Cerbul de la Tisaşu
Preambul
Începând cu numărul din luna martie al revistei, am publicat într-o serie de trei articole intitulate File din istoria contemporană a cinegeticii româneşti, unele întâmplări petrecute în urmă cu câteva decenii. Toate acestea erau în legătură cu vânătoarea, sora bună a agriculturii primitive şi se refereau la aspecte de interes mai general, dar deloc neglijabile pentru economia naţională a ţării noastre. Pentru cititorii care ar dori, eventual, să citească aceste articole, facem precizarea că pot fi accesate pe internet, într-un blog ce se găseşte la adresa de e-mail proursus@yahoo.com. Personajul de care se leagă toate aceste întâmplări este Nicolae Ceauşescu, fostul Preşedinte al României din perioada 1964 – 1989. Personalitatea foarte controversată a acestuia, determinată şi de multiplele metehne pe care le avea ca orice om şi multe altele care i-au fost atribuite ca oricărui „vip”, a determinat publicarea imediat după evenimentele din decembrie 1989 a unor cărţi având ca tematică pasiunea lui pentru vânătoare. Lucrările respective au ca autori specialişti în cinegetică ce au participat la organizarea şi derularea acţiunilor de vânătoare denumite generic oficiale. Hazardul mi-a oferit şansa de a-mi desfăşura activitatea de inginer silvic într-o zonă cu posibilităţi vânătoreşti foarte bogate în ce priveşte categoria vânatului mare (urs, cerb, mistreţ) care erau şi speciile preferate de către fostul conducător, aproape în toată perioada în care acesta a avut în mână destinele naţiunii noastre (1964-1989). Vreau să fac precizarea că nu mi-am propus să fac o descriere nuvelistică sau reportericească, informând cititorul asupra zecilor de capre negre sau sutelor de mistreţi, cerbi lopătari, sau alte animale răpuse de „marele vânător”, întrucât aceasta au făcut-o cei ce au publicat cărţile înaintea mea. Ceea ce doresc cu adevărat este să relatez şi să subliniez rolul vânătoarei ca activitate umană în toată această perioadă prin contribuţia pe care a avut-o ca factor de (mijlocire) intermediere în soluţionarea unor probleme majore ale vieţii politice, sociale şi economice a României. Un alt deziderat pe care mi l-am propus este acela de a realiza o prezentare, o sinteză, a evoluţiei personalităţii, caracterului, omului N. Ceauşescu, prin comportamentul său manifestat în toată perioada în care am avut posibilitatea să-l întâlnesc la vânătoare. Începutul activităţii mele de silvicultor a corespuns în linii mari cu începutul perioadei de şef de partid şi apoi de stat a acestui personaj. De la bun început doresc să precizez faptul că nu intenţionez să realizez o contribuţie la biografia lui N. Ceauşescu întrucât nu am nici menirea şi nici informaţiile necesare unui astfel de demers. Aceasta au făcut-o alţii şi cu siguranţă vor mai fi mulţi dintre cei ce au trăit în anturajul său şi sunt în măsură să realizeze o asemenea lucrare. Doresc să remarc însă că există o deosebire netă între comportamentul omului în societate şi relaţiile interumane din acest context şi cel din ambientul natural, primitiv, nealterat, mai ales atunci când se găseşte în postura de vânător. Legat de acest aspect voi cita pe Székely János, un cunoscut scriitor, poet şi dramaturg transilvănean de etnie maghiară despre care am publicat un material în numărul din aprilie 2006 al acestei reviste. Iată ce afirma cunoscutul om de cultură, care era şi vânător: Populaţia umană este parte integrantă a ecosistemului terestru. Numai că între aceasta şi viaţa sălbatică se interpune un subsistem de o importanţă determinantă care este societatea sau lumea civilizată cum ne place s-o denumim. Aceasta (societatea) ,este de fapt un ambient artificial, pe care omul l-a construit în jurul său ca pe o colonie de termite şi din care se poate spune că mulţi nici nu mai pot să vadă în afară. Vânătoarea este cel mai eficient mijloc de a vedea în afara societăţii umane şi de a ne reintegra (renatura) chiar şi temporar în interiorul ecosistemului. În acest context de vânător „reintegrat” (renaturat) în ecosistemul forestier doresc să abordez şi comportamentul, personalitatea, controversatului personaj N. Ceauşescu în cei 25 de ani în care l-am însoţit la vânătoare prin Munţii Harghita. Prin cele ce voi scrie nu am intenţia nici să-l încriminez şi nici să-l disculp pe vânătorul N. Ceauşescu, ci voi descrie faptele aşa cum s-au petrecut, urmând sfatul regretatului meu prieten şi coleg de vânătoare scriitorul