Turismul cinegetic – resursă economică şi mijloc de gestionare durabilă a vieţii sălbatice
Relaţia cinegeticii cu economia
Nota caracteristică a vânătorii a fost tot timpul aceea de aducătoare de valori; la început doar materiale (carne, piei, blănuri, etc.) şi apoi din ce în ce mai mult pecuniare ( venituri obţinute prin autorizaţii de vânătoare, de filmare de fotografiere, etc.) devenind ceea ce în economia de piaţă numim „o afacere”. Din aceste considerente, în perioada postbelică, activitatea de vânătoare în România era denumită economia-vânatului, termen ce era inclus în noţiunea mai largă de economie forestieră ce avea ca obiectiv valorificarea tuturor resurselor pădurii, atât a celor lemnoase dar mai ales a celor nelemnoase, care au perioade de refacere mult mai scurte (vânat, fructe, seminţe ciuperci etc.) Pornind de la această asociere a economiei cu vânătoarea, se poate imagina o schemă conform celei din figură în care se poate vedea cum interesele economice şi cele biologice ale societăţii, se întâlnesc şi se asociază în sfera intereselor sociale. Linia verticală a cercului de pe schemă, marchează impactul dintre economie şi biologie în sfera intereselor sociale. După cum se poate observa această linie este de fapt diametrul cercului ce reprezintă sfera, şi ea ne sugerează situaţia de echilibru în care trebuie să se afle cele două domenii. Dacă diametrul se înclină pierzându-şi verticalitatea, sau se reduce doar la o secantă, atunci avem de-a face cu un dezechilibru în care unul dintre domenii este dominat de celălalt fapt ce poate genera unele conflicte în sfera socială. Dacă echilibrul nu se restabileşte foarte repede, conflictele se accentuează şi pot determina în final chiar şi distrugerea celor două domenii. Într-un limbaj consacrat, aceasta înseamnă pentru economie: falimentul iar pentru biologie: dezastrul ecologic. Dacă analizăm locul ocupat de vânătoare în cadrul resurselor naturale, conform unei grupări convenţionale care le grupează în regenerabile şi neregenerabile, atunci evident aceasta se încadrează în prima categorie, vânatul fiind o resursă biologică vie aflată într-un proces continuu de creştere şi dezvoltare. Aceste calităţi sunt din punct de vedere economic foarte importante, întrucât ele asigură continuitatea în timp a activităţii economice din domeniul cinegetic. Perioada de timp în care poate funcţiona o asemenea activitate rezultată din asocierea a două domenii diferite, depinde de modul cum sunt gestionate resursele lor sau cu alte cuvinte de bonitatea managementului aplicat. Calitatea actului managerial în economia vânatului, sub raport biologic, este garantată ca şi în cazul gospodăririi durabile a pădurilor, de modul cum se respectă principiul continuităţii, conform căruia pentru a avea continuitate, recoltele anuale împreună cu pierderile inerente nu pot să fie mai mari decât creşterile pe aceaşi perioadă. Continuitatea actului managerial sub raport economic, este garantată de reluarea ciclului de producţie, care în cea mai mare parte depinde la rândul său de cuantumul sumelor investite pentru reluarea activităţii. Echilibrul bio-economic Se poate afirma că resursele biologice, respectiv vânatul şi efectele economice, adică veniturile realizate prin valorificarea lui trebuiesc menţinute în echilibru ca şi cum ar fi talerele unei balanţe. Dacă luăm de pe talerul resurselor biologice vânat, acesta prin valorificarea lui încarcă talerul veniturilor iar dacă o bună parte din excedentul astfel obţinut nu-l investim în lucrări de refacere a efectivelor, balanţa se dezechilibrează. Dacă în schimb nu recoltăm vânat, talerul resurselor se încarcă prea mult iar cel al veniturilor se goleşte şi ne având resurse pentru a-l încărca din nou, balanţa de asemenea se dezechilibrează. Concluzia se impune de la sine: dacă dorim să menţinem într-un echilibru bio-economic optim resursele cinegetice, atunci este necesar să valorificăm recoltele de vânat de la fiecare specie, iar veniturile astfel obţinute să le reinvestim în lucrările de amenajare şi gospodărire ale fondurilor de vânătoare de unde ele provin. Cu cât vom investi mai mult în lucrările de amenajare a fondurilor de vânătoare, cu atât vor fi mai mari recoltele şi evident apoi veniturile, iar cu cât veniturile vor deveni mai mari cu atât şi sumele alocate lucrărilor de gospodărirea vor fi mai mari iar managementul tuturor speciilor de animale din fauna sălbatică va fi mai performant. Chiar dacă la început veniturile nu vor depăşi prea