Articole de la A la Z

Vânătoarea de la Huruba





           Cerbul de la Tisaşu, care a fost primul exemplar mai deosebit recoltat de N. Ceauşescu, a creat încă de la început un precedent incomod pentru cei ce aveau sarcina organizării vânătorilor oficiale. Precedentul consta în faptul că împuşcând de la începutul afirmării lui ca vânător, un cerb cu trofeul mai deosebit, având ramuri numeroase şi coroanele bogate în terminaţii, şi-a dorit să vâneze mereu doar astfel de cerbi. Pentru cei ce aveau sarcina organizării aşa ziselor vânători oficiale, această meteahnă a unui om orgolios şi perfecţionist (obsedat de autodepăşire) aşa cum era Ceauşescu, a constituit un element de dificultate majoră. Pasiunea lui Ceauşescu pentru cerbii cu multe ramificaţii ale coarnelor era aşa de mare, încât era dispus să se deplaseze în cele mai greu accesibile locuri, dacă era informat că acolo ar fi existat un asemenea exemplar. Pentru urmărirea exemplarelor de vânat cu valoare deosebită şi în general pentru buna organizare a vânătorilor, Ceauşescu avea un fel de consilier personal pe probleme cinegetice. Unul dintre primii „consilieri” pe linie de vânătoare ai lui N. Ceauşescu, care era în acelaşi timp şi secretar general în ministerul de care aparţinea activitatea cinegetică, ne-a atras încă de la început atenţia, nouă celor ce organizam în teritoriu aceste acţiuni, să fim foarte atenţi în privinţa modului cum îi dozăm „şefului” succesele vânătoreşti. În acest sens, vom cita pe consilierul respectiv cu vânătoarea: Trebuie să fiţi foarte atenţi cât de mult vânat şi cât de mari sunt trofeele pe care le oferiţi tovarăşului, întrucât dacă azi stabileşte un record personal de 100 de iepuri şi fazani împuşcaţi la o zi de vânătoare, sau un cerb cu trofeul de 10 kg, mâine acest rezultat îl va considera modest. Pentru a fi mulţumit la o nouă ieşire în teren, va trebui să împuşte cel puţin 120 de iepuri şi fazani sau un cerb cu trofeul de 11 kg. Aşa că fiţi atenţi cum dozaţi performanţele vânătoreşti ale şefului.
           Merită să acordăm puţină atenţie acestui personaj pe care l-am numit metaforic „consilier cu vânătoarea”, întrucât este unul dintre cei ce au făcut oarecum trecerea de la dregătoria de maestru de vânătoare al curţii regale, la cel care-i însoţea şi organiza vânătoarea pentru conducătorii statului român după abolirea regalităţii şi instaurarea regimului comunist. Aşa cum am menţionat la începutul redactării acestor file din istoria vânătorii româneşti postbelice, de regulă nu vom da numele personajelor despre care scriem, din două considerente: Cititorii care au trăit evenimentele acelor vremuri, vor puntea să identifice personajele respective chiar dacă nu au fost nominalizate şi sperăm că această recunoaştere chiar îi va amuza. Pentru cei ce nu au trăit acele vremuri, nu are nici o importanţă nunele personajelor, contând doar faptele petrecute şi impactul lor asupra mediului şi societăţii, impact pe care vom încerca să-l consemnăm cât mai veridic. Pentru a se înţelege care era rolul şi activitatea personajului pe care l-am denumit consilier cu vânătoarea, trebuie să vedem în prealabil ce se înţelege prin noţiunea de vânătoare oficială. Întrucât în lucrările cinegetice de specialitate nu este consemnată această noţiune, vom încerca s-o explicităm în cele ce urmează. Ce este aceea o vânătoare, în general se ştie. Pentru a clarifica înţelesul cuvântului oficial, am consultat dicţionarul explicativ al limbii române, şi am găsit mai multe alternative: care emană de la o autoritate, care este declarat, stabilit de o autoritate; care reprezintă o autoritate de stat. Apreciem că termenul vânătoare oficială, ar trebui definit ca fiind expresia ce se referă la o vânătoare organizată pentru persoane care reprezintă o autoritate de stat. Aşadar o vânătoare oficială, termen instaurat după 1948 şi trecerea României de la forma statală de regat, la aceea de republică, înseamnă mai mult decât exprima termenul de vânătoare regală, ce era folosit înainte de schimbările politice menţionate. O vânătoare regală, pe timpul dinastiei regale, era aşa cum şi expresia ne sugerează o vânătoare organizată pentru rege sau într-un sens mai larg, o vânătoare la care participa regele. Această vânătoare nu era oficială ci era de fapt o vânătoare particulară a regelui, mai ales dacă se desfăşura pe unul din fondurile de vânătoare ce aparţineau casei regale. O astfel de vânătoare ar fi putut fi şi oficială, dacă ar fi fost organizată pentru un invitat al regelui sau al casei regale, cu condiţia ca persoana respectivă să fi avut o calitate oficială în perioada când se organiza această partidă de vânătoare. Adică, de exemplu: dacă ar fi fost invitat un şef de stat sau alt personaj dintr-o ierarhie guvernamentală, într-o vizită oficială şi cu această ocazie regele ar fi dispus ca în programul vizitei să fie inclusă şi o partidă de vânătoare, aceasta ar fi putut fi catalogată ca fiind o partidă de vânătoare oficială. Astfel de vânători oficiale au fost organizate şi în timpul perioadei comuniste a României, cu ocazia unor vizite oficiale ale unor şefi de state şi guverne. Pot fi amintite în acest sens vânătorile organizate cu ocazia vizitelor oficiale ale lui Nikita Sergheievici Hruşciov sau Leonid Brejnev din fosta U.R.S.S. sau ale lui Josif Broz Tito din fosta Jugoslavie, ale lui Todor Jivkov din Bulgaria, ale lui Valeri Giscard d`Estaing din Franţa, ale lui Erich Honecker din fosta Republică Democrată Germană şi nu în ultimul rând ale lui Muammar al-Gadafi din Libia. Dar de ce erau considerate ca vânători oficiale şi cele organizate doar pentru Nicolae Ceauşescu, la care nu participau alţi şefi de stat sau alte personaje oficiale dintr-o ierarhie guvernamentală sau statală, vom încerca să clarificăm în cele ce urmează.
