Pentru a înţelege cât mai bine cum poate fi considerat comportamentul drept cheia succesului în lupta pentru supravieţuire, cum şi pentru ce este el o armă secretă în această confruntare, este necesar să definim cât mai clar ce se înţelege prin comportament. Comportamentul este considerat ca fiind ansamblul reacţiilor complexe ale unui organism viu faţă de condiţiile ambientale, ce au ca rezultat supravieţuirea lui, în contextul menţinerii unui echilibru ecologic general stabil şi dinamic. Am făcut precizarea că este vorba despre un echilibru general, întrucât acesta trebuie să existe atât între organisme şi mediul lor de viaţă, cât şi între elementele ce constituie ambientul şi organismele ce îl populează. Cu alte cuvinte toţi şi toate trebuie să fie într-un echilibru dinamic în particular dar şi stabil în general. În realizarea acestor echilibre, un rol determinant îl are comportamentul prin calitatea lui deosebită de a fi purtător al valorilor de supravieţuire ale organismului. Valorile de supravieţuire ale organismelor în biotop constau în capacitatea lor de asigurare a hranei pentru refacerea energiei necesare vieţii, adăpostului pentru a limita cât mai mult pierderile de energie şi liniştei pentru a putea beneficia din plin de hrană şi de adăpost. Satisfacerea în cât mai mare măsură a celor trei condiţii vitale, este una din problemele şi sarcinile prioritare pentru toţi gestionarii fondurilor de vânătoare cât şi a celor care sunt interesaţi de viaţa sălbatică. Între calitatea comportamentului de a fi purtător al valorilor de supravieţuire şi condiţiile strict necesare supravieţuirii există o strânsă corelaţie ce se poate ilustra printr-un desen conform celui din fugură.
În mod concret este vorba despre clasicul triunghi HAL (hrană, adăpost, linişte) al condiţiilor fără de care animalul nu poate supravieţuii, aria acestuia reprezentând rezerva totală a resurselor disponibile în biotop. Cercul înscris în acest triunghi, reprezintă valoarea de supravieţuire reală, sau cu alte cuvinte, cuantumul valorilor utilizabile din resursele disponibile ale biotopului. Ceea ce este în afara cercului dar în interiorul triunghiului, reprezintă resurse de supravieţuire neutilizabile din varii motive, printre care şi din incapacitatea comportamentală de a le accesa. Făcând o analogie cu sfera intereselor sociale, am putea spune că este o resursă energetică nevalorificabilă datorită lipsei unei tehnologii corespunzătoare.
După M.Cociu (Etologie - Editura ALL.1999) există în principiu o varietate de criterii pentru a clasifica comportamentele, dar în practică sunt folosite mult mai puţine. Pentru etologia cinegetică este potrivit să folosim o clasificare a comportamentelor din punctul de vedere al valorii lor de supravieţuire. În prealabil, vom aminti însă pe scurt, o altă posibilă clasificare a comportamentelor după criteriul originii lor. Din acest punct de vedere, putem vorbi despere comportamente înnăscute sau ereditare şi dobândite sau învăţate. În categoria comportamentelor înnăscute putem enumera cele pe care Tinbergen în cartea lui Despre instincte le-a definit ca „majore”, cum ar fi: hrănirea, reproducerea, îngrijirea corpului şi somnul iar Konrad Lorenz în lucrarea Despre istoria naturală a agresiunii, le denumeşte cele patru „instincte mari” menţionând astfel: hrănirea, împerecherea, autoconservarea şi agresiunea. Caracteristic acestei categorii de comportamente este faptul că ele se moştenesc şi deci derularea lor nu presupune un proces propriu zis de învăţare, ci mai mult este vorba despre o perfecţionare a acestora. Este evident că prin exersarea lor repetată, calitatea prestaţiei se îmbunătăţeşte, astfel că la o analiză mai puţin atentă, performanţa ascendentă în timp, poate crea imaginea deformată cum că ar fi vorba de un comportament învăţat. Nu este vorba însă numai despre perfecţionarea actului comportamental ca urmare a rutinei şi a experienţei câştigate, ci şi despre completarea lui cu noi tipare, mişcări, faze ce au fost învăţate de animal şi care-i facilitează în final derularea acestuia din ce în ce mai corespunzătoare. Comportamentul dobândit se referă la tot ceea ce animalul învaţă după ce se naşte şi până când moare. Aşa cum am mai menţionat, la baza procesului de învăţare stă experienţa de viaţă a animalului, pe care a dobândit-o prin modele de comportament înnăscut pe care le-a folosit sub forma unor părţi sau secvenţe mai mari ori mai mici, după cum s-a priceput sau i-a fost necesar. Procedând în acest mod, un animal sănătos aflat la apogeul dezvoltării sale fiziologice este „înarmat” cu un anumit număr de comportamente ereditare şi cu mult mai numeroase dobândite, cu ajutorul cărora reuşeşte să supravieţuiască şi să lase urmaşi contribuind prin aceasta şi la supravieţuirea speciei sale.