mult cheltuielile, fiind vorba despre unele lucrări de amenajare care au caracter de investiţie, cu timpul situaţia se va schimba. Cheltuielile se vor stabiliza, iar veniturile vor continua să crească şi în aceeaşi măsură şi profitul, gradul de rentabilitate fiind din ce în ce mai ridicat. Aspecte economico-financiare Numai dacă există bani pentru a amenaja şi gospodări fondurile de vânătoare putem vorbi despre strategii şi măsuri concrete de gestionare durabilă atât a speciilor protejate cât şi a întregii vieţi sălbatice. Întrebarea retorică care se pune de la sine este următoare : de unde să luăm fondurile necesare unor astfel de acţiuni de protejare a vieţii sălbatice dacă nu se obţin venituri din vânătoare ? Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că nu avem de unde lua banii decât de la o categorie de oameni care suferă de o pasiune foarte veche: vânătoarea. În sprijinul afirmaţiei în mod firesc ne putem pune cel puţin trei întrebări: Cine în afară de vânătorii care suferă de patima de a vâna, ar mai fi dispuşi să dea sume considerabile de bani pentru a obţine un trofeu care de fapt nu are nici o valoare intrinsecă decât numai una emoţională ? Oare oamenii care au această pasiune trebuie condamnaţi de societate aşa cum mass-media nu de puţine ori a încercat să instige populaţia prin gura unor prooroci mincinoşi care prevesteau sfârşitul faunei? Nu este mai bine ca această pasiune a unora dintre semenii noştri să fie folosită în scopuri ecologice şi în interesul nostru al tuturor scutindu-ne de o contribuţie pecuniară firească pentru protecţia ambientului? Vânătoare este o patimă sau o pasiune ? Mă întreb şi Vă întreb şi pe Dvs. oare această pasiune de a vâna este un viciu sau o afecţiune psihică, aşa cum încercă unii cu o îndoielnică competenţa să ne convingă bâlbâindu-se la televizor ori de câte ori au prilejul? Oare această meteahnă nu a fost dată unora dintre semenii noştri (care nu întâmplător dispun şi de bani suficienţi proveniţi din alte îndeletniciri) tocmai ca prin vânătoare să fie realizate venituri ce pot şi trebuie să devină principala sursă de finanţare al lucrărilor de reconstrucţie ecologică şi gestionare durabilă a faunei şi a florei? În sprjinul acestei afirmaţii, recunosc, puţin cam hazardate şi fără suport ştiinţific prin care încerc de fapt să Vă sugerez că pasiunea unor indivizi de a vâna a fost dată tocmai pentru a exista o sursă de finanţare a lucrărilor de gestionare durabilă a vieţii sălbatice, supun atenţiei Dvs.un citat din marele Albert Einstein,care în luna august a anului1927 afirma : „Totul este deja hotărât, determinat, ca şi sfârşitul, hotărât de forţe asupra cărora noi nu avem nici o putere. Această decizie a fost luată în egală măsură pentru insecte ca şi pentru stele. Oamenii, plantele sau praful cosmic, toţi şi toate dansează după o anumită melodie care vine de foarte departe, de la un arbitru invizibil, care a decis totul.” Dacă acest mare om de ştiinţă, era atât de convins că în lume totul se desfăşoară conform unui program dirijat de un Arbitru invizibil, ce ne controlează pe toţi începând cu insectele şi terminând cu stele, cu atât mai mult afirmaţia trebuie acceptată pentru formele superioare de viaţă, ce fac parte din fauna sălbatică de interes cinegetic, care prin cerbul legendar ce purta simbolul creştinătăţii pe frunte a fost dată în grija Sfântului HUBERTUS. Turismul cinegetic Această formă de turism ce are ca obiect declarat al preocupării sale valorificarea faunei de interes cinegetic, poate să devină cel mai eficient mijloc de gospodărire durabilă a tuturor resurselor ecologice integrate în a doua mare componentă a ecosistemului forestier care constituie fauna sălbatică. Dacă este corect practicat, turismul cinegetic este cel ce poate asigura echilibrul în sfera bio-economică a intereselor sociale reprezentate în figura mai sus. Această formă de turism este practicat în prezent prin trei mijloace specifice: 1) Vânătoarea clasică cu arma; 2) Vânătoarea de imagini cu camere foto sau video; 3) Observaţiile etologice, în scopuri ştiinţifice sau doar ca simplu hobby. Fiecare dintre ele în parte şi toate împreună, au capaciatea să transforme şi să atragă în final spre sfera socială, valoarea biologică a faunei în forma pecuniară, educaţională, curativă etc. utilă pentru întreaga societate modernă, aflată într-un stadiu de profundă artificializare. Atunci când apar unele probleme legate de vânat şi vânătoare de cele mai multe ori este acuzat operatorul de