           Ceauşescu în calitatea lui de şef de stat şi de partid, efectua periodic în diversele judeţe ale ţării aşa zisele vizite de lucru. Cu aceste ocazii, pentru a-i face plăcere, conducătorii din judeţele respective, în calitatea lor de gazde, organizau în limita posibilităţilor şi câte o partidă de vânătoare. Vizitele de lucru având un caracter oficial şi vânătorile care erau incluse în programul lor de desfăşurare, aveau tot un caracter oficial. Din cele relatate nu trebuie să se înţeleagă că şeful statului vâna numai cu ocazia vizitelor oficiale; nici vorbă de aşa ceva. Era un vânător destul de pasionat, astfel că nu s-ar fi mulţumit să vâneze numai cu ocazia unor vizite de lucru. Nu era nici atât de scrupulos încât să-şi oficializeze vânătorile legându-le de eventuale vizite de lucru. Se pune atunci foarte firesc întrebarea: De ce oare erau considerate ca vânători oficiale toate vânătorile lui Ceauşescu? În ce consta caracterul lor oficial ?
           Adevărul este că prezenţa într-un judeţ a şefului statului, care avea în mână toate pârghiile economice şi politice, era o sabie cu două tăişuri. În măsura în care vânătoarea reuşea şi şeful statului era mulţumit, autorităţile locale îşi puteau permite să solicite diferite facilităţi economice cum ar fi obţinerea unor investiţii, a unor repartiţii de materii prime şi materiale etc. În cazul când vânătoarea nu reuşea şi şeful statului ar fi fost nemulţumit, autorităţile locale, mai precis conducătorii acestora, puteau să cadă în dizgraţie şi să suporte unele consecinţe neplăcute ce puteau ajunge până la pierderea funcţiei sau a dregătoriei.
           Deplasarea în teritoriu a şefului statului fie şi numai pentru vânătoare, nu excludea abordarea cu autorităţile locale a unor aspecte economice, politice sau sociale. Nu de puţine ori s-a întâmplat, ca în timp ce se deplasa spre locul vânătorii, să se oprească la vreunul din obiectivele industriale sau agricole întâlnite pe traseu şi să abordeze discuţii specifice unei vizite de lucru. De cele mai multe ori, aceste discuţii se finalizau cu emiterea unor directive sau dispoziţii obligatorii ce erau cunoscute sub denumirea generică de „indicaţii”. Însoţitorii din partea autorităţilor locale, în asemenea situaţii trebuiau să fie foarte bine informaţi şi abili, pentru a da răspunsuri potrivite prin care să se prevină emiterea unor indicaţii care ar fi fost greu de respectat sau ar fi dus la nişte măsuri păguboase. Un asemenea exemplu este cazul barajului de pe râul Târnava Mică din apropierea localităţii harghitene Zetea, care a fost mutat de pe amplasamentul iniţial, deşi, practic lucrările fuseseră începute. Nu vom intra în detalii, întrucât vom aborda acest episod din istoria contemporană a vânătorii româneşti într-o altă secvenţă legată de împuşcarea ursului de la Ṣicasău. Amintim doar cu titlu informativ, că motivul real al mutării barajului, a fost determinat de faptul că însoţitorii nu au fost în măsură să dea un răspuns mulţumitor în ce priveşte amplasarea acestui obiectiv. Trebuie remarcat faptul că cele mai multe probleme apărute cu ocazia vânătorilor oficiale erau legate de flora şi fauna forestieră. Pare şi firesc să fie aşa, întrucât vânătoarea se făcea în pădure. Probabil acesta era şi unul dintre motivele pentru care Ceauşescu era mereu însoţit de personajul pe care l-am numit la modul metaforic consilier cu vânătoare şi care de fapt, aşa cum am mai menţionat, avea o funcţie similară cu aceea de secretar de stat în minister ( in acest caz cel al economiei forestiere). Iniţial în statul de funcţii al ministerului, această funcţie apărea nominalizată ca fiind secretar general şi ca importanţă venea după aceea de adjunct de ministru. Însă pentru că Ceauşescu avea la început doar funcţia de secretar general al partidului şi pe scurt i se adresau cu formula tovarăşu’ secretar general, iar cel care era ,consilier cu vânătoarea”era tot secretar general, s-a hotărât să fie modificat statul de funcţii al ministerului, iar funcţia respectivă să fie definită ca inspector general cu vânătoarea. Revenind la inspectorul general cu vânătoarea al lui Ceauşescu, deşi am mai scris despre acest personaj (a se vedea www.proursus.ro: Cum s-a oprit vânătoarea cu străinii) vom mai face unele menţiuni, întrucât prin poziţia sa avea un rol important în destinele cinegeticii româneşti. Chiar dacă acest personaj sau succesorii lui, nu au profitat de facilităţile oferite de funcţie, dacă ar fi dorit şi ar fi avut abilitatea necesară, aveau posibilitatea să influenţeze orientarea activităţii ministerului de care aparţineau, în direcţiile cele mai bune. Aceştia erau mereu în preajma şefului statului atunci când era mulţumit sau poate chiar euforic după un succes remarcabil la vânătoare. În aceste momente ar fi putut cu abilitate şi iscusinţă să obţină numeroase favoruri, mai ales dacă era vorba despre unele de interes general. Istoria universală dispune de numeroase exemple care confirmă cele menţionate. După cum ne spune legenda, şi întemeierea celor două principate române s-a realizat tot ca urmare a unor partide de vânătoare.