Pe lângă cele două forme de comportament amintite la început (înnăscut şi dobândit) şi care au în vedere drept criteriu de clasificare originea lor, am considerat ca potrivită pentru activitatea cinegetică sistematizarea lor mai ales din punctul de vedere al rolului de supravieţuire al acestora în viaţa animalelor. Privind problematica prin prisma acestei optici, opinăm pentru gruparea comportamentelor în două categorii:
a) comportamente de bază
b)comportamente auxiliare
În prima categorie, a celor de bază, am include: hrănirea, autoapărarea şi reproducerea, iar în cea de a doua, a auxiliarelor: explorarea şi agresivitatea.
Din grupa comportamentelor de bază, primele două, respectiv hrănirea şi autoapărarea, sunt legate mai mult de individ făcând parte din programul pentru sine, iar cel de al treilea, comportamentul de reproducere este legat mai mult de specie şi face parte din programul superior al acesteia. Facem precizarea că noţiunile de program al individului şi program al speciei respectiv superior trebuie înţelese în conceptul abordat de Prof. N. Botnariuc în cartea intitulată Concepţia şi metoda sistematică în biologie, conform căruia programul individului se subordonează celui al speciei din care face parte şi pe care îl şi coordonează, mai ales în ce priveşte mărimea populaţiilor.
Trebuie precizat că, gruparea comportamentelor conform celor de mai sus, nu înseamnă o ierarhizarea a lor în sensul de principale adică importante şi secundare adică mai puţin importante. Gruparea este convenţională şi didactică întrucât dacă animalului îi lipseşte posibilitatea de a beneficia de foloasele ce îi decurg prin manifestarea comportamentelor menţionate în prima grupă (a), el nu poate trăi, iar specia nu poate exista, în timp ce în lipsa capacităţii de a face explorare sau a deveni agresiv, el nu poate supravieţui. Subliniem faptul că referirea are în vedere animalul ce habitează în biotopul său natural, întrucât cel crescut în captivitate poate supravieţui atât fără a fi agresiv cât şi fără a explora. Am denumit agresivitatea şi explorarea comportamente auxiliare pentru simplul motiv că acestea nu reprezintă condiţia sine qua non a existenţei animalului, ele în general precedând sau stimulând apetenţa actului consumator al comportamentelor de bază. Toate comportamentele se pot asocia între ele după cum interesul supravieţuirii indivizilor o cere, dar de foarte puţine ori din aceste asocieri lipseşte explorarea. Explorarea se asociază totuşi mai frecvent cu comportamentul de hrănire şi cu cel de reproducere, pe când agresivitatea în primul rând cu autoapărarea şi reproducerea şi într-o măsură mai mică cu hrănirea. De multe ori se poate realiza şi o asociere directă între explorare şi agresivitate, dar această legătură este generată de obicei pe fondul unuia din comportamentele de bază. Forma de asociere explorare-agresivitate se manifestă mai frecvent în cazul speciilor caracterizate prin menţinerea permanentă a unei ierarhizări a indivizilor, când un număr tot mai mic de exemplare domină un număr tot mai mare de cohabitanţi. Pot apare situaţii în care trecerea de la explorare la agresivitate se realizează treptat după cum sunt şi numeroase situaţii inverse când practic explorarea este insesizabilă. Putem exemplifica acest ultim caz cu situaţia în care femela cu pui este surprinsă de prezenţa inoportună a unui alt animal sau chiar a omului. În acest caz, funcţie de situaţia concretă a momentului animalul poate trece de la hrănire, deplasare ori repaus, direct la un atac violent fără o explorare prea amănunţită sau o evaluare cât de cât concretă a situaţiei.
Comportamentul explorativ este cel mai folosit dintre toate, întrucât el este cel ce dă informaţiile asupra mediului de viaţă al animalului, iar pe baza acestor informaţii culese cu ajutorul organelor de simţ, animalul este în măsură să reacţioneze prin declanşarea unui comportament corespunzător situaţiei. Dacă comportamentul este arma secretă a supravieţuirii, atunci explorarea poate fi considerată serviciul lui de informaţii atât interne cât şi externe.
Comportamentul explorativ
Comportamentul explorativ reprezintă totalitatea acţiunilor pe care animalul le prestează prin simţurile sale, în vederea edificării, cunoaşterii, clarificării unor semnale sau a unor stimuli ce vin din ambientul în care individul respectiv se găseşte în acel moment. În sensul celor afirmate putem distinge un comportament de explorare mai generalizat care se referă la cercetarea de către animal a mediului său de viaţă (explorare spaţială) şi unul mai concret care se referă la un obiectiv (hrănire, reproducere), sau şi mai concret la un obiect, ori individ (hrană, partener).Explorarea mediului de viaţă – funcţie de scopul urmărit prin acest comportament – se poate referi la cunoaşterea biotopului, atunci când este vorba de extinderea razei de activitate, sau când animalul parcurge un spaţiu necunoscut ca urmare a unei expansiuni voite sau fortuite. De fapt, tot despre o explorare spaţială este vorba şi atunci când animalul caută în biotopul său o resursă de hrană sau un partener de reproducere, dar este concomitent şi concretă urmărind un obiectiv (scop). În momentul când a identificat o sursă de hrană, comportamentul explorator se asociază cu cel de hrănire, dar şi cu cel de autoapărare. În mod concret, prin găsirea unei surse de hrană, comportamentul de explorare spaţială legat de acest obiectiv, încetează. În continuare, gradul de asociere al explorării cu nutriţia şi autoapărarea depinde de intensitatea apetenţei comportamentului de hrănire cât şi de liniştea ambientală. Situaţia se prezintă similar şi în cazul comportamentului de reproducere, aici obiectivul (scopul) fiind îndeplinirea instinctului de reproducere. În momentul când masculul a întâlnit femela, explorarea obiectivului (reprodu-
cerea) se asociază cu explorarea „obiectului” (femela). În acest caz explorarea obiectului constă în cercetarea femelei de către mascul sub raportul sexualităţii (dacă este în călduri şi dacă da, cât de departe este momentul prezumtiv al acceptării copulării). Mijloacele prin care animalul realizează explorarea, sunt organele sale de simţ care au fost prezentate anterior.
