcina gospodăriri vânatului şi să fie implicat direct în activitatea de recoltare a acestuia. În realitate situaţia nu era aşa, ci de vânătoare se ocupa un alt pădurar care era denumit de vânătoare, care era titularul fondului GVS, iar în situaţia când în administrarea directă a unui ocol silvic erau mai multe fonduri de vânătoare, erau constituite brigăzi de vânătoare conduse de un cadru cu pregătire medie (de regulă tehnician de vânătoare). Acest sistem de gospodărire a vânatului se pare că a fost impus de Gh. Feneşer care avea obiceiul să ţină legătura direct cu personalul de vânătoare din teren şi mai puţin cu şefii acestora. Am afirmat la început, că Gheorghe Feneşer poate fi considerat iniţiatorul şi ctitorul organizării vânătoarelor oficiale de la noi din ţară. Privilegiul de a fi fost şeful vânătorii şi mai ales succesul acţiunilor organizate pentru Hruşciov, unul dintre cei mai importaţi oameni politici ai timpului, i-a conferit lui Gh. Feneşer şansa de a avea putere şi a fi suveran în organizarea activităţii. Având acces direct şi oricând la şeful statului, fiind unul dintre apropiaţii acestuia, a câştigat un mare prestigiu şi în faţa celorlalţi demnitari ai vremii şi implicit al serviciului de securitate pe al cărui sprijin se putea baza. Invocând siguranţa participanţilor la vânătorile oficiale, acestea erau organizate în mare secret, Gh. Feneşer având în teritoriu aşa cum am menţionat, oamenii lui de specialitate, pădurari, brigadieri, tehnicieni şi câţiva ingineri de vânătoare, verificaţi de securitate şi care prezentau încredere. Nu trebuie să se înţeleagă, aşa cum se sugera de fapt, că tot personalul de vânătoare din punct de vedere politic şi comportamental era imaculat sau folosind un termen consacrat „avea originea socială sănătoasă”. Au fost şi situaţii în care unii erau pricepuţi la vânătoare dar fie aveau cazier judiciar sau folosind reversul aceleaşi expresii, aveau „origine nesănătoasă”, provenind din familii mai înstărite (foşti chiaburi sau exploatatori) şi pentru încadrarea cărora Feneşer a intervenit la organele abilitate în vederea obţinerii avizului favorabil necesar încadrării lor. Bineînţeles că aceştia deveneau într-un fel „sclavii” lui, întrucât erau obligaţi să i se supună necondiţionat, adică mai mult decât alţii care nu aveau astfel de probleme. Gheorghe Feneşer prin funcţia ce o deţinea a introdus, dacă putem spune aşa, totalitarismul în vânătoare. Acest totalitarism consta în faptul că exista un anumit exclusivism în ce priveşte angajarea personalului de vânătoare, care odată încadrat pe funcţie, devenea supusul dar şi protejatul şefului vânătorii româneşti. Exclusivitatea în ce priveşte implicarea în vânătoare, era atât de mare, încât de multe ori se organizau vânători despre care şeful de ocol sau directorul aflau doar după ce acestea se terminau. Datorită acestui exclusivism şi a autonomiei administrative şi funcţionale a vânătorii impuse de Gh. Feneşer, între personalul silvic şi cel de vânătoare, de multe ori relaţiile nu numai că nu erau colegiale, ci uneori degenerau chiar în conflicte. Aceste neînţelegeri existau la toate nivelurile, începând de la personalul de teren şi până la cel din centrala ministerului. Datorită personalităţii lui Gh. Feneşer, în cele mai multe situaţii, vânătoarea avea câştig de cauză. Poziţia lui Gh. Feneşer a trecut prin momente critice în anul 1965 când Gheorghiu-Dej a decedat, fiind succedat de Nicolae Ceauşescu, care a fost ales în 24 iulie 1965 la Congresul al IX-lea al PCR ca secretar general al Comitetului Central al Partidului. Despre modul cum a reuşit Feneşer să tranziteze acest eveniment, s-a discutat la timpul respectiv, dar face unele referiri şi ing. Dincă Lucian în lucrarea sa despre vânătorile cu Ceauşescu. Feneşer cu adevărat a dat dovadă de abilitate, întrucât a reuşit să se menţină în ciuda faptului că