şi scenaristul Titus Popovici, care la cabana lui de la Gura Zlata din Munţii Retezat îmi spunea: Atunci când descrii stări, fapte, evenimente, personaje, etc. să te abţii a da verdicte prin care doreşti să le caracterizezi în sensul de bun sau rău, frumos sau urât, deştept sau prost etc. ci rezumă-te la a descrie evenimentul, personajul sau faptele întocmai aşa cum s-au petrecut, oferind suficiente detalii astfel încât cel ce va citi să¬-şi poată imagina tot ceea ce ai văzut tu, exact aşa cum ai văzut. Lasă-l pe cititor să dea el singur verdictul. Dacă părerea lui va coincide cu a ta înseamnă că ai descris totul cu un real talent scriitoricesc. Apoi a mai adăugat: să ştii că acelaşi sfat l-am primit şi eu de la Maestrul literaturii noastre, scriitorul Mihail Sadoveanu. Primul contact cu o acţiune de vânătoare oficială a lui N. Ceauşescu l-am avut în luna septembrie a anului 1966, când am fost transferat ca proaspăt inginer silvic stagiar la Ocolul Silvic Tulgheş, unde trebuia să mă acomodez cu situaţia concretă şi specificul activităţii, urmând ca după plecarea şefului de ocol să fiu numit în această funcţie. Şeful de ocol un moldovean blând, cucernic şi tare cumsecade dorea să se mute într-o urbe pentru a-şi putea şcoli unicul său fiu, întrucât Tulgheşul, deşi o comună de munte mai răsărită, nu era în măsură să asigure baza formării profesionale a tânărului, conform ambiţiei şi aspiraţiilor părinţilor. Prin luna august, soseşte la ocolul silvic pentru un control de rutină, şeful vânătoarei pe regiune, căruia îi sunt prezentat şi care după un scurt interviu, mă acceptă ca participant la pregătirea „vânătoarei oficiale la cerb”, ce urma să aibă loc cu ocazia boncănitului din luna septembrie. Cu acest prilej, se trasau în prealabil unele sarcini precise şi concrete : cum trebuie curăţite şi cosite potecile de vânătoare pentru ca oaspeţii să nu se împiedice şi să nu se ude de roua dimineţii, cum trebuie amenajate observatoarele astfel încât să fie asigurat tot confortul, cum să fie trasate noile poteci pentru ca oaspeţii să nu se ostenească peste măsură. Bazinul forestier Tisaşu din zona Tulgheşului, unde urma să aibă loc vânătoarea, cred că a fost cel mai bun loc de boncănit pentru cerb comun pe care am avut prilejul să-l văd în toată activitatea mea. Era un bazin forestier relativ recent împădurit, care provenea în urma exploatării lemnului de către Sovromlemn, una din întreprinderile comune româno-sovietice care au lucrat aici în perioada anilor 1950-1960. De aici se scoseseră, pe baza asocierii cu sovieticii, peste un milion de metri cubi de masă lemnoasă, fiind defrişate astfel într-un singur bloc peste 1500 hectare de pădure (vorba lui C. Tănase de la Tetrul Cărăbuş: „Haraşo tovărăşie”). În ciuda abuzului ecologic ce se înfăptuise prin această măsură, s-a realizat totuşi cum spuneam, un paradis al cerbilor din acel colţ al Carpaţilor. Niciodată nu am putut afla de unde se adunau toamna când începea boncănitul atâtea exemplare. În fiecare viroagă cerbii şi ciutele însoţite de viţeii lor erau cu zecile. Într-un sezon de boncănit (15 septembrie – 10 octombrie) nu se puteau vedea toţi cerbii aflaţi în acest teritoriu. Efectiv, nu era timp pentru a fi văzută toată cerbimea. Era o culme scurtă în acest bazinet forestier, pe care crescuse în decursul timpului un cireş sălbatic şi pe care Péter bácsi – bătrânul pădurar de vânătoare – o botezase „piciorul cu cireş”. Denumirea de picior era des utilizată în zonă pentru a desemna ca formă de relief o culme. Cel mai puternic cerb care se afla la un moment dat în bazinet în perioada respectivă, venea de regulă să boncănească pe un mic platou de pe această culme. Dacă pe parcurs apărea un alt exemplar mai puternic, atunci aici se încingea o luptă pe viaţă şi pe moarte, după care cel învins – dacă nu pierea – era obligat să se îndepărteze. Scena se putea repeta de mai multe ori într-un sezon, în funcţie de forţa şi vigoarea exemplarelor ce se aflau în teritoriu. Era încă începutul lunii august când am primit ordin să sistăm orice activitate şi lucrare în Tisaşu, inclusiv recoltatul zmeurii pentru export. În treacăt fie spus, în acest bazin se instalase în urma tăierii pădurii pe toată suprafaţa un zmeuriş viguros de pe care se puteau recolta anual câteva sute de tone şi în anii cu fructificaţie bună, chiar 2-3 mii de tone de zmeură care se livra în stare proaspătă la export. Motivul acestor măsuri de restricţie era evident