           Aşa cum am mai menţionat, funcţia de inspector general cu vânătoarea, care era de fapt însoţitorul la vânătoare al şefului statului, era una similară cu ceea ce fusese maistrul regal de vânătoare. Cum s-a reuşit a se face această translatare a unei funcţii specifice societăţilor regaliste, în noua structură socialistă de sorginte comunistă, rămâne o enigmă şi probabil a depins foarte mult de abilitatea celui ce a fost primul ce a îndeplinit-o. Realizarea poate fi considerată cu adevărat meritorie, întrucât noii lideri comunişti nu aveau cultură vânătorească fiind proveniţi din oameni simpli, muncitori sau ţărani săraci, care nu aveau nici un fel de tradiţie în a practica vânătoarea. Dinpotrivă, unele activităţi distractive specifice societăţii burgheze, le considerau ca fiind nepotrivite cu ideologia şi concepţia etică a noii clase a proletariatului şi ca atare erau condamnate de către noii lideri politici, iar cei ce le practicau erau asimilaţi unor duşmani ai regimului şi erau trataţi ca atare. Nu trebuie să uităm însă faptul că vânătoarea şi tenisul au fost considerate dintotdeauna ca fiind sporturi nobile, specifice celor din vârful piramidei sociale, motiv pentru care toţi cei care au ajuns într-un fel sau altul să se căpătuiască prin obţinerea de funcţii sau averi, au tendinţa să practice şi ei aceste activităţi pe care le consideră forme elevate de distracţie, crezând că le dau distincţie şi autoritate. Ce poate să fie mai înălţător pentru aceşti parveniţi, decât ca atunci când sunt întrebaţi de unde vin ? Să poată răspunde cu îngâmfarea specifică unor astfel de indivizi, că vin de la o partidă de tenis sau de la una de vânătoare. Deşi multora nu le stă bine vânătoarea sau tenisul, dar ca şi în cazul modei vestimentare, le încearcă şi ei indiferent cum le vine.

           Huruba este de fapt denumirea unui pârâu afluent al râului Bistricioara care se varsă în lacul de acumulare Bicaz. Obârşia pârâului Huruba se află nu departe de localitatea Bilbor din judeţul Harghita, de unde trecând culmea se poate ajunge în Moldova lui Ṣtefan cel Mare şi Sfânt. Aici, în acest bazin înfundat din creierul munţilor, în ultimele zile ale lunii septembrie cam prin anul 1970, badea Mitu, brigadierul de vânătoare de la ocolul silvic Borsec, vine într-o dimineaţă cu vestea că a găsit la Huruba un cerb de care n-a mai văzut de când îi el. După cum relata badea Mitu, cerbul era foarte bătrân şi cu cel puţin douăzeci şi două de ramificaţii pe cele două prăjini ale coarnelor, care zicea el că erau deosebit de groase şi lungi. Vestea a fost primită cu bucurie de către ierarhii lui badea Mitu, dar după ce au fost relatate detaliile în legătură cu locul unde se afla cerbul, entuziasmul s-a mai potolit întrucât locul era foarte greu accesibil. În apropiere se afla casa de vânătoare Bistricioara, sau casa Ţifrei cum o numeau localnici şi unde, după părerea lui badea Mitu, se putea amenaja cazarea pentru şeful statului. Din păcate însă, confortul clădirii era destul de scăzut. Această casă de vânătoare era de fapt o hardughie de clădire foarte veche, care fusese construită de grănicerii unguri încă înainte de primul război mondial, atunci când aceste locuri făceau parte din vechiul imperiu austro-ungar. La aceste dificultăţi, se mai adăuga şi faptul că drumul judeţean ce lega comunele Corbu şi Bilbor, pe care trebuia să se meargă cu maşina, pentru a se ajunge la gura pârâului Huruba, era plin de gropi. Şi ce mai gropi, dacă intrai în vreuna cu autoturismul, nu mai puteai ieşi decât dacă erai tractat de atelajele ce lucrau la exploatarea pădurilor din zonă. Casa de vânătoare Bistricioara, se afla amplasată undeva cam la jumătatea distanţei dintre cele două localităţi, dar mai aproape totuşi de Corbu decât de Bilbor. Paralel cu acest drum, era şi o cale ferată forestieră îngustă ce servea la transportul apei minerale de la cunoscuta staţiune balneoclimaterică Borsec, până la gara oraşului Topliţa, de unde se distribuia apoi în toată ţara prin intermediul C.F.R.-ului. Poate tocmai această alternativă de a se putea călători şi pe calea ferată îngustă, pe care o foloseau şi localnicii în deplasările lor la oraşul Topliţa, au determinat autorităţile locale să neglijeze întreţinerea drumului judeţean dintre cele două localităţi.
           Toate aceste dificultăţi, au determinat autorităţile locale să tergiverseze invitarea la vânătoare pentru cerbul de la Huruba a şefului statului. Singurul care insista pentru urgentarea invitaţiei, era badea Mitu care ştia că pe măsură ce timpul trece, şansele de a reuşi vânarea cerbului scădeau. Badea Mitu, fusese cândva unul din cei mai mari braconieri de pe valea Gurghiului şi pentru el vânătoarea era o adevărată patimă, sau cum spunea lelea Floarea consoarta lui, era o boală mai rea decât lepra. El nu putea să înţeleagă de ce nu vine şeful cel mare la vânătoare. Ori de câte ori dădea raportul despre cerb, întreba:
           - No bine, ce o spus şefu’ cel mare, când vine? şi răspunsul era invariabil că vine, dar pe moment nu are timp. Auzind răspunsul, clătina din cap şi spunea că nu-i bine, asta până într-o zi când săturându-se de atâtea răspunsuri evazive, a atacat problem frontal şi direct întrebând hotărât pe şeful de ocol :
           - Da şeful cel mare ştie de cerbul de la Huruba? Ştie cum îi el? Ştie câte raze are? La care şeful de ocol i-a răspuns, total neconvingător, că el crede că ştie, că doar raportul a fost transmis pe linie ierarhică în fiecare zi. Adevărul era, că de fapt şeful statului probabil nu prea fusese informat exact asupra situaţiei, pentru că ar fi făcut orice şi ar fi venit dacă ar fi ştiut că cerbul avea 22 de raze, fiind un exemplar deosebit aşa cum afirma brigadierul de vânătoare.
