Articole de la A la Z

Vânătoarea de la Topliţa română




          Pe la începutul celui de al şaptelea deceniu al secolului şi mileniului trecut, a avut loc la Topliţa o vânătoare oficială, care a fost unul dintre cele mai mari eşecuri cinegetice ale vremii. Această localitate este prima urbe de pe Valea Mureşului pe care cu mândrie patriotică dar şi cu puţină ostentaţie, localnicii o definesc ca fiind Topliţa română. Această caracteristică naţională a urbei, cunoscută prin resursele forestiere şi cinegetice ale zonei, era consemnată şi pe tăbliţa ce indica începutul localităţii. În zona Topliţei se găseşte cea mai concentrată populaţie românească din judeţul Harghita, putând fi considerată pe drept cuvânt ca un fel de Ţara românilor în Ţara secuilor. Judeţul Harghita s-a format cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale din anul 1968 şi este constituit din fostele raioane: Topliţa, Gheorgheni, Odorhei şi Miercurea Ciuc. În acele vremuri, circula o anecdotă care încerca să explice care a fost contribuţia fiecărui raion la formarea judeţului Harghita. În anecdotă se spunea aşa: Raionul Ciuc a contribuit cu sediul, raionul Odorhei cu secuii, raionul Gheorgheni cu fetele frumoase şi iubăreţe, iar raionul Topliţa cu românii.
          S-ar putea crede că vina pentru această vânătoare de pomină o poartă organizatorii, care au fost nepricepuţi sau, exprimându-ne în termeni psalmici, au fost nevrednici şi netrebnici. Desigur, răspunderea organizatorilor nu poate fi ignorată, acesta fiind adevărul, însă dacă vom analiza mai atent şi în detaliu evenimentele petrecute, vom înţelege că lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, este vorba despre o diversiune generată de interesele unor personaje sus-puse, care nu s-au jenat să-şi pună propriile scopuri înaintea celor naţionale. Concluzia ce se poate desprinde din această întâmplare, este că, de fapt, de la alungarea din rai a protopărinţilor noştri, moralitatea nu s-a prea schimbat. De atunci şi până acum, scopul scuză mijloacele şi probabil aşa va fi şi în viitorul neo-capitalist pe care noi românii ne străduim de două decenii să-l încropim, din cioburile rămase după ce am spart cu bâta, fără noimă şi fără discernământ, toate oalele bune sau rele ale fostului regim. Dar să nu ne abatem prea mult de la subiect derapând în mocirla politicii, ci să continuăm relatarea vânătorii de la Topliţa sau parafrazând o zicală populară să revenim la urşii noştri.
          După cum vom vedea din cele petrecute cu mai bine de patru decenii în urmă, interese de stat majore ale României au fost pur şi simplu ignorate datorită unor ambiţii şi interese personale. Pentru o înţelegere cât mai corectă a celor întâmplate, vom face o scurtă incursiune în contextul şi situaţia economico-politică din primii ani ai venirii la putere a lui N. Ceauşescu.