turism cinegetic deşi nu întodeauna el este cel vinovat. Aceste stări de fapte apar şi se amplifică pe fondul lipsei unei strategii coerente în domeniul gestionării faunei sălbatice. România ar trebui să aibă câte o strategie de gestionare durabilă pentru fiecare specie de vânat şi mai ales pentru cele care sunt mai importante şi tradiţionale, cum este ursul brun şi carnivorele mari. O asemenea strategie ar trebui să cuprindă nu numai măsurile de gospodărire ce trebuie luate ci şi sursele de finanţare cu care pot fi ele aplicate. Sursele de finanţare pot să şi le ofere chiar speciile de vânat care constituie obiectul strategiei, dacă ele sunt bine gândite şi valorificate printr-un turism cinegetic logic, raţional şi aplicat corespunzător. Este cazul să înţelegem că societatea umană prin implicarea şi extinderea influenţei factorului antropic în toate formele de relief, a adus prejudicii majore tuturor formelor de viaţă care s-au adaptat acestor noi condiţii ambientale artificializate, modificându-şi profund şi ele de cele mai multe ori comportamentul lor înnăscut. În aceste condiţii, a le lăsa să se descurce singure aşa cum o făceau înainte de a fi intervenit aceste modificări, nu mai este posibil. Este ca şi cum un pui de căprioară, scos din ambientul lui natural şi crescut în captivitate fiind hrănit cu biberonul, când a ajuns mare îl vom duce în mijlocul pădurii şi îl vom lăsa singur pentru a-l face fericit, trăind împreună cu semenii lui. El nu va şti nici să mănânce nici să se adape şi nici să se adăpostească fiind o victimă sigură a unei utopice fericiri pe care sincer i-am dorit-o. Să nu fim naivi şi să înţelegem odată şi pentru totdeauna că povestea cu Fram ursul polar pensionat de la circ şi lăsat să fie fericit pe banchiza de la Polul Nord nu este nimic mai mult decât o minunată poveste optimistă pentru adormit copiii. A lăsa astăzi fauna sălbatică, ca în contextul socio-economic actual, să se descurce singură este un gest iresponsabil echivalent cu abandonul familial. 1. Vânătoarea clasică cu arma – rămâne în continuare încă unul din instrumentele cele mai importante de gestionare durabilă a vieţii sălbatice în ciuda criticilor vehemente sau uneori chiar violente ce-i sunt aduse de către ecologiştii mai mult sau mai puţin cunoscători ai problemelor globale ale ecosistemelor forestiere. Iată unele din motivele ce pot susţine această afirmaţie: ● Răpitoarele fie au dispărut din numeroase biotopuri, fie au o situaţie precară în ce priveşte menţinerea lor în ecosistem datorită degradării continue a condiţiilor de habitare Această stare de fapte generează consecinţe deosebit de nefaste asupra echilibrului ecologic dând posibilitatea înmulţirii în masă a speciilor ierbivore ce costituiau baza trofică a răpitoarelor respective. Consecinţele sunt atât de factură economică cât şi ecologică. Consecinţele economice constau în pagubele pe care ierbivorele le aduc culturilor agricole. Consecinţele ecologice se manifestă prin reacţia şi atitudinea populaţiei afectate de aceste pagube, atât faţă de speciile respective, cît şi în general faţă de întreaga faună sălbatică. În aceste condiţii este de la sine înţeles că intervenţia factorului antropic pentru limitarea înmulţirii necontrolate a anumitor specii de animale sălbatice devine foarte necesară şi de fapt unica soluţie de păstrare a echilibrului ecologic. Intervenţia omului trebuie făcută astfel încât să se efectueze nu numai o extragere a întregului spor anual acolo unde efectivele au atins nivelele optime, ci şi scoaterea prin această acţiune a tuturor exemplarelor necorespunzătoare din punct de vedere biologic. Cu alte cuvinte intervenţia omului trebuie să fie una de selecţie artificială care să substituie selecţia naturală făcută în mod normal de răpitoare. De aici nu trebuie să înţelegem că este necesară adoptarea unei soluţii unilateral protecţioniste şi prioritar economice prin care să eliminăm toate răpitoarele, iar rolul acestora de limitare şi selecţie a speciilor plantivore să fie preluat de către factorul antropic aşa cum a fost intenţia să se procedeze la noi în ţară în perioada postbelică când cuvântul de ordine în gospodărirea vânatului era combaterea răpitoarelor prin toate mijloacele până la exterminarea lor totală. Această acţiune era stimulată prin oferirea de premii însemnate acordate celor ce făceau dovada că au ucis un animal sau o pasăre răpitoare existând disponibilitatea din partea autorităţilor ca aceste fapte chiar dacă se efectuau ilicit să nu fie considerate drept braconaj. Ideal este ca prin vânătoarea cu arma să se ajungă la o stare de echilibru ecologic controlându-se prin extrageri raţionale relaţia pradă-prădător astfel încât aceasta să fie optimă din toate punctele de vedere. 