           Motivul real pentru care se tot amâna invitarea tovarăşului, era aşa cum am mai menţionat, frica de un eventual eşec la vânătoare, a cărei sancţionare ar fi fost amplificată de neregulile în ce priveşte starea drumurilor, cât şi a altor deficienţe din administraţie, care ar fi ieşit la iveală cu ocazia deplasării. Această strategie a tergiversării invitării, până la urmă a eşuat, întrucât în ultima zi din septembrie, atunci când boncănitul se apropia de final, iar cerbii conform obiceiului lor se reorganizau în alte cârduri de boncănit şi se mutau în alte locuri, s-a primit telefon la ocol că se vine la vânătoare la Huruba pentru cerbul cel mare. Este căutat imediat Badea Mitu, care tocmai în acea zi întârziase cu raportul privind cerbul. Într-un târziu apare şi acesta, dar pe faţa lui nu se mai putea vedea optimismul şi satisfacţia din zilele precedente. Întrebat fiind care este situaţia cu cerbul, şi-a dat pălăria pe ceafă şi oftând a răspuns cu năduf, că cerbul mai este încă în aceeaşizonă, dar nu mai are ciute şi a prezis că probabil în zilele următoare se va duce să caute alte ciute şi cine ştie unde-şi va stabili noul loc de boncănit. Pe cât fusese de optimist până atunci badea Mitu, pe atât de pesimist devenise acum. Motivul era determinat de comportamentul cerbului, care putea fi în totalitate imprevizibil. Era posibil ca cerbul să caute în apropiere alte ciute pe care se le aducă la vechiul loc de boncănit. Dar aceasta ar fi presupus un răgaz de 1-2 zile. Tot aşa de posibil ar fi fost să meargă la un alt loc de boncănit, unde era alt cerb cu ciute şi în urma unei dispute violente între cei doi, să-l alunge pe rival şi să preia el cârdul. Dar şi în acest caz, ar fi fost necesar un răgaz de o zi, două sau poate şi mai multe pentru a fi reidentificat şi a se putea stabili o nouă strategie de vânare a lui.
           Situaţie devenise acum deosebit de critică, întrucât invitaţia fusese lansată, iar cerbul nu mai era sigur. Dacă şansa de reuşită era de 80-90 %, în perioada când badea Mitu insista să se vină la vânătoare, acum ajunsese doar de 10-20 %. Se punea întrebarea cum se ajunsese în această situaţie ? De ce nu a venit la vânătoare şeful cel mare atunci când situaţia era bună ? A avut cineva interesul ca şeful să vină la vânătoare şi să nu împuşte ? La toate aceste întrebări se pot da teoretic tot atâtea răspunsuri, dar cine ştie care dintre ele ar fi valabile.
           Cine nu a fost implicat în acţiunile de vânătoare la acest nivel, nu poate să creadă câte se fac şi se desfac cu aceste prilejuri. O vorbă bună suflată în urechea şefului atunci când era bucuros că a avut succes la vânătoare, putea să înalţe în funcţie pe cineva, după cum o vorbă veninoasă spusă atunci când era mânios că nu reuşise, putea să distrugă orice carieră. Cei ce ar fi putut să joace rolul unor asemenea eminenţe cenuşii şi pe care l-au şi asumat nu de puţine ori, nu erau alţii decât cei din apropierea şefului mare. Aceştia puteau fi în primul rând inspectorul general cu vânătoarea şi aghiotantul de drept şi de fapt, care avea gradul de general de securitate şi funcţia de şef al direcţiei a 5-a. Faimoasa direcţie a 5-a, făcea parte din aparatul securităţii şi avea sarcina pazei şi protecţiei şefului statului. Pe lângă acest aghiotant cu grad de general, Ceauşescu mai avea şi un aghiotant mai mic cu grad de colonel, care era la dispoziţia şefului statului şi era un fel de serv personal al lui. Generalul şi inspectorul general cu vânătoarea, ar fi trebuit să aibă relaţii de bună colaborare şi înţelegere pentru realizarea în cele mai bune condiţii a sarcinilor de serviciu. În decursul istoriei vânătorilor oficiale din România comunistă, au fost însă multe situaţii când aceştia nu numai că nu s-au înţeles, dar au fost şi cazuri când s-au duşmănit, încercând fiecare să-l înlăture pe celălalt. De cele mai multe ori câştig de cauză avea generalul de securitate şi era firesc să se întâmple aşa, întrucât el avea o influenţă mai mare, fiind în permanenţă în preajma şefului statului, pe când celălalt, inspectorul general, doar atunci când se mergea la vânătoare.
           În legătură cu posibilităţile de influenţă ale inspectorului general de vânătoare, mai trebuie menţionat faptul, că indiferent la ce minister era ataşată silvicultura împreună cu vânătoarea, nici unul dintre miniştri nu vedeau cu ochi buni pe acest inspector general. Aproape toţi miniştri doreau pe ascuns să scape de el şi de funcţia lui. Motivul nu era altul decât cel că fiind în preajma şefului statului, era temut întrucât putea să-l influenţeze pe acesta determinându-l să ia măsuri împotriva ministrului şi chiar şi a ministerului.

           Aşa cum spune vechiul proverb, zarurile fiind aruncate nu se mai putea face nimic în ce priveşte evitarea vânătorii, iar consecinţele negative, în caz de eşec, trebuiau asumate. Au început pregătirile căutându-se soluţii pentru evitarea pe cât posibil a situaţiilor neplăcute. După multe discuţii, până la urmă s-a ajuns la următorul scenariu de desfăşurare a vânătorii: Să fie reparat drumul în lungime de doar cca. 1 km. de la casa de vânătoare şi până la gura pârâului Huruba. Să fie pregătită pentru orice eventualitate casa de vânătoare, dar pe cât posibil să fie evitată cazarea acolo peste noapte. S-a hotărât ca deplasare până la casa de vânătoare să fie efectuată cu elicopterul, pentru a se evita parcurgerea în întregime a drumului necorespunzător, cât şi pentru a se scurta durata călătoriei de la şi până la Bucureşti. Folosind elicopterul, şansele de a se face cazarea în zonă erau mult diminuate. Planul de acţiune fiind definitivat nu mai rămânea decât să se treacă la realizarea lui. S-a stabilit ca locul de aterizare să fie în curtea casei de vânătoare unde era un platou de cca. 2500 de metri pătraţi. Pentru a putea fi identificat din aer, locul exact al aterizării a fost materializat printr-un cerc văruit. S-a convenit ca cel mai târziu la ora 1400-1430 să se aterizeze. Acceptarea de către şeful statului a programului, a fost confirmată de către aghiotantul său, directorul direcţiei a 5-a a securităţii.
           În casa de vânătoare Bistricioara, din apropierea locului de aterizare, locuiau şi badea Mitu, brigadier de vânătoare, împreună cu soţia lui, lelea Floarea, care era angajată pe post de cabanistă. Lelea Floarea era un personaj foarte pitoresc, întrucât nu renunţase la costumul naţional tradiţional de pe valea Gurghiului, purtând ie şi poale cu catrinţă ardelenească. Cătrinţa era compusă de fapt din două şorţuri, ce se puneau unul în faţă iar celălalt în spate.