           Trecerea în lumea drepţilor a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, a corespuns cu temerara acţiune a politicii româneşti de scoatere a ţării noastre de sub tutela, sau poate este mai corect a se spune, de sub hegemonia Uniunii Sovietice. Faptul că România, după vizita memorabilă a lui N.S. Hruşciov, a întors spatele marelui nostru prieten şi „protector de la răsărit” a fost considerat la timpul respectiv un adevărat act de bravură care a stârnit multă admiraţie din partea cancelariilor occidentale dar şi multă invidie şi complexe de inferioritate din partea ţărilor aşa-zis „surori” din lagărul socialist. Această independenţă politică a ţării noastre nu putea fi menţinută însă fără o susţinere materială. România nu se mai putea baza pe sprijinul şi colaborarea economică cu Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste şi singura soluţie era să înceapă o colaborare autonomă cu statele capitaliste şi în primul rând cu Germania Federală şi Franţa. Fără a intra în detalii politice legate de această temă, trebuie totuşi să menţionăm unele aspecte care vor face pe cititori să înţeleagă şi mai bine contextul. Liderii ţărilor capitaliste care aveau o industrie puternică şi cu care România putea colabora, erau pe bună dreptate suspicioşi cu privire la caracterul şi sinceritatea conducătorilor noştri comunişti. De fapt şi reversul era adevărat, în sensul că şi liderii noştri erau la fel de suspicioşi în ceea ce priveşte interesele capitaliştilor faţă de noi. Unul dintre liderii români care putea avea credit politic faţă de occident, era fostul Prim Ministru de atunci, Ion Gheorghe Maurer. Intelectual, jurist de profesie, şcolit şi educat, vorbind mai multe limbi străine, putea conversa cu omologii săi din ţările capitaliste de la egal la egal. Nu este lipsit de interes să fie menţionat şi faptul că Maurer îl ajutase pe Ceauşescu să acceadă la putere, motiv pentru care se considera că ar avea capacitatea de a-l influenţa pe acesta în luarea unor decizii majore. Cu alte cuvinte, se acredita ideea că I.G. Maurer ar fi eminenţa cenuşie care îl conducea din umbră pe noul şef al statului român.
           Vânătoarea de la Topliţa-română a avut ca scop facilitarea în contextul menţionat a realizării unor cât mai bune relaţii dintre guvernul României şi guvernul Franţei. Obiectivul final al acestei strategii era înfiinţarea unei bănci româno – franceze, iar autorul acestui proiect diplomatic era Primul Ministru de atunci Ion Gheorghe Maurer. Pentru realizarea obiectivului propus, Primul Ministru a invitat la vânătoare două personalităţi marcante ale Franţei. Era vorba despre Ministrului Finanţelor care era Valery Giscard d’Estaing, viitorul preşedinte al Republicii franceze şi baronul Eliot de Rothsild unul dintre cei mai mari bancheri francezi din lume. Pentru ai putea invita la noi în ţară, „momeala”, folosind un termen prozaic, a fost o partidă de vânătoare la urşi. Tentaţia era destul de mare, întrucât în Franţa urşii fiind pe cale de dispariţie, erau foarte protejaţi şi nici nu putea fi vorba de a fi vânaţi (francezii nu mai aveau decât câteva exemplare în Alpi). România, în schimb, era cunoscută şi renumită pentru resursele sale cinegetice şi în mod deosebit în ceea ce priveşte urşii. Pe de altă parte, premierul I. G. Maurer era la curent cu ceea ce reprezenta vânătoarea pentru cele două personalităţi, crescute şi educate în spiritul celor mai bune şi mai elevate tradiţii ale castei nobiliare europene şi pe care căuta să şi le apropie.