2) Vânătoarea de imagini cu camere foto sau video – este o metodă relativ nouă de valorificare a resurselor cinegetice care este agreată de un număr tot mai mare de iubitori ai naturii. Motivele ce stau la baza creşterii preferinţelor pentru o astfel de vânătoare sunt printre altele: ● Dorinţa anumitor oameni de a fi vânători şi a practica vânătoarea dar care nu se încumetă din considerente de ordin psihologic să ucidă animalele şi nici nu le face plăcere să-şi orneze locuinţele cu trofeele ce au fost dobândite pe această cale. Există desigur explicaţii logice şi raţionale care lămuresc motivele acestei tendinţe de trecere de la vânătoarea clasică ancestrală la aceea de imortalizare a vânatului prin imagini. Explicaţiile ţin probabil mai mult de domeniul psihicului uman, care are tendinţa de a se îndepărta tot mai mult de instinctul primar şi de a evolua spre stări mai puţin agresive, mai pacifiste, favorizate de creşterea nivelului de culturalizare a societăţii umane contemporane. La acestea se pot adăuga şi motivaţii de ordin economic şi social cum ar fi costurile ridicate, lipsa de timp disponibil şi nu în ultimul rând pierderea tradiţiei prin înlocuirea acestui sport cu altele mai moderne, mai active şi mai atractive pentru tineret. Întrucât nu acesta este subiectul temei abordate de noi, nu mai insistăm asupra acestor cauze ci ne vom mulţumi doar să constatăm această realitate şi să analizăm foloasele ce le poate aduce în domeniul gestionării durabile a vieţii sălbatice. Dacă ne gândim bine vom constata că de fapt între vânătoarea clasică şi aceea de imagini nu sunt deosebiri esenţiale, singura fiind că vânatul nu este ucis cu ajutorul armei, iar trofeul nu mai este o bucată de os ci o imagine fotografică. Poate chiar vânătoarea de imagini are unele avantaje în plus, prin faptul că pe de o parte „vânatul” respectiv poate fi „vândut” la mai mulţi vânători şi exclude totodată posibilitatea rănirii lui, cât şi a tuturor consecinţelor negative ce decurg din aceasta. În ce priveşte practicarea vânătorii, nu este nici o deosebire între cele două variante, fiind abordabile şi în cazul vânătorii de imagini ca şi în cazul celei clasice, toate cele trei metode tradiţionale cunoscute, respectiv pânda, dibuitul şi goana. 3) Observaţiile etologice, în scopuri ştiinţifice sau doar ca simplu hoby, constituie de fapt o alternativă a vânătorii de imagini, aceasta urmărind mai mult cunoaşterea şi studierea animalelor sălbatice fie în scopuri ştiinţifice, de cercetare fundamentală sau specifică, fie doar ca simplu hoby al unor indivizi pasionaţi de viaţa sălbatică. Ca şi în primele două alternative, există şi aici o explicaţie: ● Există printre noi indivizi caracterizaţi printr-o sensibilitate deosebită, ce au un respect şi o stimă atât de mare pentru mama natură încât nu doresc să deranjeze intimitatea animalelor sălbatice nici chiar cu zgomotul camerei de luat vederi sau a celei de filmat. Aceşti indivizi sunt de regulă cercetători ştiinţifici născuţi pentru o astfel de profesie, care au adoptat principiul de efectuare al observaţiilor etologice postulat de cunsocutul etolog Niko Tonbergen care spunea că pentru a realiza observaţii etologice autentice, cercetătorul nu trebuie să deranjeze animalul sub nici o formă, motiv pentru care recomanda ca etologia să facă uz numai de „carnetul şi creierul cercetătorului”. Deşi din această categorie de „vânători” nu fac parte prea mulţi indivizi, totuşi am menţionat-o mai mult cu titlu informativ, pentru a fi cunoscută şi folosită atunci când va fi cazul. Concluzii Ecosistemul forestier are în componenţa sa viaţa sălbatică ce constituie o resursă ce nu este valorificată până în prezent la nivelul potenţialului său economic şi biologic. Turismul cinegetic constituie forma cea mai bună de valorificare în complex a resurselor cinegetice cu condiţia ca acestea să fie utilizate integral şi cu respectarea principiului continuităţii. Turismul cinegetic este o formă specifică de turism, motiv pentru care în acest caz operatorul de turism trebuie să aibă o pregătire specială fiind de preferat ca el să fie de fapt maestru de vânătoare care gestionează viaţa sălbatică din teritoriul respectiv.
(Studiu susţinut la Simpozionul RNP, Braşov, 16 octombrie 2005)