           A doua zi în jurul orei 12 au sosit de la Bucureşti la casa de vânătoare două autoturisme de teren marca ARO, ce urmau alături de alte maşini, să constituie coloana oficială. Concomitent a venit şi un Land-Rover cu multe antene, care de fapt era o staţie radio, ce asigura legătura cu sistemul de telefonie specială a şefului statului. Acestea erau însoţite de un echipaj de circulaţie de la miliţia judeţeană şi de încă alte două autoturisme de teren. Cam peste o oră au sosit în zonă şi primul secretar al judeţenei de partid, însoţit de şeful securităţii şi de directorul direcţiei silvice judeţene, care gestiona fondul de vânătoare. Aceştia au fost întâmpinaţi de responsabilul cu vânătoare al direcţiei silvice, care sosise cu o zi mai înainte de confirmarea venirii la vânătoare. Primul secretar de partid văzând pe lelea Floarea în costum naţional, a fost foarte încântat şi a dispus să fie şi ea prezentă la întâmpinarea şefului statului, considerând că aceasta va da o notă de pitoresc şi inedit întregii primiri. Era atât de încântat de ideea lui, încât a dispus ca imediat să fie adus un buchet de flori care urma să fie oferit de lelea Floarea tovarăşei, în cazul când va veni şi ea. Dar după cum se va vedea, ideea nu a fost una dintre cele mai inspirate.
           Tovarăşul prim secretar care era de etnie maghiară şi despre care se spunea că la origine fusese doar un simplu muncitor electrician de prin părţile Bihorului, reuşise să se facă remarcat, dovedind unele abilităţi de politician care l-au ajutat să se afirme urcând destul de sus pe linia ierarhiei partidului unic. Un asemenea exemplu de abilitate, l-a dovedit la Alba Iulia, cu ocazia comemorării a 375 de ani de la prima unire politică a celor trei principate române făcută de Mihai Viteazul în anul 1600. Ceauşescu, care adora serbările populare organizate cu fast deosebit, la care era aclamat de mulţime, a profitat de acest eveniment şi a dispus ca la Alba Iulia să fie organizată o astfel de comemorare. Ceauşescu admira pe Mihai Viteazul, poate nu atât pentru meritele lui istorice, cât mai ales pentru faptul că fusese oltean ca şi el. Printre manifestările culturale realizate cu acest prilej, s-a organizat şi o trecere în revistă a principalelor oştiri care luptaseră sub comanda lui Mihai Viteazu. Cei care au participat la acest mare spectacol, erau bineânţeles cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, însoţiţi şi de alţi tovarăşi din conducerea superioară de partid şi de stat, printre care şi Fazakas Iános. Fazakas Iános, făcea parte din conducerea superioară de partid, era ministrul comerţului interior şi neoficial era liderul populaţiei maghiare din România. Original era din zona Odorheiului Secuiesc unde se află cea mai compactă populaţie de secui. La un moment dat, Elena Ceauşescu se arată încântată de ideea de a fi prezentate toate oştile lui Mihai Viteazul, la care, foarte indignat Fazakas I. remarcă că nu s-a respectat adevărul istoric, întrucât Mihai a avut şi un steag de secui. La aceasta, Elena cu câtă istorie ştia ea, ripostează pe un ton iritat că nu-i adevărat, că secuii fiind iobagi nu aveau arme şi deci nu aveau cu ce să lupte. Tot atât de nervos Fazakas I. spune că secuii, dacă nu aveau alte arme ştiau să lupte şi cu coase sau cu furci. Auzind discuţia destul de penibilă şi care se acutiza din ce în ce, toată asistenţa a amuţit, inclusiv N. Ceauşescu. În acest moment de încordare maximă, intervine primul secretar de la Harghita, care participa şi el ca invitat la această sindrofie şi care pe un ton destins, râzând zgomotos, spuse cu veselie: Apropo, ştiţi că la noi nu se mai găsesc coase ? La care Fazakas János, ministrul comerţului îi răspunse supărat că se găsesc coase şi că primul secretar de la Harghita este dezinformat. În felul acesta discuţia pe tema coaselor a continuat între cei doi, iar asistenţa a răsuflat uşurată, inclusiv Ceauşescu care a luat-o pe Elena să-i arate alte aspecte interesante de la această ceremonie. Astfel, incidentul neplăcut s-a încheiat prin abila contribuţie a primului secretar de la Harghita.
           Fără intenţia de a derapa în domeniul politicii faţă de naţionalităţile conlocuitoare, dar fiind vorba de doi lideri ai celei mai mari minorităţi de altă etnie din România, consider totuşi că este potrivit să menţionăm unele aspecte din acest domeniu, care probabil sunt mai puţin cunoscute atât de public cât şi de actualii comentatori politici.
           Nu ne propunem să clarificăm, dacă secuii care sunt minoritari în România dar majoritari în Harghita, constituind una dintre cele mai compacte populaţii minoritare din ţară, se trag din unguri, sau sunt neam turcic, ori se trag din dacii cauconi şi au fost maghiarizaţi şi catolicizaţi la fel ca şi armenii, veniţi mult mai târziu pe aceste meleaguri. Considerăm că sunt mulţi istorici de profesie, care dacă vor, pot clarifica aceste aspecte. Un singur lucru este cert, că atunci când se pune problema declarării etniei, liderii maghiarimii din România, dau dovadă de nervozitate dacă vreunul dintre localnici vrea să se declare secui. Revenind la cei doi lideri, eroii povestirii noastre, trebuie spus că Fazakas Janos, deşi era secui, era de fapt şi de drept lider al maghiarimii în conducerea ţării şi el succedase reprezentanţilor acestora din prima generaţie de după război, din timpul Regiunii Mureş Autonomă Maghiară, al căror exponent a fost Alexandru Magyarosi. Primul secretar al Harghitei, era maghiar de prin părţile Bihorului, aşa cum am mai menţionat şi era cooptat şi în organele centrale de conducere. Janos Fazakas era mai rigid, mai sobru, mai direct în declaraţii şi mai puţin dispus să cedeze în eventualele dispute ideologice. Celălalt, era mai jovial, mai flexibil, mai conciliabil şi mai dispus la compromisuri şi chiar dacă nu era mai diplomat, era totuşi mult mai viclean. Deşi el era maghiar, nu se pretindea a fi reprezentant al maghiarimii, dar datorită flexibilităţii lui, era preferat de conducerea superioară de partid şi de stat şi mai ales era preferatul Elenei pe care, de câte ori avea prilejul o copleşea cu tot felul de atenţii ce ar fi făcut plăcere oricărei reprezentante a sexului aşa zis slab.