asigurarea aşa zisei linişte a vânatului astfel ca rezultatul acţiunii de vânătoare oficială la cerb ce urma să se organizeze în toamnă, să fie garantat. Desigur măsura era binevenită în interesul vânătorii, dar nu şi pentru economia naţională care pur şi simplu prin nerecoltarea zmeurii, abandona fără nici un pic de exagerare câte 2-3 $ pe fiecare metru pătrat din acest vast teritoriu. Intrasem deja în prima decadă din luna septembrie şi atât dimineţile cât şi serile deveniseră destul de răcoroase astfel că prin locurile mai umbrite în zorii zilei uneori apăreau şi petecele albe de brumă. Întreaga brigadă de vânătoare, la care în baza aprobării date de şeful vânătorii, bineînţeles am aderat şi eu, ne-am pregătit să începem observaţiile la cerb în baza unui program care în acele timpuri era numit plan de măsuri. În primul rând s-a împărţit bazinetul pe sectoare de observaţie, care urmau să fie atribuite în funcţie de opţiunile şi înclinaţiile fiecăruia din cei ce urmau să participe la operaţiune în calitate de observatori. Mie, care fiind nu prea iniţiat şi nou la ocolul respectiv, nu mi s-a repartizat zonă de observaţie, ci am fost „acreditat” pe lângă Péter bácsi pădurarul de vânătoare. Nouă, fiind cotaţi unul obosit şi plictisit ca Péter bácsi care urma să iasă la pensie, iar celălalt nepriceput şi lipsit de experienţă cum eram considerat eu ca proaspăt absolvent al facultăţii de silvicultură braşovene, ni s-a repartizat mai mult doar din respect şi din politeţe o zonă mai mărginaşe, ce se numea culmea „Tătaru”. Despre această culme, în vechile poveşti ale bătrânilor din partea locului se spunea că, pe aici veneau hoardele invadatoare tătărăşti care jefuiau populaţia din secuime. Cuvântul tătar ca şi multe derivate ale acestuia (tătarului, tătărăsc, tătărască, tătăruşcă, etc.) sunt foarte prezente în toponimia locală. Astfel în apropierea comunei Lăzarea există o movilă care se numeşte movila tătară, despre care se spune că ar fi mormântul comun al mai multor invadatori tătari ce au fost ucişi de o prea vitează secuiancă localnică. Tot aici circulă şi o anecdotă legată de străşnicia şi destoinicia acestor vajnice fiice urmaşe ale temutului şi bravului războinic Attila. Se zice că un secui plecat de multă vreme pe alte meleaguri, se întorcea acasă si pe drum se întâlneşte cu un consătean mai bătrân pornit în bejenie din cine ştie ce pricini. Anecdotica legendă spune că între cei doi ar fi avut loc următorul dialog: - Ziua bună baciule ! - Deie Domnul, răspunde bătrânul întrebând: Spre casă? Spre casă? - A şa aş vrea,răspunde călătorul întrebând la rândul său: Ce mai e pe la noi? - Apoi ce să fie…, necazuri… Au năvălit din nou tătarii... - Vai de mine şi de mine!… Si au făcut multe fărădelegi ? - Multe fiule… multe… răspunse oftând întristat bătrânul, făcându-şi semnul crucii şi privind spre cer continuă: L-au bătut… şi apoi l-au ucis pe Dl Părinte… - Vaai Dl părintele…, săăracu’… zisei omul făcându-şi la rândul său semnul crucii. - Ş-au luat mulţi oameni în robie… continuă bătrânul. - Vaai, vaai… săăracii oameni… - Ş-au luat-o şi pe Marişca, nevasta ta… în robie zise bătrânul cu tristeţe. - Vaai de mine şi de mine… săăracii tătari…! zise omul cu o disimulată îngrijorare pentru ce urma să se întâmple cu bieţii tătari ce făcuseră imprudenţa s-o ia cu ei pe Marişca. Noi, bătrânul pădurar şi cu mine, ne facem bagajul şi pornim împreună la Tătaru, unde era o colibă veche ce urma să ne servească drept adăpost şi reşedinţă. Ajungem acolo cam pe înserat şi când văd despre ce adăpost era vorba, dar mai ales când văd patul, parcă am o strângere de inimă. Patul se numea prici şi era de fapt un padoc de scânduri ridicat cam la două palme de podea şi care ţinea din perete în perete. Pe acesta era fân bătătorit de greutatea atâtor serii de cetăţeni romi ce se odihniseră aici în calitatea lor de oameni ai muncii consacraţi plantării puieţilor forestieri şi a altor munci din silvicultură. Mă ţin demn, întrucât nu vroiam să exteriorizez faţă de bătrânul pădurar,surpriza neplăcută ce am avut-o (fiind vezi Doamne-inginer, trebuia credeam eu să-mi menţin demnitatea impusă de titlu). De fapt bătrânul nici nu se sinchisea să observe ce reacţie am eu, ci a început să bombăne înjurând pe pădurarul ce avea arondat cantonul respectiv şi care după părerea lui se făcea vinovat de această situaţie. Înfulecăm aproape pe întuneric câte ceva şi ne pregătim de culcare, dar nu înainte de a aprinde focul