           După cum se poate constata, miza era foarte mare, deci se impuneau măsuri de organizare deosebite. În asemenea situaţii, ministerul trimitea un delegat, de obicei un inginer din compartimentul de vânătoare, care avea sarcina de a supraveghea organizarea acţiunii şi de a-şi informa pe parcurs şefii asupra modului cum decurgeau pregătirile. De data aceasta însă, Inspectorul general cu vânătoarea din minister, l-a trimis la Topliţa personal pe directorul Direcţiei de Economie a Vânatului. Directorul DEV-ului, cum era denumită prescurtat direcţia, era pe atunci inginerul Ion Văduva, care era un bun profesionist, dar nu avea experienţă în ce priveşte vânatul mare. El fusese promovat în funcţie de la un ocol de câmpie unde se vânau mai mult iepuri şi fazani sau cel mult căpriori. Am fost contactat telefonic de către directorul Văduva, care şi-a anunţat sosirea, declarând că imediat ce ajunge la noi, doreşte să ne deplasăm în teren şi m-a întrebat cât durează drumul de la sediul nostru până la localitatea Topliţa. Am răspuns că durează cam o oră şi jumătate, dar fără să-mi treacă prin gând, că directorul dorea să organizăm acolo vânătoarea. Surpriza aveam să o aflu abia după întâlnirea cu el, întrucât dorea şi insista, ca vânătoarea să aibă loc în zona ocolului silvic Topliţa, respectiv pe fondul de vânătoare Călimănel, ce se afla pe versantul sudic al munţilor Călimani. Am încercat să-i explic directorului, că deşi fondul de vânătoare Călimănel de la Topliţa are un efectiv destul de bun de urşi, totuşi zona nu este potrivită pentru organizarea de goane, întrucât terenul nu este favorabil acestei metode de vânătoare. Am adus ca argumente faptul că terenul nu este amenajat pentru goane neexistând tradiţie în acest sens, pădurile sunt masive şi compacte, sunt constituite exclusiv din molidişuri fără specii fructifere care să determine concentrări de vânat şi pe cale de consecinţă urşii existenţi sunt foarte dispersaţi în teritoriu. Am propus să organizăm vânătoarea pe unul din fondurile din bazinul Târnavelor, unde terenurile sunt amenajate şi exista tradiţie la vânarea urşilor la goană. Zona propusă de mine, se afla la izvoarele Târnavei Mari, era cunoscută ca având câteva goane consacrate şi verificate în decursul timpului. Acolo rezultatul aproape putea fi garantat. Toate argumentele mele au fost însă demontate de către director, aducându-mi contra-argumente din care am înţeles că acesta nu este familiarizat cu vânătoarea la munte şi cu atât mai puţin la urşi. Era foarte clar pentru mine, că argumentele directorului erau luate din experienţa ce o câştigase la goanele pentru iepuri şi fazani şi nu l-am putut convinge că nu pot fi aplicate nici la Topliţa şi nici în altă parte pentru goana la urşi. În consecinţă, ne-am deplasat pe teren la Topliţa, unde din păcate, aş putea afirma că spre ghinionul nostru, am văzut cu totul întâmplător, privind de pe un versant pe altul, doi urşi care se hrăneau cu zmeură într-o plantaţie tânără de molid. Directorul s-a entuziasmat atât de mult, după ce am văzut cei doi urşi care mâncau zmeură, încât seara la masă mi-a mărturisit într-un moment de sinceritate, că de fapt inspectorul general cu vânătoarea era cel ce stabilise ca acţiunea să aibă loc la Topliţa şi că i s-a atrasă atenţia ca nu cumva să intre în zona Târnavelor întrucât terenurile respective sunt rezervate pentru şeful statului. Nu mai era nimic de făcut. Mi-am dat seama, că dacă aş mai fi insistat încercând a-l convinge pe director că nu este bine să organizăm vânătoarea respectivă într-un loc nepotrivit şi neîncercat în prealabil, ar fi crezut că nu vreau sau că nu sunt capabil să organizez goana respectivă. În consecinţă, am lăsat cum se spune în popor totul baltă şi mi-am spus în sinea mea: cum o vrea Dumnezeu, poate ne ajută în mărinimia Lui, să scoatem în goana respectivă măcar un urs, pe care să-l poată vedea înaltul oaspete.
           Am primit dispoziţie ca a doua zi să amenajăm imediat două hoch-ştanduri (observatoare înalte) în zona unde văzusem urşii şi să luăm măsuri pentru a pregăti un număr suficient de gonaci. Ni s-a atras atenţia ca gonacii să fie în prealabil verificaţi de către organele abilitate ale statului (securitatea şi miliţia) pentru ca aceştia să fie oameni de încredere. Imediat am luat măsurile dispuse, construind cele două hoch-ştanduri şi întocmind liste cu cei ce urmau să participe la goană. În mare parte gonacii erau personal silvic sau vânători locali care erau verificaţi de către miliţie având cu toţii permise de port-armă.