           Prin poziţia lui de prim secretar al partidului unic, într-un judeţ cu resurse cinegetice, era avantajat, întrucât avea posibilitatea să ajungă mai uşor şi de mai multe ori în prezenţa titularilor primelor două cabinete în care se hotăra soarta ţării. Este vorba de cabinetul 1 al lui Nicolae Ceauşescu şi cabinetul 2 al Elenei Ceauşescu. Nu aş putea afirma că primul secretar făcea presiuni în mod deosebit asupra noastră, a silvicilor, pentru a organiza mereu acţiuni de vânătoare oficială, dar ne atrăgea atenţia ori de câte ori avea prilejul că nu putem să rămânem în afara acestui joc. În acest sens trebuie precizat, că dacă nu mai multe, dar cel puţin câte trei acţiuni de vânătoare pentru şeful statului eram obligaţi să organizăm în fiecare an. Două toamna, una la urs şi una la cerb şi primăvara una la urs. Asta dacă iniţiativa era a noastră, întrucât se întâmpla ca de multe ori, chiar Ceauşescu să solicite să vâneze la Harghita, fie singur, fie cu oaspeţi români sau străini, chiar dacă nu fusese invitat. În scurt timp, cu acţiuni de vânătoare bine organizate şi cu puţină diplomaţie, acest prim secretar al partidului unic din Harghita, a ajuns să reprezinte minoritatea maghiară din România în cel mai înalt for conducător politic al ţării, adică în Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R.
           Operatorul de pe staţia mobilă de telefonie montată pe Land-rover, s-a apropiat de primul secretar, şi l-a informat că a fost anunţat că în cel mult 20 de minute se va ateriza. Sunt atenţionaţi şoferii de pe autoturismele ce urmau să asigure deplasarea spre Huruba, să fie pregătiţi pentru a putea porni la drum în orice clipă. În mai puţin de 15 minute s-a auzit un huruit care era produs de motoarele elicopterului ce se apropia. La orizont, nu peste mult timp s-a observat silueta aparatului de zbor, care devenea tot mai mare pe măsură ce zgomotul motoarelor creştea în intensitate. Elicopterul a descris un cerc deasupra locului marcat pentru aterizare, după care a început să coboare lin. Primul secretar împreună cu şeful securităţii şi cu directorul direcţiei silvice, în calitate de gazde, aşteptau în apropierea locului unde urma să se aterizeze, ia badea Mitu cu lelea Floarea erau puţin mai în spate. Cele două elice ale elicopterului, produceau un vârtej care asemenea unui ciclon ridica în aer toate frunzele şi resturile vegetale ce se aflau pe sol. Pe măsură ce elicopterul se lăsa, vârtejul era atât de puternic, încât hainele celor ce aşteptau să primească pe distinsul oaspete vibrau gata-gata să se rupă, iar aceştia abia reuşeau să-şi ţină echilibrul. Biata lelea Floarea era cea mai afectată, întrucât având poale, curentul de aer i le-a ridicat drept în cap, iar biata de ea a rămas de la mijloc în jos aproape aşa cum venise pe lume. Degeaba încerca săraca să-şi ţină hainele pe lângă ea cu mâinile, că nu reuşea Ar fi fugit în casă să se adăpostească , dar nu putea să meargă că se dezechilibra. Văzând că nu poate face nimic, s-a întors cu spatele la elicopter şi a strigat cât a ţinut-o gura către badea Mitu: Ţine-mă Mite că mă ia vântul ! Badea Mitu care ar fi trebuit să-i dea raportul despre cerb lui Ceauşescu, se lăsase pe vine, îmbrăţişându-i neveste-si genunchii şi ţinându-i astfel poalele strânse pe lângă picioare. Ceauşescu şi cei ce mai sosiseră cu elicopterul, se amuzau copios de ceea ce văzură, în timp ce primul secretar şi cei de lângă el nu înţelegeau care este motivul veseliei, întrucât totul se petrecuse în spatele lor. Noroc că nu venise şi tovarăşa, că cine ştie ce dandana mai ieşea. Biata lelea Floarea n-a mai apucat să se întâlnească cu şeful statului, că a fugit imediat ruşinată în casă şi cât era de bătrână a început sărmana să plângă, văitându-se de ruşinea ce-o păţise.
           Printre cei sosiţi cu Ceauşescu era şi inspectorul general cu vânătoarea, care imediat ce veselia s-a mai potolit, în timp ce primul secretar vorbea cu şeful statului, l-a luat deoparte pe badea Mitu şi a început să-l chestioneze despre cerbul la care urma să se meargă. Când badea Mitu a început să-i explice cât de bună a fost situaţia cu câteva zile în urmă şi cum se schimbase datorită depăşirii perioadei optime de boncănit, inspectorul parcă se tot întuneca la faţă. La un moment dat, Ceauşescu se adresează inspectorului general întrebându-l:
           - Ei, ce spune omul, care este situaţia? la care inspectorul foarte jovial, cu imaginea feţei complet schimbată îi răspunde:
           - Este prea emoţionat de prezenţa Dvs. şi de cele întâmplate, dar e bine, fiţi liniştit că totul o să fie bine. După cum spune el, cerbul are peste 22 de raze şi este foarte puternic. Apoi întorcându-se către badea Mitu îl întreabă:
           - Aşa-i că-i bun cerbu’? la care badea Mitu se grăbeşte să confirme, dar nu a mai reuşit să adauge că din păcate se venise prea târziu la vânătoare, întrucât inspectorul general a intervenit cu propunerea de a se face îmbarcarea în maşini.