în soba de tuci spartă şi care scotea fum. Acest obiect, soba, în toate sălaşurile noastre silvice, veşnic este cu norma de casare de mult făcută, dar nu se reforma totuşi niciodată, ci deservea, aşa cu norma depăşită, generaţii întregi de silvicultori. În sfârşit ne culcăm, pe aşternutul găsit la faţa locului. Deşi credeam că nu va mai interveni nimic deosebit, adevărata surpriză abia acum avea să vină. Nici nu ne întindem bine – având ca pernă rucsacurile –, că îl aud pe bătrânu’ spunând: - Domnu’ inginer să ştii că mult nu o să dormim. O să aşteptăm zorile cum aşteaptă broaştele, în verile secetoase, ploaia. - De ce? întreb eu, fără să-mi dau seama despre ce este vorba. - O să vedeţi zice bătrânul oftând şi probabil pentru a nu fi nepoliticos prin evitarea răspunsului continuă: aici atâţia pureci sunt că toată noaptea o să ne legene. Îmi place exprimarea plastică a bătrânului şi zâmbesc, dar spre nefericirea noastră a avut dreptate. Am aşteptat dimineaţa într-adevăr cu vădită nerăbdare, întrucât purecii nu ne-au cruţat de fel. Ghinionul nostru cel mare pe lângă toate celelalte, era – cum spunea bătrânul –,că sălaşul se afla chiar în marginea locului de boncănit, astfel că nu trebuia să ne sculăm mai devreme ca să ajungem la timp, dar chiar dacă ne-am fi sculat tot trebuia să stăm sechestraţi în colibă până la ivirea zorilor, pentru a nu orbecăi pe întuneric deranjând vânatul, care putea fi în mişcare în timpul nopţii. În sfârşit se crapă de ziua şi martiriul nostru ia sfârşit. Ne sculăm, ne pregătim de drum şi apropiindu-ne mai mult de locul de boncănit, auzim tot mai puternic mugetul destul de răzleţ al unui taur şi un alt glas care, din când în când, îi răspundea. Ajungem destul de aproape de locul de boncănit şi privind prin binoclu vedem un exemplar ce avea pe cele două prăjini ale coarnelor 12 ramificaţii, ceea ce în limbajul de specialitate se spune că era de 12. Cerbul, care după aprecierea pădurarului era destul de tânăr, îşi freca cu îndârjire coarnele de un brăduţ pipernicit pe care din această cauză aproape îl zdrelise . În marginea pădurii-dincolo de cerb – vedem o ciută care păştea liniştită , ridicând din când în când capul şi privind în pădure. La un moment dat parcă deranjată de ceva, începe să înainteze îndreptându-se spre cerbul din faţa noastră. Acesta priveşte spre ciută, înaintează şi el câţiva paşi în direcţia ei şi boncăneşte de câteva ori. Din marginea pădurii, unde fusese ciuta, se aude un alt boncănit mai estompat dar mai energic. Duetul vocal parcă se înteţeşte, iar vocea din pădure parcă se apropie din ce în ce. Privim amândoi cu nerăbdare liziera pădurii gândindu-ne când şi unde va apare cerbul. Din direcţia de unde se apropie cerbul din pădure, dar dincolo de acesta, se aude un al treilea glas boncănind. Acum boncănesc toţi trei cu intermitenţă. Cerbul al doilea se aude când mai aproape. de parcă ar veni, când mai departe. de parcă ar pleca. Mă gândesc-oare ce se întâmplă? Oare cerbul auzit în marginea pădurii aleargă între ceilalţi doi? Nu după mult timp mă edific, boncănitul se aude din acelaşi loc, dar este îndreptat când spre unul, când spre celălalt creând astfel impresia că este în mişcare. S-a făcut deja ziuă în toată puterea cuvântului, în spatele nostru cerul a devenit purpuriu intens, semn că soarele începe să răsară. Continuând să urmărim liziera pădurii vedem ieşind încă o ciută urmată de un viţel, apoi încă una. Boncănitul din pădure se aude acum tot mai aproape, glasul fiind puternic şi cu o anumită rezonanţă metalică. În sfârşit, iese în marginea pădurii şi lăsând capul pe spate boncăneşte puternic de câteva ori. Cerbul din faţa noastră îi răspunde provocator. Celălalt îl priveşte mut pentru o clipă, apoi scoate un muget prelungit şi se repede spre el alergând. Cerbul nostru de 12, priveşte spre celălalt ezitând parcă şi oarecum uimit, dar văzând hotărârea şi fermitatea cu care acesta se apropie, o ia la sănătoasa fiind gata să dea peste noi. Odată rivalul îndepărtat, celălalt se opreşte victorios şi boncăneşte satisfăcut aplecând ritmic capul pe spate. Este mândru şi maiestuos. Privindu-l mă gândeam că pe bună dreptate i se spune „prinţul Carpaţilor”. Captivat de cele petrecute abia acum mă uit la trofeu şi observ că este impresionant. Vârfurile ramurilor din coroane prin albul lor sidefiu seamănă cu un mănunchi de lumânări înfipte într-un candelabru. Nu pot stabili cu precizie câte ramuri are, dar oricum foarte multe. Reuşesc