noul conducător şi-a început activitatea prin a-i elimina pe toţi apropiaţii defunctului Gheorghiu-Dej. Abilitatea lui Feneşer a constat în faptul că el nu s-a dus la Ceauşescu să-l asigure de loialitatea lui aşa cum au făcut cei ce au fost apoi înlăturaţi, tocmai pentru faptul că prin acest gest i-au declanşat suspiciunea. El s-a prezentat la noul şef al statului, la modul cel mai firesc, ca şi cum nu s-ar fi gândit niciodată că ar putea fi înlocuit, şi l-a informat că are câţiva căpriori la care a făcut observaţii şi care merită să fie vânaţi. În consecinţă l-a invitat pe Ceauşescu să se relaxeze după activitatea intensă pe care o desfăşurase cu ocazia lucrărilor Congresului în care tocmai fusese ales. Ceauşescu a înghiţit cum se spune momeala, acceptând invitaţia, şi chiar a fost flatat de grija manifestată de Feneşer pentru relaxarea lui. Din clipa aceea, Feneşer a continuat să se prezinte la cabinetul şefului statului, ori de câte ori avea prilejul, dar cel puţin săptămânal, pentru a-l informa despre situaţia vânatului ţinut sub observaţie, ispitindu-l de fiecare dată să meargă la vânătoare pentru a se relaxa. Stratagema abilului şef al vânătorii a reuşit pe deplin, astfel că el în scurt timp a devenit un fel de Rasputin al noului conducător român. Ceauşescu nu mergea nicăieri la vânătoare fără să fie însoţit de Gheorghe Feneşer, nici atunci când era invitat direct de către liderul local (primul secretar) al vreunui judeţ. De fapt, astfel de situaţii erau destul de rare, întrucât nu se puteau realiza fără implicarea personalului de vânătoare din teren, iar acesta era obligat să le raporteze imediat lui Feneşer. În cazul când personalul nu s-ar fi conformat acestei cutume, cel vinovat ar fi riscat să fie înlăturat de la vânătoare. Eventualele vânători oficiale, care ar fi reuşit totuşi să fie organizate pe plan local fără implicarea lui Feneşer, aveau toate şansele să nu reuşească. Aşa cum am menţionat, Ceauşescu nu mergea la vânătoare fără a fi însoţit de Feneşer, iar în astfel de situaţii el nu colabora la buna desfăşurare a acţiunii. În cazul când vânătoarea nu reuşea, urma o anchetă care avea ca obiect cauzele nereuşitei şi măsuri împotriva celor vinovaţi. Anchetele de cele mai multe ori se finalizau cu schimbarea din funcţie sau în cel mai fericit caz cu mutarea şefului de ocol sau a directorului. Feneşer, având relaţii de foarte bună colaborare cu organele de securitate şi fiind vorba de probleme legate de şeful statului, anchetele erau girate de către această instituţie, iar hotărârile luate nu mai puteau fi contestate. O asemenea situaţie a avut loc atunci când a fost invitat la vânătoare în România Valery Giscard d’Estaing pe timpul când era ministru de finanţe al Franţei şi se negocia înfiinţarea băncii româno-franceze. Feneşer care chipurile era ocupat în paralel cu pregătirea unei vânători pentru Ceauşescu, a coordonat prin directorul D.E.V. de atunci, organizarea acţiunii pentru oaspetele francez, de aşa manieră încât eşecul a fost total. Organizatorii cărora le fusese impusă acţiunea, au scăpat de destituire numai prin intervenţia fostului prim ministru Ion Gheorghe Maurer, care cunoscând foarte bine modul de a acţiona a lui Feneşer, a înţeles că de fapt învinuiţii nu erau vinovaţi. Din păcate, a căzut însă victimă inginerul Ioan Văduva care era directorul D.E.V.-ului şi care se pare că începuse să nu mai aibă cele mai bune relaţii cu Gh. Feneşer. Întrucât povestea este mai lungă şi mai complicată, vom reveni cu ea într-un alt capitol destinat special acestei teme. În încheiere, reamintim că cele consemnate în aceste pagini, fac parte dintr-o lucrarea în curs de elaborare care este intitulată: Pagini inedite din istoria postbelică a cinegeticii româneşti.
Miercurea-Ciuc, 20 martie 2012
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 4 (160), anul XI din aprilie 2012)