           În prima maşină, pe lângă unii dintre cei ce constituiau garda de corp, a fost urcat şi badea Mitu pentru a conduce coloana la locul stabilit. În cea de a doua maşină au luat loc Ceauşescu, în faţă lângă şofer, ia pe locurile din spate s-au aşezat primul secretar şi inspectorul general cu vânătoarea. Au urmat alte două maşini în care au luat loc ceilalţi componenţi ai gărzii de corp. Coloana de maşini s-a pus în mişcare, parcurgând în mai puţin de 15 minute distanţa până la gura pârâului Huruba. Pe pârâul Huruba nu era drum forestier, ci doar un drum pentru tractoare, pe care fuseseră trase lemnele provenite de la exploatarea pădurii de pe cei doi versanţi. Pe acest drum nu se putea circula cu autoturismul, motiv pentru care s-a mers în continuare pe jos. În faţă mergea păşind agale badea Mitu, urma Ceauşescu, după care venea inspectorul general, care ducea pe umăr una din armele de vânătoare. Urma apoi aghiotantul cel mic, care avea o altă armă, perechea primei. Acest aghiotant, mai purta pe celălalt umăr, o geantă mare din piele plină cu cartuşe şi cu alte angarale, printre care şi o pătură. Datorită numărului mare de cartuşe, geanta de la aghiotant era atât de grea încât bietul om abia o putea duce. Pe versanţii aflaţi de o parte şi alta a drumului de tractor ce urca pe valea Hurubei, fuseseră plantaţi cu câţiva ani în urmă, puieţi de molid. Plantaţia respectivă avea o înălţime cam de o jumătate de metru, dar pe alocuri se vedeau şi unele pâlcuri mai mari, care rămăseseră în picioare din vechea pădure ce se tăiase. Aceste pâlcuri, serveau de multe ori ca loc de adăpost cerbilor ce se retrăgeau acolo în timpul zilei. Din punct de vedere al practicării vânătorii, aceste pâlcuri de arbori, pe care silvicultorii le denumeau preexistenţi, deranjau întrucât reduceau vizibilitatea.
           Pe măsură ce „grupa operativă de vânătoare” se apropia de locul unde ar fi trebuit să fie cerbul cel mare, semnalele privind reuşita acţiunii nu prea erau de bun augur. Nu numai că nu se vedea nimic în teren, dar nici nu se prea auzea boncănit. Foarte sporadic la distanţă mare, în interiorul pădurii ce mai rămăsese netăiată în partea stângă a versantului pe care era poteca ce ducea la locul unde ar fi trebuit să fie cerbul, se auzea un boncănit anemic. De fapt niciu nu se putea spune că cerbul respectiv boncănea, aşa cum fac aceştia în perioadele lor de rut. Sunetul ce se auzea semăna mai mult cu un căscat sonor, prelungit şi plictisit, al unui animal obosit, care se pregătea de somn şi nicidecum cu cel al unui cerb stăpân al unui loc de boncănit. Ceauşescu aştepta destul de impacientat, ca însoţitorii săi care la fiecare oprire priveau prin binoclu, să-i arate unde se află cerbul. Deşi şansele de a vedea cerbul cel mare erau destul de reduse, cei doi profesionişti, respectiv badea Mitu şi inspectorul general cu vânătoarea nu spuneau nimic, sperând că poate totuşi norocul o să le surâdă.
           Exact în momentul când Ceauşescu îşi pierduse răbdarea, dând semne vizibile de nervozitate, badea Mitu care privea de câtva timp mai insistent la un pâlc de brăduţi din apropierea lizierei pădurii, spune, aşa ca pentru sine:
           - Uite, a ieşit un căprior, trebuie să iasă imediat şi cerbul. La care inspectorul general întreabă foarte interesat unde este căpriorul ? După câteva explicaţii ale lui badea Mitu reuşeşte să-l identifice. Îl priveşte un timp cu multă atenţie, iar apoi exclamă cu o expresie de vădită admiraţie:
           - Da’ ce mai căprior! N-am mai văzut de mult un asemenea căprior. Apoi mai adaugă: căpriorii din zona de munte sunt mai puţini ca cei de la câmpie, dar mult mai mari, incomparabil mai mari. Ceauşescu auzind dialogul celor doi, devine şi el interesat de căprior, întrebând unde este ? Inspectorul general scoţându-şi binoclul de la gât, în timp ce-l dădea tovarăşului explica unde poate fi văzut. Cum nu prea înţelegea unde trebuie să se uite pentru a vedea căpriorul minune, începe din nou să se agite şi din nou înainte de a „exploda”, exclamă mult mai potolit: da, da, îl văd, după care confirmă că într-adevăr este frumos şi mai adaugă: şi ce mare este, de parcă ar fi lopătar. În timp ce inspectorul general cu vânătoarea se pregătea să-i explice că la munte nu trăiesc lopătarii, Ceauşescu fără a-l asculta, i se adresează pe un ton milităros:
           - Dă-mi arma! Ordinul fiind foarte precis şi la obiect, nu mai comentează nimeni nimic. Ambii însoţitori, căutau acum frenetic un loc potrivit unde Ceauşescu să poată rezema arma. Această armă, era un dublu-expres marca Holland & Holland cu lunetă, având calibru 375, căruia pentru a-i sublinia mărimea şi forţa, i se mai adăuga de obicei epitetul magnum. Era o adevărată bijuterie a armurierilor englezi, dar grea ca o muschetă, cântărind pe puţin între 3 şi 4 kg, fiind proiectată pentru a se vâna elefanţi, hipopotami, girafe, bufalo, lei şi orice alt vânat african, dar nicidecum căpriori.