să identific că pe o prăjină sunt zece ramuri, deci în mod cert este cel puţin de 20. Număr pe cealaltă prăjină şi ajung până la 11 ramuri, dar parcă mai sunt. Blestematul mişcă în continuu capul şi freacă coarnele de o tufă de salcie din apropiere. Între timp mai sloboade câte un muget dar nerăspunzându-i nimeni nu se ambalează. Soarele deja a răsărit în spatele nostru şi s-a ridicat pe cer. Ciutele pasc liniştite în jurul prinţului lor, iar acesta le priveşte pe rând având aerul că le numără nedumerit, de parcă totuşi ar mai lipsi careva. La un moment dat, parcă plictisit de atâta monotonie, apleacă capul, îndoaie picioarele din faţă lăsându-se în genunchi şi apoi se trânteşte pe burtă. Stând aşa culcat, începe să moţăie leneş în razele călduţe ale soarelui de început de toamnă. Între timp cu mare grijă, să nu ne observe ciutele, ne apropiem încet de cerbul cel mare. În sfârşit putem să-i studiem în tihnă trofeul, distanţa dintre noi nefiind mai mare de 70-80 de metri. Ţin strâns binoclul şi număr toate ramurile. Sunt 11 pe de o parte şi 12 pe cealaltă parte. Mai număr odată şi ajung la acelaşi rezultat. Ne consultăm cu bătrânul pădurar şi cădem de acord că este un cerb impar de 24, aşa cum se spune în limbaj vânătoresc. Bătrânul parcă vorbeşte singur dând din cap cu admiraţie şi zicând: „Este frumos, dar este încă destul de tânăr. Nu are mai mult de 7-8 ani. Îi cunosc soiul, este din cei mari de la piciorul cu cireş. Păcat de el ca să fie împuşcat, ar mai lăsa mulţi urmaşi de valoare dacă ar fi lăsat să trăiască. Dar cum să taci? Dacă se aude că l-ai tăinuit ăştia sunt în stare să te facă sabotor. Haideţi Domnu’ inginer să ne retragem fără să ne observe şi să mergem să-l raportăm la tehnician. După ce l-o vedea şi el apoi să-l raporteze la regiune dacă aşa crede şi apoi vom vedea ce se va hotărî”. Ne întâlnim la casa de vânătoare cu tehnicianul Iosif, căruia pădurarul îi raportează cele văzute şi ne hotărâm ca seara să mergem din nou împreună la Tătaru ca să-l vadă şi el. Este văzut cerbul de 24 atât seara cât şi în dimineaţa următoare şi în consecinţă, este raportată situaţia de la Tătaru la şeful serviciului de vânătoare de la regiune. Acesta ia notă la rândul său şi dă ordin ca cerbul în cauză să fie observat în continuare până va avea timp să vie şi să-l vadă personal. În felul acesta se mai scurg câteva zile în care se continuau conştiincios observaţiile la cerbul de 24 de la Tătaru. Între timp s-au mai luat unele măsuri de izolare a zonei pentru ca cerbul să nu fie deranjat, iar pădurarul şi eu am fost trecuţi în alt sector de observaţii. Şeful vânătoarei de la regiune tot ameninţa că vine el să vadă cerbul, dar dacă nu este de 24, va fi vai de noi şi dădea permanent ordin să se continue observaţiile. Într-una din zilele următoare sună la ocol inspectorul general de vânătoare de la minister şi căutându-l pe tehnicianul de vânătoare, dă peste şeful de ocol, care chestionat fiind despre cerbul pe care el de fapt nu îl văzuse, dă relaţii la modul superlativ încântându-şi astfel interlocutorul. A doua zi vânzoleală mare la noi la ocolul silvic. Din toate direcţiile veneau spre Tulgheş şi apoi spre casa de vânătoare de la Tisaşu tot felul de Volgi şi GAZ-uri ruseşti cu numere de înmatriculare unul mai mic decât celălalt. Toţi care veneau fie de la partid, fie de la miliţie, fie de la securitate alergau de colo-colo spunând agitaţi: „se vine, se vine”. Referitor la Volgi şi GAZ-uri, trebuie să facem unele precizări pentru cititorii ce nu au trăit acele vremuri. Volgile erau limuzine iar GAZ-urile maşini de teren de fabricaţie sovietică cu care erau dotate organele de partid şi de stat precum şi cele ale ministerului de interne (miliţie, securitate). Numerele de înmatriculare atribuite autoturismelor începeau cu 101 şi erau acordate în ordine ierarhică depinzând de rangul şi funcţia celor ce le utilizau (101 conducătorul, 102 locţiitorul acestuia şi aşa mai departe). Pe acele vremuri deplasarea şefului superior de partid şi de stat, care era numit într-o expresie mai operativă, „tovarăşu”, nu se făcea pe calea aerului ci cu clasicul Mercedes Pullman. Facem de asemenea precizarea că tovarăşul şi suita lui erau singurii care aveau permisiunea să folosească maşini de fabricaţie occidentală (Mercedes, BMV, Opel etc.), ceilalţi doar maşini sovietice Volga sau GAZ-uri. În sfârşit coloana de maşini oficiale ajunge la casa de vânătoare Tisaşu, împreună cu inspectorul