Vânătoarea a devenit un moft sau a rămas o necesitate?
Întrebarea apreciez a fi foarte actuală, întrucât mulţi consideră şi acceptă că vânătoarea a fost o necesitate de supravieţuire a omului primitiv, iar acum a devenit un moft sau un comportament patologic al indivizilor cu înclinaţii agresive. Cred însă, că este în acelaşi timp o întrebare oportună, fiind pusă într-un moment când un răspuns bine motivat ar putea constitui un cap de pod pentru reconcilierea relaţiilor dintre vânători (cei ce vânează) şi ecologişti (cei ce nu vânează). Aceste relaţii, după cum se ştie, în prezent sunt destul de încordate şi de păguboase pentru imaginea ambelor tabere, motiv pentru care soluţionarea divergenţelor este foarte necesară, mai ales dacă ţinem cont că discordia în realitate este mult mai puţin motivată decât pare la prima vedere. Mărul acestei discordii a crescut pe pomul lipsei de dialog şi de încredere între indivizii de bună credinţă ai celor două tabere antagoniste, la care se mai adaugă, ca de obicei, grija de a adânci conflictul a unor aşa-zişi „ecologişti” şi „vânători”, de fapt nişte indivizi obsedaţi de căpătuială şi alte interese egoiste. Motivele pentru care unii oameni vânează iar alţii nu, sunt numeroase şi de aceea este greu ca în câteva cuvinte să dăm răspuns la o astfel de întrebare tot atât de complicată precum celebra dilemă shakespeareană „a fi sau a nu fi”. Cei ce se hotărăsc să investească sume deloc neglijabile cumpărându-şi arme de vânătoare şi echipamentul accesoriu necesar pentru a adera la tagma vânătorilor, sunt mânaţi în principiu de două imbolduri situate în mod paradoxal la antipozi: -O primă categorie este a celor care vânează dintr-un instinct moştenit sub imboldul unei „chemări a străbunilor” ce se trage din vremea imemorială a începuturilor genezei când după cum afirma poetul: „Nu era azi nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una”. Aceştia sunt de regulă şi de fapt vânătorii autentici, cei ce se nasc cu o profundă iubire faţă de natură, cu care se contopesc, se identifică şi pe care o admiră şi o respectă în chipul său de creaţie perfectă, veşnică şi nemuritoare. - A doua categorie este a celor care vânează dintr-un oportunism disimulat de cele mai multe ori în nevoia de recreiere, de deconectare de la suprasolicitările muncii intelectuale de fiecare zi. Printre aceştia din urmă vom întâlni de multe ori parveniţi care s-au îmbogăţit prin mijloace „legale” numai de ei ştiute. Ei sunt cei ce nu au nici un Dumnezeu şi în consecinţă nu pot avea nici respectul cuvenit faţă de creaţia lui, pe care consideră că pot să o cumpere şi s-o vândă după bunul lor plac. Aceştia sunt cei ce compromit cu adevărat ideea de vânat şi vânătoare. Dar consider că acum, în acest context nu merită să fie luată în discuţie această ultimă categorie şi din aceste considerente vom reveni la prima categorie, a vânătorilor autentici. Pentru a înţelege şi argumenta de ce această categorie de semeni ai noştri îşi manifestă dragostea şi admiraţia faţă de natură ucigând animale nevinovate, vom invoca câteva din reflexiile şi cugetările lui Székely János, un cunoscut scriitor transilvănean (poet, eseist şi dramaturg), care era un vânător autentic, iubea natura şi cunoştea preceptele etologiei. Răposatul cărturar, în timpul regimului comunist, fiind o personalitate marcantă şi având armă de vânătoare, era tot timpul hărţuit de organele de miliţie, motiv pentru care la un moment dat a renunţat la calitatea lui de vânător. Scriitorul nefiind un materialist, nu tânjea după trofee sau alte foloase materiale şi nu dorea nici să se remarce prin calităţi vânătoreşti deosebite, fiind deja cunoscut ca un scriitor consacrat. În consecinţă a renunţat la calitatea de vânător, şi a schimbat arma cu un aparat de fotografiat cu care putea să imortalizeze animalele, socotind că va avea aceeaşi satisfacţie ca şi în cazul folosirii armei, sau poate mulţumirea va fi şi mai mare. Din păcate nu s-a întâmplat aşa cum gândise. Nici satisfacţia fotografierii