           În sfârşit, cei doi profesionişti au găsit o cioată înaltă pe care se putea rezema arma şi de unde teoretic căpriorul putea fi vânat. „Tunul” este aşezat de către inspectorul general pe cioată, iar şeful este invitat să ia poziţia de tragere. Dar acum a intervenit o altă dandana. Se tot chiora prin lunetă, dar nu mai putea vedea căpriorul. Din nou era gata-gata să se enerveze, situaţie în care cu siguranţă putea rata focul, dar, din nou în ultima clipă reuşeşte să repereze căpriorul prin luneta armei, exclamând cu satisfacţie un: aha îl văd. A urmat o bubuitură puternică, care a umplut cu ecoul său toată valea Hurubei. Inspectorul general cu vânătoarea, care urmărise cu atenţie reacţia căpriorului la declanşarea focului de armă, l-a felicitat pe marele vânător pentru măiestria ce o dovedise şi apoi a dispus lui badea Mitu să meargă să aducă animalul. Acesta după cum se uita nu părea prea convins că întradevăr căpriorul căzuse în foc, dar inspectorul general a adus următorul argument: dacă nu cădea, îl vedeam fugind, dar nu l-am văzut ci a dispărut exact lângă brăduţul acela stufos, unde stătea. Apoi s-a adresat din nou lui Ceauşescu, spunându-i:
           -Tovarăşu secretar general, haideţi să coborâm. Nu cred că mai are rost să aşteptăm cerbul, întrucât după focul de armă tras, precis a fugit din zonă. Tăcerea şefului a considerat-o ca o consimţire şi i-a făcut semn lui badea Mitu să meargă să caute şi să aducă căpriorul. Ceauşescu tăcea şi urmărea cu privirea pe badea Mitu, care cu paşi mari urca pe poteca ce ducea spre locul unde căzuse animalul. I-a cerut inspectorului binoclul şi a început să urmărească pe badea Mitu cum urca cu pălăria în mână spre locul cu pricina. Nu a trebuit aşteptat prea mult, întrucât omul ajunsese destul de repede lângă brăduţul stufos unde a început să caute prin iarba destul de mare ce crescuse printre puieţii de molid. La un moment dat s-a aplecat pentru câteva clipe şi apoi s-a ridicat făcând semn cu pălăria că l-a găsit. Abia atunci Ceauşescu s-a adresat inspectorului general spunându-i:
           - Hai să coborâm până vine el în vale cu căpriorul. Au început să coboare încet pe poteca pe care urcaseră. Din timp în timp şeful se oprea la câte o tufă de zmeur de unde alegea boabele mai coapte pe care le băga în gură şi le mesteca plescăind. Au ajuns la maşini aproape concomitent cu badea Mitu, care venea cu căpriorul în spate. La pus jos, şi s-a adresat lui Ceauşescu printr-o exprimare destul de puţin protocolară, specifică muntenilor de pe valea Gurghiului:
           - Da ştii că l-ai nimerit drept bine! A trecut glonţul prin el ca prin brânză. Da ni, uite ce gaură mare i-ai făcut. Nici jumătate din carne nu-i bună de mâncat. Ceauşescu privea cu satisfacţie la căpriorul împuşcat, care avea în torace o gaură cât pumnul, făcută de glonţul ce-l străbătuse. Zâmbea mulţumit că reuşise să-l împuşte şi evident, era măgulit de laudele bătrânului brigadier de vânătoare, fără a se formaliza de modul direct, neprotocolar prin care acesta i le adresase.
           Primul secretar al judeţului s-a grăbit să-l felicite şi el pe şeful statului pentru reuşita la vânătoare şi l-a invitat să rămână peste noapte să doarmă la casa de oaspeţi a gospodăriei de partid din staţiunea Borsec, care se afla la nici 10 km, iar a doua zi să continue vânătoarea la cerbul pentru care fusese invitat. Întrucât se făcuse deja destul de târziu Ceauşescu a întrebat piloţii dacă se mai poate zbura cu elicopterul. Aceştia au confirmat că daca se pleacă imediat este posibil, dar dacă nu, este de preferat să fie amânată plecarea pe a doua zi. Inspectorul general cu vânătoarea fiind consultat de Ceauşescu, a propus să se plece la Bucureşti, iar cei de la silvic să facă dimineaţa observaţii şi dacă rezultatul este pozitiv, a doua zi după amiază să se revină. Propunerea a fost acceptată şi imediat s-a făcut îmbarcarea şi plecarea. Inspectorul general, ştia că terenul fusese deranjat şi că a doua zi era practic imposibil ca cerbul să mai iasă la locul obişnuit. Dorinţa spontană a lui Ceauşescu de a împuşca căpriorul, fusese de fapt soluţia care a salvat situaţia, întrucât oricum cerbul tot nu ar fi ieşit, chiar dacă nu se deranja locul.
           Ceauşescu şi-a luat la revedere de la cei de faţă, după care s-a urcat în elicopter. Imediat motoarele acestuia au început să funcţioneze, la început mai lent, apoi din ce în ce mai zgomotos. După ce motoarele s-au încălzit, au început să se rotească cele două elice. Pe măsură ce viteză lor era din ce în ce mai mare, aparatul se ridica uşor de pe sol, apoi s-a înălţat tot mai sus, luând direcţia de zbor spre capitală.
           Deşi obiectivul propus de a se împuşca cerbul cel mare de la Huruba nu fusese atins, totuşi acţiunea „reuşise” întrucât Ceauşescu plecase mulţumit de rezultatul vânătorii. Dacă nu ar fi ieşit acel căprior şi nu s-ar fi împuşcat nimic, situaţia ar fi fost cu totul alta. Probabil că N. Ceauşescu nu ar mai fi fost mulţumit şi nu ar fi fost exclus ca cineva „interesat” dintre cei sus puşi, să declanşeze efectuarea unei anchete prin care să se constate cine se face vinovat de nereuşita acţiunii. Cine şi în ce scop şi-a permis să irosească tipul preţios al şefului partidului şi statului român. Fiind vorba de o problemă legată de şeful statului, nu ar fi fost exclus ca ancheta să fie efectuată de organele de securitate ale statului. În final ar fi fost posibil să „cadă şi unele capete” nevinovate, care poate nici nu ar fi avut nimic comun cu vânătoarea în general şi nici cu vânătorile oficiale. Pentru o cât mai bună înţelegere a celor consemnate, cu privire la vânătorile oficiale, trebuie însă cunoscute mai concret unele aspecte din culisele desfăşurării unor astfel de acţiuni.
           Vânătoarea de la Huruba a avut loc nu cu mult timp după ce ajunsese la putere N. Ceauşescu. Inspectorul general care l-a însoţit atunci la vânătoare, era personajul care coordona şi chiar organiza asemenea acţiuni. Fiind unul dintre primii deţinători ai acestei „dregătorii”, încă de la început a căutat să impună „regulile jocului”, în primul rând în ce priveşte vânătorile oficiale, dar şi în sectorul cinegetic în general. Prima şi cea mai importantă regulă impusă, era aceea că vânătoarea trebuie să funcţioneze ca activitate independentă. Această regulă însă deranja pe cei ce conduceau sectorul silvic din care făcea parte şi activitatea de vânătoare, motiv pentru care între vânători şi silvicultori au fost numeroase divergenţe. Tema fiind destul de vastă şi dificilă, o vom aborda într-un capitol separat al Filelor din istoria contemporană a vânătorii româneşti.

picture