general cu vânătoarea de la minister. La casa de vânătoare, erau aşteptaţi de către şeful vânătoarei de la regiune, sosit doar cu câteva clipe mai repede şi care nu ştiu prin ce minune în ultima clipă l-a găsit pe tehnicianul Iosif de la ocol. Se formează grupa operativă de acţiune formată din „tovarăşu”, inspectorul general din minister, şeful vânătoarei pe regiune şi tehnicianul de vânătoare de la ocol. Tehnicianul o ia înainte, fiind de fapt singurul care ştia încotro merg, apoi „tovarăşul”, şi în continuare ceilalţi. Ce or fi făcut la Tătaru, ce s-o fi întâmplat cu adevărat acolo nu s-a putut afla, după cum nu s-a aflat nici de contextual sosirii atât de neaşteptată a tovarăşului, relatările fiind destul de confuze. Cert este că pe înserat au coborât cu capul unui cerb foarte tânăr cu 12 raze şi care probabil a ajuns ţapul ispăşitor (în lipsa exemplarului de 24 pentru care se venise). Înainte de a se retrage „tovarăşul” a dat sarcină să se urmărească în continuare cerbul capital şi a lăsat vorbă că va mai reveni. A mai schimbat câteva cuvinte cu „tovarăşii” de la regionala de partid, timp în care inspectorul general cu vânătoarea de la minister îi vorbea foarte aprins şefului nostru de vânătoare de la regiune, ce stătea smerit şi aproba dând afirmativ din cap la cele ce i se spunea. În sfârşit s-a format coloana de maşini în frunte cu un BMW dotat cu girofar albastru şi două faruri de aceeaşi culoare ce se stingeau şi aprindeau alternativ, tovarăşii au urcat în Mercedesuri şi coloana oficială s-a pus în mişcare spre capitală. După plecarea oficialilor, şeful vânătorilor pe regiune ne-a adunat pe toţi şi conform principiului „primeşte şi dă mai departe”, ne-a făcut cu ou şi cu oţet zicându-ne probabil ce auzise şi el de la şeful lui din minister. Această critică aspră a fost încheiată cu următoarele: - Aţi auzit ce a spus tovarăşul când a plecat? - Aşa că să găsiţi cerbul din pământ, din piatră seacă, şi să nu mai trăncăniţi la toată lumea ce este pe teren, că vedeţi ce se întâmplă. După care s-a urcat în GAZ-ul de serviciu aflat la dispoziţia lui, şi înainte de a trânti uşa a mai adăugat: - Imediat ce l-aţi văzut îmi raportaţi personal şi nu mai trăncăniţi la nimeni altul. De a doua zi dimineaţa reîncepe şirul observaţiilor pentru căutarea „obiectivului” (expresia nu-mi aparţine-este vorba despre cerbul de 24). După vreo 2-3 zile pădurarul de vânătoare Jóska vine într-o seară cu vestea cea mare: -Am identificat cerbul de 24, este în loc foarte bun şi are 5 ciute, aşa că treaba este sigură. Dacă avem noroc şi nu apare vreun cerb ucigaş bătrân şi afurisit, 4-5 zile nu pleacă de la piciorul cu cireşi unde s-a instalat ca un stăpân. M-am uitat atent şi ciutele nu par a fi montate, aşa că rămâne precis câteva zile lângă ele . Nu sunt sigur, dar am impresia că parcă una din ciute se pregăteşte să intre în călduri. Acum este momentul să vină la vânătoare cine vrea să-l împuşte. Încă în acea seară inginerul de la regiune care se ocupa de vânătoare a fost informat de situaţia de la Tisaşu şi a promis că a doua zi va veni şi el la faţa locului. De data aceasta s-a ţinut de cuvânt, încă nu se făcuse ora 10 şi deja ajunsese la casa de vânătoare de la Tisaşu. A văzut cerbul atât în seara respectivă, cât şi în dimineaţa următoare, după care s-a deplasat la ocol de unde a dat telefon mai întâi la inspectorul general de la minister şi apoi la primul secretar de la regiune. După câteva ore de aşteptare a fost rechemat prin telefon şi a primit ordin să mai facă personal observaţii în seara acelei zile şi în dimineaţa următoare şi să raporteze rezultatul. Dacă situaţia va fi neschimbată atunci mâine seara „se vine”. Ordinul este executat, situaţia se menţine favorabilă şi în consecinţă după raportarea telefonică se confirmă acceptarea invitaţiei de a se veni la Tisaşu. Aceeaşi efervescenţă organizatorică cu coloane întregi de volgi şi GAZ-uri, cu numere de înmatriculare mici, dar se pare că de această dată acţiunile erau oarecum mai ordonate, exista mai multă disciplină şi coerenţă. Oricum nu mai era brambureala şi harababura de data trecută. Apare o maşină de circulaţie de la Bucureşti, care anunţă că în cel mult 30 de minute coloana oficială soseşte. Într-adevăr în mai puţin de o jumătate de oră un Jaguar cu girofar şi faruri albastre intră în curtea casei de vânătoare de la Tisaşu, urmat la mică distanţă de Mercedesul prezidenţial din care coboară tovarăşul, echipat în costum de