vânatului şi nici apetenţa pentru a ieşi dimineaţa în zori sau seara în amurg la vânătoare de imagini nu era pe măsura celei când se ducea la vânătoare cu arma. Ieşirile lui pe teren după un timp au început să se rărească, devenind din ce în ce mai puţin plăcute, mai obositoare, până când a renunţat aproape cu desăvârşire la aceste expediţii de tip foto-safari, după ce a recunoscut cu resemnare: fără armă nu merge; nu merită să te trezeşti cu noaptea în cap pentru aşa ceva. Iată motivele care în opinia scriitorului, l-au împins la această renunţare şi care constituie de fapt argumentele ce explică nevoia omului de a ieşi în natură cu arma de vânătoare, adică de fapt de a vâna, întrucât a vâna înseamnă după cum vom vedea, ceva mai mult decât pur şi simplu a împuşca animale sălbatice. Argumentaţia scriitorului începe cu un fel de motto: „Nu omul duce arma la vânătoare ci arma îl duce pe om”, şi continuă cu o întrebare retorică: Ce o fi determinând la armă (lance, săgeată) această atracţie, acest îndemn, se poate spune chiar putere de vrajă, care îl face pe om să renunţe la cel mai dulce somn şi să iasă cu noaptea în cap pentru a călca în picioare zăpada sau a se căţăra pe munţi abrupţi în timp ce plouă torenţial ? Iată şi explicaţiile lui: Aceea că arma este periculoasă. Arma îl face pe om parte componentă a naturii. Excursionistul este numai un musafir al naturii, spune scriitorul, în timp ce vânătorul este parte componentă a ei. Excursionistul doar se plimbă prin pădure, vânătorul are treabă acolo. Vânătorul, prin faptul că este periculos şi are treabă în natură se poate spune despre el că se integrează în ea: devine o forţă interioară a aceluiaşi ecosistem, din care excursionistul în mod necesar rămâne pe din afară. Din aceste considerente pentru vânător totul devine important. Relieful, clima, anotimpul, vegetaţia, vremea, ziua, noaptea, vântul, iarba şi frunzele uscate, nimic nu este lipsit de importanţă pentru vânător. Pentru el ecosistemul este un întreg unitar pe care îl cunoaşte în detaliu, îl simte instinctual şi care de fapt constituie pentru vânător cel mai confortabil ambient. Toţi biologii şi mai ales etologii cunosc relaţia pradă-prădător ce există între carnivore şi ierbivore, şi care constituie de fapt o adevărată confruntare între „armele de autoapărare şi atac” ale speciilor implicate. Relaţia pradă-prădător, îmbracă aspectul unui adevărat „război rece”, un fel de „cursă a înarmărilor” între două părţi aflate în conflict. Cu cât organele de simţ prin care animalul-pradă recepţionează informaţiile ambientale se perfecţionează pe calea evoluţiei prin selecţia naturală, pentru a se putea apăra cât mai bine, cu atât şi comportamentul de atac al speciilor răpitoare se diversifică devenind mai eficient, iar cu cât acesta devine mai eficient şi comportamentul de autoapărare al victimelor prezumtive se perfecţionează şi mai mult. În acest context se încadrează şi omul vânător, deoarece în momentul când are arma în mână el se află deja pe vârful piramidei eltoniene a ecosistemului, dominându-l întrucât devine cel mai puternic „răpitor” al tuturor speciilor naturale atât nerăpitoare cât şi prădătoare. Cu alte cuvinte, omul din momentul în care se află pe teren cu arma în mână, devine „animal de pradă” încadrându-se în ecosistem asemănător unui răpitor universal. El vede din interiorul sistemului ceea ce etologul vede din exterior. Această situaţie de a vedea sistemul din interior şi nu din exterior, îi conferă lui (vânătorului) posibilitatea de a observa mult mai bine şi mai veridic toate aspectele specifice. Nu este deloc indiferent dacă un sistem este observat din interior sau din exterior. Dacă bunăoară cosmosul l-am vedea din exterior, viziunea noastră asupra lui ar fi cu totul diferită faţă de cea actuală. Ambiţia spiritului uman este foarte mare şi satisfacţia lui este pe măsură, atunci când poate vedea ce se află într-un sistem din care el nu face parte, sau atunci când poate privi în afara sistemului din care el face