           În ziua vânătorii au sosit la Topliţa, pe lângă personalul de pază şi escortă ce trebuia să asigure protecţia şi siguranţa înalţilor oaspeţi, două autobuze în care erau înghesuiţi cam o sută de militari. Am crezut la început că militarii vor fi amplasaţi în obiectivele de pază. Din păcate ne-am înşelat amarnic, căci aceştia au fost intercalaţi printre gonacii noştri şi aveau ca misiune să participe la goană. Ulterior am aflat, că ideea cu introducerea militarilor în goană, nu a fost a celor de la paza şi protecţia demnitarilor, ci aparţinea Inspectorului general cu vânătoarea, care a apreciat că numărul gonacilor organizaţi de noi era insuficient. Militarii care erau îmbrăcaţi în uniforme kaki, făceau o notă cromatică discordantă faţă de restul gonacilor. Tehnicianul de vânătoare de la ocolul silvic Topliţa a fost încredinţat cu organizarea gonacilor şi conducerea goanei, iar eu împreună cu directorul DEV-ului urma să conducem oaspeţii la ştanduri. Măsurile de organizare premergătoare desfăşurării goanei, au fost realizate conform programului stabilit, fapt ce l-a determinat pe directorul DEV-ului, să fie foarte mulţumit şi chiar optimist în ce prieşte rezultatul partidei de vânătoare.
           Oaspeţii au sosit la Topliţa cu toată suita şi protocolul. I-am întâmpinat împreună cu directorul, pe care I.G. Maurer l-a prezentat ministrului francez ca fiind organizatorul acestei partide de vânătoare. Ne-am deplasat la cele două ştanduri, unde i-am lăsat pe oaspeţi având fiecare câte un însoţitor, după care am urcat pe versat şi ne-am oprit într-un loc de unde se putea vedea o mare parte din terenul pe care gonacii urmau să-l parcurgă. Am dat semnalul de începere a goanei şi am început sa aşteptăm cu nerăbdare momentul când din spre ştanduri se vor auzi focurile de armă. Timpul trecea, dar focurile de armă întârziau să se audă. La un moment dat am început să auzim strigătele gonacilor. Pentru mine a fost foarte ciudat, că strigătele gonacilor nu se auzeau uniform pe toată lăţimea goanei, ci parcă erau nişte grupuri vocale care ţipau unul la altul. Când s-au apropiat mai mult de ştanduri, am observat că militarii nu erau distribuiţi uniform pe toată lăţimea goanei, ci veneau în grupuri de câte 5-6 indivizi înşiraţi în şir indian. Aceste grupuri erau răspândite neuniform pe lăţimea goanei, unul fiind mai în faţă iar altul mai în spate, astfel că între ele erau distanţe apreciabile, fapt ce ar fi dat posibilitatea eventualului vânat ce ar fi fost în goană, să se întoarcă, evitând înaintarea spre ştanduri. În acel moment, mi-am dat seama că nu trebuie să mai aşteptăm focurile de arme din spre ştanduri întrucât nu va fi vânat în care să se tragă. Din păcate aşa a şi fost, am avut dreptate, nu a ieşit la ştanduri nici un fel de vânat. Nu voi descrie situaţia jenantă în care am fost pus în momentul când s-a terminat goana şi directorul m-a trimis să preiau oaspeţii din ştanduri şi să-i conduc la maşini. Nu am avut ce face şi am executat ordinul primit. Mi-am cerut scuze faţă de primul nostru ministru, care era tot aşa de jenat, cerându-şi la rândul său scuze de la ministrul francez. Francezul, ca un autentic gentleman ce era, se arăta foarte înţelegător, afirmând cu resemnare că aşa este la vânătoare, nu poţi avea întotdeauna noroc. I.G. Maurer, nu ne-a spus nimic, doar a întrebat foarte sec, ce căutau militarii în goană ? Am răspuns că nu ştiu, întrucât nu eu i-am chemat. Atunci primul ministru a întrebat, bineînţeles fără a aştepta vreun răspuns: Dar cine a organizat vânătoarea asta, voi sau armata ? Nu am putut să nu-i răspund că noi organizasem vânătoarea. Nu a mai întrebat nimic, ci doar m-a privit cu o expresie care vroia să spună: Atunci cum de nu ştii ce caută militarii în goană ? Am început să coborâm încet spre drumul forestier, unde ne aştepta coloana oficială de maşini.
