Văduva verde
Am stat mult timp în cumpănă până m-am hotărât să abordez sau nu o astfel de temă „fierbinte” cum este soarta pădurii care întotdeauna stârneşte dispute foarte puternice între politicieni şi bineînţeles învolburează media noastră tot mai democratic implicată şi mai flămândă de ştiri senzaţionale. Ce este mai trist, constă în faptul că prin abordarea unor astfel de teme, până la urmă ponoasele le trage nu cel ce a abuzat voit sau din greşeală de o măsură legislativă, ci tot cel ce a avut curajul să atragă atenţia asupra unor nereguli produse deja sau a altora previzibile. Din păcate aceste metehne sunt vechi de când făptura umană şi din această cauză sunt foarte greu de îndreptat; să ne reamintim doar de soarta tragică a solilor ce aduceau în antichitate veşti proaste stăpânilor. De la bun început doresc să precizez că nu sunt şi nici nu am fost împotriva retrocedării pădurilor, întrucât dacă se ţine cont de principiile gospodăriri lor durabile şi sunt respectate legile scrise şi nescrise ale ecosistemului forestier, atunci nu mai are importanţă cine sunt de fapt proprietarii. Cu alte cuvinte, dacă nu ne vom atinge de „fructul oprit” şi vom tăia din păduri numai ce trebuie, când trebuie, de unde trebuie şi mai ales dacă vom pune la loc ce am luat, împădurind la timp suprafeţele dezgolite, atunci gestionarea durabilă a „aurului verde” va fi asigurată nu numai pentru generaţia actuală ci şi pentru cele viitoare. Din păcate însă tentaţia astăzi este atât de mare încât aproape nimic nu-i mai poate opri din acţiunile lor devastatoare pe hoţii de lemne care în ultimii 15 ani au câştigat o dexteritate inegalabilă în autoapărare prin folosirea pro-domo a proverbului „hoţii strigă: hoţii”. Paradoxal în astfel de acţiuni diversioniste sunt vizaţi cei ce prin neimplicarea în acţiuni mafiote, prin moralitatea şi profesionalismul lor ar putea contribui la eradicarea fenomenului şi care din aceste motive sunt periculoşi pentru hoţii autentici. Tactica folosită pare naivă, puerilă, dar în realitate este foarte parşivă. Se începe prin scoaterea în presă a unor neadevăruri naive, inofensive, scrise de un începător nepriceput şi care pur şi simplu la prima vedere pare să greşescă fără nici o intenţie. Poate să apară apoi un parlamentar care face o interpelare legat de cele citite şi care se simte dator să atragă totuşi atenţia organelor de urmărire penală să se autosesizeze. În felul acesta, din aproape în aproape cel ce vrea să demaşte hoţiile poate să ajungă victima propriului său simţ civic. Deşi cele relatate par a fi o ficţiune, ele sunt o realitate tristă dar adevărată pe care printre mulţi alţii şi eu personal o pot dovedi. În căutarea soluţiilor pentru salvarea pădurilor de la devastare, se încearcă preluarea unor modele de la ţările vecine sau alte ţări europene. De cele mai multe ori, după un timp se constată ca acestea fie nu au putut fi implementate, fie dacă s-a reuşit cu chiu cu vai adoptarea lor, ele nu funcţionează (pentru exemplificare, a se vedea modelul legii sănătăţii preluat din Germania). La prima vedere pare că nu s-a acţionat destul de ferm şi de consecvent pentru implementare soluţiilor. Dacă vom analiza însă cauzele reale, vom constata că au fost preluate doar soluţiile, fără a se ţine cont de condiţiile locale specifice ţărilor de origine. Pentru a fi cât mai convingător voi recurge la un exemplu care nu este afectat de specificul nostru naţional, în sensul că noi românii, vrem nu vrem spre ruşinea noastră suntem consideraţi ca având o înclinaţie mai accentuată spre „hoţie” decât locuitorii altor ţări vecine sau apropiate, fapt confirmat şi de nivelul corupţiei apreciat la noi de U.E. Din aceste considerente să luăm situaţia delictelor silvice din Ungaria, comparativ cu zonele locuite de populaţia majoritar maghiară din România. În timp ce în Ungaria practic nu se fură lemne din pădure, la noi delictele silvice nu sunt cu nimic mai mici în zonele locuite de populaţie maghiară comparativ cu restul ţării. Dacă ne vom lua după cele afirmate de către unii din liderii din România ai acestei etnii am putea crede că situaţia este chiar mai gravă în aceste zone. Cauzele pentru care în Ungaria şi alte ţări vecine nouă nu se fură lemne, iar la noi da, nu sunt nici pe departe de natură etnică ci doar legislativă. Dacă în majoritatea ţărilor europene sustragerea arborilor din pădure este considerată drept furt şi este sancţionată ca atare, la noi legea este mai permisivă; delicvenţa silvică fiind sancţionată în general prin legi speciale şi doar în anumite situaţii prin codul penal. Dacă cu câteva decenii în urmă, când populaţia era mai puţin şcolită şi posibilităţile de a munci pentru a agonisii cele necesare traiului de zi cu zi erau mai reduse, o abordare mai înţelegătoare a delicvenţei silvice era explicabilă, astăzi însă situaţia este cu totul diferită. Este necesară o altă abordare juridică a delicvenţei silvice, în sensul înăspririi sancţiunilor legate de furtul de arbori nu doar prin majorarea amenzilor ci prin încadrarea abaterilor respective în prevederile codului penal. Altfel spus sustragerea arborilor forestieri să fie considerat furt în sensul strict al cuvântului, să fie sancţionată prin codul penal şi să nu