vânătoare din material de loden şi având pe cap nelipsita lui şapcă muncitorească. Este informat de situaţia favorabilă din teren şi întrebând cine a găsit cerbul şi a efectuat observaţii în continuare se raportează că pădurarul de vânătoare Jóska. Solicită ca şi acesta să-l însoţească şi grupa operativă se pune din nou în mişcare. Péter baci îmi spune să mergem şi noi la observatorul cu paltini de unde se vede tot versantul de la piciorul cu cireşi şi să privim cum se derulează acţiunea. Ajungem acolo şi ne uităm spre locul cu pricina. Într-adevăr, deşi erau cam 800 de metri, se vedea perfect totul. Auzeam şi cerbul boncănind cu intermitenţă. La un moment dat, pe poteca de vânătoare ce ducea la piciorul cu cireşi vedem grupa operativă de vânătoare ce se deplasa cu grijă. Am recunoscut în faţă pe pădurar şi în ultimul rând, mărşăluitor pe tehnician. Auzindu-se boncănitul, Jóska pădurarul arată cu mâna şi probabil explică faptul că cerbul este acolo şi că trebuie să mai aştepte puţin. Se şi opresc şi aşteaptă preţ de 10 minute după care începe întâi tovarăşul să gesticuleze, iar apoi inginerul de la regiune şi pădurarul. Uitându-se atent, bătrânul îmi spune că probabil nu văd cerbul, acesta fiind culcat, iar Jóska încearcă să le explice că poziţia ideală este acolo unde sunt şi că mai trebuie să aştepte până ce animalul se va ridica şi va fi astfel văzut pentru a se putea trage. Tovarăşul arată din nou cu mâna spre cerb, iar bătrânul spune îngrijorat: - Vai de mine, dacă încearcă să o ia direct spre cerb aşa cum arată cu mâna, iară se întâmplă ca data trecută. - Ia uitaţi-vă toate cele 5 ciute sunt în jurul cerbului şi el stă culcat. Ar trebui să aibă încă 10 minute răbdare şi totul va fi bine. Da, aşa era, bătrânul avea dreptate, dar de unde atâta răbdare încât să iei 10 minute care să le dai tovarăşului. Vedem, la un moment dat, că Jóska părăseşte poteca şi urcă puţin pe versantul de vizavi. Se opreşte şi se uită cu binoclul spre locul unde se auzea cerbul. Mai urcă încă puţin şi de data aceasta, probabil, că l-a văzut, pentru că revine în potecă mergând aplecat de mijloc şi călcând cu grijă. Din nou se sfătuiesc şi gesticulează. Jóska din nou părăseşte poteca şi urcă pe versant, dar de data aceasta urmat de încă doi în care recunoaştem pe tovarăşul şi inginerul de la regiune. Jóska merge ceva mai în faţă şi când ajunge la o cioată mai înaltă se opreşte şi întorcându-se spre versantul vecin – unde se auzea cerbul – face semn celor doi să fie atenţi. Ajungând lângă pădurar se tupilează şi ei lângă cioată şi privesc cu binoclu spre cerb. Probabil că îl văd pentru că devin mai atenţi şi mai circumspecţi. La un moment dat tovarăşul pune arma pe cioată şi ocheşte spre cerbul culcat. Jóska face semne înnebunit să nu tragă. Tovarăşul spune ceva către inginerul de la regiune şi acesta ridică de jos o cracă uscată şi se deplasează câţiva paşi mai în stânga, unde era o altă cioată. Mă uit uimit şi nu înţeleg nimic. Bătrânul Péter baci dă din cap în semn de dezaprobare şi spune: - Ei, ei, nu numai că nu este etic să tragi în vânatul culcat, dar nu este nici sigur că îl nimereşti. Privind în continuare la inginer care ajunsese deja lângă cioată, observ că tovarăşul ocheşte din nou spre cerb. În aceeaşi, clipă inginerul loveşte cu craca în cioată. Privesc acum spre cerb şi ciute, care au devenit atenţi la zgomotul auzit. Ciutele privesc în direcţia celor trei şi încep să urce pe versant. Cerbul se ridică şi priveşte atent în toate direcţiile. În aceeaşi secundă se aude o detunătură foarte puternică şi deasupra cerbului cam la doi metri se vede ridicându-se praful provenit de la impactul glonţului cu solul. Distanţa de la cerb la vânător era cca. 200-220 metri. Cerbul, zăpăcit de ecoul împuşcăturii şi auzind zgomotul produs deasupra sa de glonţul ce intra în pământ, coboară pe versant apropiindu-se de vânător la cca. 120 metri, unde se opreşte şi caută să se orienteze de unde vine primejdia. Se aude o nouă detunătură dar de data aceasta animalul este atins probabil în abdomen, pentru că reacţionează ca un cal care zvârle cu picioarele din spate. Continuă să coboare pe versant, iar împuşcăturile se înteţesc. La un moment dat nu mai vedem cerbul, iar cei trei coboară în potecă. Din gesticulaţia celorlalţi înţelegem că tovarăşul este lăudat şi felicitat pentru îndemânarea sa. Coborâm din observator şi ne îndreptăm spre casa de vânătoare unde ajungem după o jumătate bună de oră. Grupa operativă