           Ajungând la maşini, am fost întâmpinaţi de primul secretar al judeţului care s-a arătat foarte surprins şi mirat că nu se împuşcase nimic, întrebând cu reproş în glas: Da cum de s-a întâmplat aşa ceva; să nu iasă chiar nimica ? Ce era să-i răspund ? Că eu am spus de la bun început că nu este bine ce facem ? Nu ştiam cum să explic ceea ce se întâmplase. A intervenit atunci primul ministru Maurer, care în stilul său specific, lipsit de menajamente, a repetat întrebarea privind prezenţa militarilor în zonă: Da cine aia… a… m… a avut ideea să bage în goană militarii, că ăsţia în loc să înainteze în linie, păstrând distanţa dintre ei, de frică s-au adunat în grupuri şi au stricat toată vânătoarea. Discuţia s-a oprit aici, cei de faţă rămânând cu impresia că de fapt vinovaţi pentru eşec au fost bieţii militari care nu s-au pricepeau să meargă în goană.
           Oaspeţii au urcat în maşini, după care coloana s-a pus în mişcare îndreptându-se spre staţiunea balneo-climaterică Borsec, care se afla la o distanţă de cca. 20-25 km. În staţiunea Borsec, Gospodăria de partid avea o casă de oaspeţi unde urma să fie servită masa şi să fie cazaţi oaspeţii pe timpul nopţii. Casa era de fapt o vilă nu prea mare, având o sufragerie de cca. 25-30 de metri pătraţi şi câteva camere de dormit, în afară de anexele gospodăreşti (bucătărie, cămară, magazie etc.). La casa de oaspeţi însă s-a petrecut altă dandana.
          Oaspeţii au dorit să vină o dizeuză care să le cânte ceva. Nu ştiu ce a înţeles primul secretar, care s-a angajat foarte entuziasmat să le satisfacă solicitarea, dar la puţin timp a sosit Ansamblul Harghita, care în momentul când a intrat în sufragerie, pentru ca artiştii să poată încăpea, oaspeţii au fost nevoiţi să se retragă într-un colţ al camerei. Nu cred că mai este cazul să relatez cum s-a desfăşurat programul prezentat de artişi şi nici cum s-au simţit oaspeţii în acel spaţiu total neadecvat. La un moment dat am fost chemat de unul din ofiţerii care răspundeau de asigurarea legăturilor telefonice speciale, pentru a vorbi la telefonul guvernamental cu ministrul nostru. Foarte îngrijorat ministrul m-a întrebat ce s-a întâmplat şi după ce i-am relatat, a dispus să facem ce ştim dar a doua zi să organizăm oriunde vrem o vânătoare prin care să-l îmbunăm pe oaspetele francez. Am luat legătura cu şeful ocolului silvic Zetea, care era ocolul nostru de vânătoare şi am stabilit să pregătească pentru a doua zi goană mixtă la urşi şi mistreţi. L-am informat pe primul ministru I.G. Maurer despre convorbirea avută cu ministrul nostru şi l-am rugat să ne permită să îndreptăm greşeala din ziua aceea, acceptând să mai participe a doua zi la o goană pe care urma s-o organizăm la Zetea. Maurer cunoştea zona Zetea, întrucât mai vânase acolo în perioada interbelică pe timpul când fusese avocat la Sighişoara. M-a privit cu reproş şi a acceptat menţionând că speră să nu se întâmple şi acolo ca în prima zi la Topliţa. L-am asigurat că nu se va repeta şi mi-am cerut permisiunea să plec pentru a pregăti în timpul nopţii, vânătoarea de a doua zi. Am plecat imediat la ocolul silvic Zetea din zona Odorheiului Secuiesc, unde împreună cu ing. Bunta Francisc, şeful de ocol, bunul meu coleg, colaborator şi prieten, am umblat toată noaptea pe la personalul silvic ce-l avea în subordine pentru a-i alerta ca a doua zi dimineaţa să aibă pregătiţi un număr suficient de gonaci.