parte. Ei bine, tocmai vânătoarea oferă omului satisfacerea acestor duble deziderate. Populaţia umană este parte integrantă a ecosistemului terestru. Numai că între aceasta şi viaţa sălbatică se interpune un subsistem de o importanţă determinantă care este societatea, sau lumea civilizată cum ne place s-o denumim. Aceasta (societatea) ,este de fapt un ambient artificial, pe care omul l-a construit în jurul său ca pe o colonie de termite, şi din care se poate spune că mulţi nici nu mai pot să vadă în afară. Vânătoarea este cel mai eficient mijloc de a vedea în afara societăţii umane, şi de a ne reintegra (renatura) chiar şi temporar în interiorul ecosistemului. Vânătorul prin poziţia lui bivalentă, poate vedea atât sistemul natural cât şi subsistemul artificial, atât din interior cât şi din exterior, se poate spune chiar, că poate privi simultan din unul în celălalt. În încheierea acestei incursiuni în cugetările cinegetice ale scriitorului şi vânătorului Székely János, ca o primă concluzie putem afirma că vânătoarea este necesară şi utilă nu neapărat pentru avantajele materiale pe care le poate oferi, ci mai mult prin posibilităţile de cunoaştere reală a mediului în care am apărut şi pentru care am fost creaţi noi oamenii. Pe măsură ce nivelul nostru ştiinţific şi cultural creşte, ne apare iluzia falsă că nu mai suntem dependenţi de ecosistemul din care facem parte şi că avem posibilitatea de a-l subordona în totalitate intereselor noastre. Nimic mai fals şi mai efemer. Pârghiile de autoreglare ale ecosistemului, sunt atât de eficiente şi de independente de componentele lui (inclusiv de noi oamenii), încât la un moment dat când omenirea va pune într-un pericol real menţinerea echilibrului dinamic în care acesta funcţionează, sunt convins că va găsi posibilitatea să ne extirpeze precum face un chirurg cu un organ al unui bolnav afectat de o tumoare malignă. Metoda prin care putem fi anihilaţi atunci când vom deveni cu adevărat indezirabili naturii, poate fi un lanţ de epidemii, un război nuclear scăpat de sub control un cataclism general sau cine ştie ce alt mijloc de autodistrugere în masă a umanităţii. Să sperăm totuşi că omenirea va înţelege până la urmă care îi sunt competenţele, limitele de acţiune în interiorul ecosistemului, şi va găsi posibilitatea de a asigura colaborarea între toate grupurile de interese. Să nu uităm nici o clipă că omul a apărut ca vânător, şi în această postură a fost, este şi va trebui să fie un factor activ de menţinere a echilibrului între diferitele specii ale vieţii sălbatice. Din aceste considerente ca o concluzie finală se poate afirma că: Pentru a avea pace linişte şi bună înţelegere între principalii operatori ce se implică în treburile naturii, este necesar să fie admişi în tagma vânătorilor numai cei care au chemare pentru această activitate şi care contribuie în mod conştient la păstrarea unor echilibre durabile ale ecosistemelor. În rândul ecologiştilor să fie dusă o muncă susţinută de însuşire a unor cunoştinţe ştiinţifice despre natură, pentru a putea înţelege necesitatea şi oportunitatea intervenţiilor conştiente ale omului în ecosistem, cu scopul de a păstra echilibrului ecologic în contextul antropomorfizării din ce în ce mai accentuate a mediului natural. Cu alte cuvinte ar fi de dorit ca fiecare vânător să devină în subconştientul său un bun ecolog, iar fiecare ecologist să poarte în el calităţile unui vânător corect, împlinind porunca biblică, iubindu-se unii pe alţii, iar împreună să iubească natura, acea creaţie din care cu toţii facem parte şi pe care Creatorul cu generozitate ne-a dat-o fiecăruia din noi în „folosinţă temporară şi nu în proprietate veşnică”. Nu pot să închei aceste rânduri înainte de a mulţumi colegei mele Ilona fiica scriitorului Székely János care cu multă amabilitate mi-a pus la dispoziţie cugetările deosebit de interesante ale tatălui său despre vânătoare.
Miercurea-Ciuc, 19 aprilie 2006
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 5 (89), mai 2006, p. 12-13)