de vânătoare oficială nu venise încă. Cam după zece minute soseşte tehnicianul pentru a lua de la casa de vânătoare limierul (câine specializat în căutarea vânatului rănit) pentru că nu găseau cerbul. Nu apucăm să întrebăm nimic întrucât omul şi-a luat câinele şi a fugit înapoi. Ne sfătuim ce să facem şi începem să ne deplasăm şi noi încet spre locul faptei, pentru a da ajutor, dacă va fi cazul. Cam la jumătatea drumului ne întâlnim cu grupa operativă de vânătoare – din care lipsea numai pădurarul – ce se întoarce în frunte cu tovarăşul şi care era foarte mândru de isprava făcută. Revenim cu toţii la casă şi tehnicianul pleacă cu o căruţă şi cu oameni pentru a aduce cerbul. La casa de vânătoare primul secretar de la raion, care sosise între timp, făcuse în curte un foc de tabără cât toate zilele. Într-o mână ţinea o tavă cu pahare, iar în cealaltă avea o sticlă de rachiu. A umplut repede paharele şi a servit mai întâi pe tovarăşul, şi apoi pe ceilalţi tovarăşi. Tovarăşul a ciocnit cu toţi cei din jur, dar nu a băut, ci a pus paharul pe tavă şi a intrat în casa de vânătoare, însoţit de tovarăşii de la Bucureşti şi de la regiune. A mai ieşit din casă când a sosit căruţa cu trofeul. A stat pe lângă acesta preţ de un sfert de oră admirându-l. Era într-adevăr un cerb frumos de 24 impar, dar cum spunea bătrânul prea tânăr încă pentru glonţ. Tovarăşul a spus ceva unuia din însoţitori care a plecat la maşini şi a revenit cu un fişic de sute noi, pe care l-a dat inginerului de la regiune cu indicaţia ca din acesta să recompenseze conform contribuţiei avute pe cei ce au adus vreun aport la buna desfăşurare a acţiunii. După aceea tovarăşul a mulţumit celor prezenţi, a promis că va mai reveni, având în vedere că aici sunt cerbi buni, a dat mâna cu cei din jur şi s-a retras în casă. Din fişicul pentru recompensă a primit Jóska şi Iosif, dacă reţin bine câte trei sute de lei, iar restul au fost reţinuţi, cred eu, pentru a recompensa pe alţii, care probabil avuseseră o contribuţie şi mai mare la buna desfăşurare a acţiunii. După vreo oră a venit un tovarăş din Bucureşti (probabil responsabilul cu paza), care foarte intransigent ne-a spus: - Gata! Se pregăteşte culcarea. Vă rugăm să părăsiţi în linişte incinta. Şi a început să amplaseze oamenii din gardă la locurile stabilite. A doua zi dimineaţa după micul dejun, coloana oficială în frunte cu Jaguarul clipocind din toate becurile lui a părăsit incinta casei de la Tisaşu, îndreptându-se într-o viteză ostentativ agresivă spre capitală. Aceasta a fost primul meu contact cu o acţiune de vânătoare oficială. Nu ştiam atunci că era doar începutul şi că de asemenea „manevre cinegetice” voi avea parte aproape 25 de ani din viaţă (de la 22-47 de ani). Când aud azi pe câte cineva povestind cum l-a terorizat pe el Ceauşescu şi cât a suferit el din cauza tiranului, mă întreb: Ce ar trebui să spun eu şi alţii ca mine care am suportat comunismul cu tot tacâmul său, alături de toată populaţia acestei ţări şi pe deasupra l-am însoţit anual de cel puţin 3-4 ori pe Ceauşescu, care ştia ce vrea şi cum trebuie să obţină ceea ce vrea, şi să nu uităm că în orice dorea el nu exista „nu se poate”, sau „mai târziu” ci numai „acum” şi „aici”. Poate cineva să-şi imagineze ce consecinţe aş fi suportat dacă, Doamne fereşte, ar fi avut loc cu N. Ceauşescu vre-un accident de vânătoare la o asemenea acţiune? Îmi aduc aminte de remarca ce a făcut-o la timpul respectiv generalul Erdely, şeful Inspectoratului de Interne Harghita, după ce în urma unei discuţii în contradictoriu, eu afirmasem că în derularea acţiunilor de vânătoare oficială eu nu-mi asum răspunderea decât pentru vânătoarea propriu-zisă: Aia s-o crezi dumneata. Dacă ar avea loc vreun accident ne bagă la ocnă pentru toată viaţa pe toţi, fără de nici o excepţie. Se vede că sunteţi prea tânăr şi nu ştiţi cum funcţionează sistemul. Aşa că vă rog să vă implicaţi în toate aspectele legate de prezenţa şefului statului în zonă. Personal nu regret nimic din toate cele suferite atunci ci consider că am avut pe lângă traumele psihice şi o şansă unică de a învăţa vânătoare şi mai ales de a descifra în multele mii de ore de observaţii, numeroase taine ale comportamentului animalelor sălbatice. Ar fi păcat să nu se poată transmite actualei şi viitoarelor generaţii, experienţa şi cunoştinţele acumulate de mine şi de alţi vânători-silvicultori de la care şi eu am preluat enorm de multe învăţăminte deosebit de utile.