           A doua zi vânătoarea s-a desfăşurat la ocolul silvic Zetea, care era renumit pentru potenţialul său cinegetic cât şi pentru personalul de vânătoare foarte competent. Vânătoarea a reuşit bine, în sensul că în goană a fost vânat, pe care gonacii de la Zetea, cu pricepere au şi reuşit sa-l mâne la ştanduri. Din păcate oaspetele francez nu a reuşit să împuşte decât un mistreţ. Părea mulţumit, iar Primul Ministru I.G. Maurer nu a scăpat prilejul ca la plecare să ne apostrofeze în stilul său zeflemist spunând: „Să-l pupaţi în … bot pe amărâtul ăsta de mistreţ, că va ajutat să vă spălaţi cât de cât ruşinea. Vroiam să-l aduc la voi să împuşte un urs şi pe un alt franţuz, un baron, mare bancher de care avem mare nevoie, dar m-aţi dezamăgit”.
           După plecarea oaspeţilor, am rămas cu sentimentul că în ciuda mulţumirii moderate pe care o afişau, lucrurile nu vor rămâne aşa şi că probabil vom fi traşi la răspundere pentru toate incidentele petrecute în timpul şi cu ocazia vânătorii.
           La câteva zile după această vânătoare de pomină, eram acasă cu familia, în modestul nostru apartament din blocul în care locuiam. Soţia culcase în camerele lor pe cei doi copii şi a venit apoi la mine în bucătărie, să mai stăm de vorbă despre problemele familiei noastre, întrucât eu datorită specificului muncii, eram plecat de acasă în majoritatea timpului. Nici nu s-a aşezat bine pe scaun că s-a auzit soneria de la uşă. Am mers să văd cine poate fi la o asemenea oră târzie şi am fost surprins să constat că era directorul nostru. Şi-a cerut scuze şi apoi mi-a explicat că a venit, pentru a evita să vorbim la telefon, întrucât presupunea că sunt ascultate convorbirile şi nu dorea să se afle ce urma să discutăm. A întrebat dacă am în casă ceva tare de băut, întrucât ar fi bine să iau o gură înainte de a auzi ceea ce vroia să-mi spună. Am scos din cămară o sticlă de coniac, am băut împreună câte un păhărel, după care şi-a început destăinuirea:
           „Am fost anunţat astăzi, că mâine dimineaţă la ora 8 trebuie să fim prezenţi la cabinetul Inspectorului general cu vânătoarea din Bucureşti, dar fără a mi se spune pentru ce. Dorind să aflu motivul convocării noastre, am început să dau şi eu telefoane încolo şi încoace pe la colegii mei din minister şi am aflat că directorul DEV-ului, cel ce fusese delegat să participe la organizarea vânătorii pentru ministrul francez, a fost destituit şi că acum urmăm noi. Am mai aflat că vânătoarea care ne-a fost impusă s-o organizăm la Topliţa, a fost de fapt o „ambuscadă” pregătită pentru directorul DEV-ului. Am aflat că relaţiile dintre Primul Ministru şi Inspectorul general cu vânătoarea nu sunt dintre cele mai bune, întrucât acesta nu-i pregăteşte vânătorile lui Maurer la fel cum face pentru Ceauşescu. Nici relaţiile dintre directorul DEV-uli şi Inspectorul general cu vânătoarea nu sunt prea bune, tocmai pentru că directorul se ocupă cu pregătirea vânătorilor Primului Ministru şi uneori le organizează cu atâta discreţie încât nu-l mai informează nici pe inspectorul general. În ce priveşte relaţiile dintre Ceauşescu şi Maurer cu privire la vânătoare, se ştie că nu sunt dintre cele mai amiabile, întrucât primul ministru este vânător mai priceput şi mai etic, iar inspectorul general cu vânătoarea în ciuda acestei realităţi, încearcă mereu să-l evidenţieze pe şeful statului ca fiind cel mai mare vânător”. Directorul meu a mai dat pe gât un pahar de coniac, după care a mai adăugat:
           „Concluzia mea, este că noi suntem victime colaterale ale luptei dintre Inspectorul general cu vânătoarea şi directorul Direcţiei de Economia Vânatului, cât şi a concurenţei pentru supremaţia în vânătoare dintre Şeful statului şi Primul Ministru. Iniţiatorul acestui demers mizerabil, nu poate fi altul decât Inspectorul general cu vânătoarea. El nu s-a implicat direct în organizarea vânătorii pentru oaspetele francez, dar l-a delegat pe directorul DEV-ului. Prin aceasta a dovedit că a acordat atenţia cuvenită acţiunii, dar într-un eventual eşec, aşa cum a şi fost de fapt, nu putea fi acuzat pentru nereuşită. În acelaşi timp, la restricţionat pe directorul DEV-ului de a nu vâna cu oaspetele francez pe fondurile de vânătoare unde obişnuia să vâneze Şeful statului şi unde exista tradiţie pentru organizarea goanelor la urşi. Ba şi mai mult, a fost atât de „amabil” încât i-a şi indicat directorului unde să organizeze vânătoarea şi unde conform statisticilor erau destul de mulţi urşi, dar a omis să-i spună, că acolo nu s-a practicat niciodată vânătoarea la urşi prin metoda goanei. Cu alte cuvinte nu exista tradiţie şi ca urmare nici pricepere, astfel că insuccesul era previzibil. Prin această diversiune a reuşit să-l demită pe directorul DEV-uli, de care se temea că-i va lua locul. Acum vrea să mă destituie şi pe mine, întrucât la solicitarea autorităţilor locale, în speţă a primului secretar, organizez vânători cu diverşi demnitari făra ştirea şi permisiunea lui”.
           Spunând toate acestea, s-a uitat la ceas şi văzând că se făcuse foarte târziu şi-a mai cerut încă o dată scuze şi a plecat spunându-mi să fiu gata la ora 4 dimineaţa, pentru că vine cu şoferul să mă ia şi să plecăm la Bucureşti.
           A doua zi de dimineaţă la ora 8 fără câteva minute, ne-am prezentat la cabinetul Inspectorului general cu vânătoarea. Am fost întâmpinaţi de secretară, o brunetă destul de tânără dar nu deosebit de amabilă. Ne-a poftit să ocupăm loc, apoi a intrat cu un dosar în cabinet. Când a ieşit, ne-a spus că Inspectorul general ne roagă să aşteptăm câteva minute. Trecuse deja aproape o jumătate de oră de când eram la secretariat, şi tocmai când mă gândeam că Inspectorul general a uitat de noi, s-a deschis uşa mare capitonată prin care acesta a ieşit şi ne-a poftit în biroul său. Cabinetul deşi nu era foarte mare, era foarte elegant. Mobilierul din lemn de mahon, era sculptat cu scene de vânătoare şi frunze de stejar. Pe peretele opus intrării, deasupra biroului, era tabloul lui Ceauşescu. Pe peretele din stânga ce era opus ferestrei şi deasupra unei mese lungi în jurul căreia erau vreo şase scaune, era un tablou mare ce reprezenta un cerb boncănind lângă o cioată înaltă rămasă de la un molid rupt de vânt sau de zăpadă. Sub geamul lat, acoperit cu o perdea bogat plisată, se afla o măsuţa pe care era pus un bibelou foarte mare din porţelan alb, ce reprezenta un cerb lopătar. Ne-a poftit să luăm loc la masa lungă, după care s-a aşezat la biroul său şi a sunat-o pe secretară cerându-i trei cafele. A venit apoi la masa lungă unde eram noi şi s-a aşezat la capătul ei. A sosit apoi secretara cu cele trei cafele, pe care în timp ce aceasta le punea pe masă, a rugat-o să nu fie deranjat.