mai fie considerată un furt atipic care trebuie sancţionat prin legi speciale. Ei bine, dacă noi nu vom schimba nimic în modul de abordare juridică al delicvenţei silvice şi nu vom rezolva problema furturilor din păduri, putem să preluăm orice model de gestionare a vegetaţiei forestiere, că oricum el nu va fi performant în ţara noastră. Dacă vom revedea discursurile parlamentarilor de acum 15 ani când se argumenta necesitatea retrocedării pădurilor, vom constata că nici unul nu afirma că măsura este necesară pentru a asigura accesul la lemne al viitorilor proprietari. Toţi susţineau că noii proprietari vor avea grijă mult mai bine de pădurile ce le vor primi şi că vor cugeta foarte bine când vor dori să taie un arbore. Ce s-a întâmplat în realitate cred că nici nu mai trebuie comentat. Amenajamentele silvice şi silvo-pastorale care într-adevăr asigurau cadrul tehnic pentru gestionarea durabilă a pădurilor şi pajiştilor montane au fost aruncate cât colo şi în locul lor au apărut celebrele studii de amenajare sumară a noilor proprietăţi, care au facilitat legalizarea jafurilor. Până nu este prea târziu, trebuie revizuite principiile de amenajare a pădurilor în noile condiţii şi renunţat la studiile sumare. Fondul forestier din perimetrul României trebuie gestionat unitar, pe unităţi de producţie şi de amenajare, iar în cadrul acestora fiecare proprietar să respecte prevederile programului de gestionare durabilă, şi să beneficieze în calitatea ce o are de toate foloasele materiale ce rezultă în urma lucrărilor silvice. Este de neînţeles cum în timp ce în agricultură se căutau metode de reglementare şi de cointeresare a proprietarilor pentru comasarea fondului funciar agricol, în cadrul aceluiaşi minister de care aparţinea şi silvicultura, fondul forestier se „reamenaja” prin acele studii sumare şi era fărâmiţat în bucăţele de cel mult unu sau câteva hectare. Să ne reamintim că retrocedarea pădurilor s-a efectuat în aceşti ultimi 15 ani în mai multe etape asemănător principiului formării bulgărelui de zăpadă care prin rostogolire pe versant se face din ce în ce mai mare până când în final declanşează avalanşa. La început în 1990 s-a retroceda doar câte maximum 1 hectar de pădure de fiecare fost proprietar persoană fizică şi nu pe vechiul amplasament, în anul 2000 câte 10 ha. de persoană fizică şi 20 ha la cei asociaţi în forme juridice şi de această dată pe amplasamentele iniţial avute, iar în final se retrocedează „in integrum”. Există riscul ca în final şi în cazul în speţă al retrocedării terenurilor, să se declanşeze o „avalanşe” prin faptul că nu vor mai fi suprafeţe de unde să fie retrocedate „in integrum”proprietăţile foştilor latifundiari, întrucât nu în toate cazurile de retrocedări succesive s-a luat ca referinţă situaţia proprietăţilor din anul 1948 atunci când acestea au fost confiscate. În concluzie, cred că este necesar a se acorda mai multă atenţie fondului forestier al României şi în acest sens ar trebui luate unele măsuri de remediere a situaţiei actuale generată de modul cum s-a gestionat pe parcurs problema retrocedării averilor : - Clarificarea cât mai urgentă a proprietăţilor din fondul forestier naţional în sensul rezolvării tuturor litigiilor, având în vedere că se conturează formarea unor precedente de practică judiciară prin anularea contrar prevederilor legale, a titlurilor de proprietate date la început pe alte amplasamente decât cele iniţiale; - Inventarierea întregului fond forestier conform noilor proprietăţi şi clarificarea modului de gospodărire (de către proprietar, de structuri proprii sau pe bază de contract de administrare de către alte structuri autorizate) cât şi a responsabilităţilor cu privire la aplicarea şi respectarea regimului silvic; - Amenajarea unitară a întregului fond forestier al României şi zonarea lui funcţională din nou, avându-se în vedere calamităţile naturale ce s-au produs în cursul acestor ani; - Armonizarea legislaţiei silvice conform situaţiei actuale a repartizării fondul forestier naţional pe noii proprietari şi eliminarea tuturor ambiguităţilor; - Organizarea mai funcţională, mai eficientă şi mai unitară a controlului aplicării regimului silvic pe întregul fond forestier al ţării, aşa cum este în statele dezvoltate, şi asigurarea pazei pădurilor prin structuri specializate, dar care să nu mai aibă responsabilităţi şi pe linia gospodăririi pădurilor şi valorificării lemnului cum este în prezent - Declararea fondului forestier al ţării ca bun naţional public de interes strategic, având în vedere poziţia geostrategică a României şi rolul de protecţie al pădurilor. În încheiere îmi permit să atrag atenţia că politizarea excesivă a unei astfel de teme de interes naţional cum este gospodărirea durabilă a pădurilor, în scopul obţinerii de capital politic este nu numai neproductivă ci chiar nocivă, întrucât problema ajunge într-o zonă de crepuscul în care specialiştii autentici nu se mai pot exprima deschis, fiind intimidaţi şi apoi ignoraţi prin diferite acţiuni de denigrare mediatică, şi astfel problemele vitale nu se mai rezolvă, ele ajungând doar o simplă trambulină politică.
8 decembrie 2005
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 12(84), decembrie 2005, p. 8-9)