           Spre marea noastră surprindere ne-a vorbit şi ne-a întrebat despre tot felul de probleme legate de vânat şi de vânătoare, dar n-a pomenit nimic despre vânătoarea de la Topliţa. Doar după aproximativ trei sferturi de oră s-a ridicat de la masă făcându-ne să înţelegem că discuţia s-a terminat şi în timp ce ne conducea spre uşă, ne-a atras atenţia ca pe viitor să fim mai atenţi cum organizăm vânătorile atunci când este vorba de oaspeţi deosebit de importanţi, întrucât nu este sigur că ne va mai putea salva de destituire şi a două oară. Ne-am luat la revedere şi am plecat de la cabinetul Inspectorului general cu vânătoarea destul de buimăciţi, auzind „binefacerea” de care am avut parte.
           Pe drum, directorul meu care era foarte bucuros că scăpase cu bine din această întâlnire a spus:
           „Mare şulfar este şi Inspectorul ăsta general. Am să-ţi povestesc eu cum s-a întâmplat. După ce am primit telefon să ne prezentăm la inspectorul general, eu l-am informat pe primul secretar de la judeţ că suntem chemaţi la minister, probabil pentru a fi destituiţi. Acesta i-a sunat pe Ministrul nostru şi pe Primul Ministru Maurer şi i-a rugat să intervină pentru noi, că ăsta vrea să ne destituie. Acesta este motivul adevărat pentru care probabil nu a pomenit nimic de vânătoarea de la Topliţa, iar remarca de la plecare, a fost un fel de aluzie prin care a vrut să înţelegem totuşi de ce am fost chemaţi şi să ne sperie să fim mai ascultători, sau cum se spune: să nu mai mişcăm în front fără ştirea lui”.
           Ne-am urcat în autoturismul marca Volga, pe care Direcţia Silvică o primise în dar, ca semn de recunoştinţă după o vânătoare organizată unuia din liderii fostului partid unic. Pe un ton foarte autoritar, ce-l caracteriza pe directorul nostru, s-a adresat şoferului spunându-i: Kiss bácsi, mergem acasă, dar mai întâi, ne oprim la paralela 45 să îmbucăm ceva! Bătrânul conducător auto care ştia ce însemna oprirea la paralela 45, a oftat încet şi pe un ton melancolic a răspuns: am înţeles. Paralela 45 era un motel situat pe şoseaua Bucureşti-Braşov, unde am ajuns cam după o oră de la plecarea din capitală şi unde am servit masa şi am tot povestit cu directorul meu până când orchestra a cântat noapte bună puişor.
           Directorul nostru, ing. Sarkány Arpad era un om deosebit, un adevărat domn, de la care am învăţat foarte multe în ce priveşte comportamentul managerial şi pentru care l-am considerat întotdeauna din acest punct de vedere mentorul meu. Datorită prestigiului şi a prestanţei ce-l caracterizau, dar poate şi a celor trei pasiuni nobiliare pe care le avea (iubea vânătoarea, caii şi femeile frumoase) colegii noştri îl porecliseră „noul moşier”, după eroul principal din romanul cu acelaşi nume al cunoscutului scriitor maghiar Jókai Mor.
           Creadeam că după eşecul suferit cu ocazia vânătorii de la Topliţa, nu vom mai fi implicaţi cel puţin un timp, în organizarea unor acţiuni similare, dar m-am înşelat, întrucât nu după mult timp, am primit un semnal de la Preşedinţia Consiliului de Miniştrii prin care eram solicitaţi să pregătim o vânătoare la urs pentru un vip din domeniul finanţelor mondiale. Dar asta este o altă secvenţă din serialul filelor inedite ale istoriei cinegeticii româneşti, pe care probabil o vom relata altă dată.

          Miercurea-Ciuc, 8 iunie

(Publicat în Agricultorul român, Nr. 8 (164), Anul XIV, august 2012) picture