Atunci când efectuează explorarea spaţială, animalul sălbatic este foarte circumspect şi atent, fiind pregătit oricând pentru orice surpriză sau alternativă neplăcută. Din acest motiv, în tot timpul consumării (derulării) comportamentului de explorare, acesta este asociat în permanenţă cu autoapărarea în cele două alternative ale sale: fuga sau atacul. Putem spune că, în permanenţă, în fundalul comportamentului de explorare, se află în latenţă comportamentul de autoapărare. Este interesant de constatat că la animalele sălbatice trecerea de la explorare la autoapărare se realizează de cele mai multe ori direct prin actul consumator, faza de apetenţă fiind foarte scurtă, insesizabilă sau lipsind. Comportamentul agresiv încetează (se consumă integral se inhibă), imediat ce stimulul care l-a declanşat îşi încetează acţiunea sa, revenindu-se la explorare care are de această dată, ca obiectiv imediat, certitudinea în ce priveşte înlăturarea influenţei stimulului exogen perturbator, după care se poate reveni la explorarea obiectivului iniţial.
Animalul realizează explorarea spaţială diferenţiat, funcţie de obiectivul avut. Ca regulă generală, întreprinde deplasări pe traseele cunoscute, efectuând radieri în stânga şi în dreapta acestuia cu revenire şi deplasare în continuare. În momentul identificării obiectivului urmărit, animalul efectuează deplasări în cercuri concentrice în jurul acestuia, diminuând permanent raza lor dar efectuând şi incursiuni radiale spre centru după care revine pe circumferinţă. În tot timpul acestei deplasări efectuează investigări olfactive, inspirând prelungit pe nas şi expirând repede pe gură. Modul de efectuare a explorării spaţiale se poate observa cu uşurinţă dacă urmărim urmele pe zăpadă ale diferitelor specii de animale. Toate animalele din fauna cinegetică reţin în memorie graţie simţului lor vizual obiectele din biotop şi devin foarte circumspecte în momentul când apar modificări în ambient. În acest sens pot fi aduse numeroase exemple edificatoare. Amintim doar în treacăt construcţiile şi instalaţiilor vânătoreşti din biotopul diferitelor specii (observatoare, case sau colibe de vânătoare, drumuri, hrănitoare, poteci, sărării etc.) pe care animalele le ştiu, de unele sunt atrase, iar pe altele le evită . Cei ce efectuează nădirea de primăvară şi toamnă a urşilor, cunosc faptul că expunerea la locul de hrănire a unor cadavre (prin forma şi dimensiunea acestora), pot determina modificarea orelor de sosire sau chiar amânarea cu 1-2 zile a prezentării lor. Acelaşi efect poate avea şi amplasarea pe traseul de deplasare a răpitoarelor în general şi a ursului în special a unor obiecte (arbori căzuţi, căruţe, maşini, etc.). În acelaşi context şi cu acelaşi efect putem aminti şi ora sosirii sau plecării unor mijloace de transport sau animale (autobuze, trenuri, cirezi de vite, etc.).
Observaţii concludente privind liniştea sau pericolul din ambient, animalele sălbatice îl realizează observând comportamentul unor păsări sau animale cu care cohabitează. Exemplele în acest sens sunt numeroase, dar cel mai relevant este ţipătul de pericol pe care gaiţele îl emit atunci când prin zonă se deplasează omul sau alte specii de animale. Explorarea obiectivă sau de obiect – aşa cum am mai menţionat anterior – animalul o realizează prin aceleaşi mijloace şi aceleaşi metode ca şi în cazul celei spaţiale, diferenţa constând doar în motivaţia şi scopul acesteia. Toate organele de simţ au un rol foarte important, prioritatea în importanţă a văzului, auzului sau mirosului fiind determinată de specie şi contextul ambiental dat în care animalul efectuează explorarea.
Pentru a-şi asigura un coeficient de siguranţă (C.I. – după Comşia A., 1961) cât mai mare, de regulă animalul efectuează explorarea obiectivă în propriul biotop, dar sunt multe situaţii când din motive obiective aria de investigare trebuie lărgită. Orice modificare de ambient prin adăugirea sau diminuarea „inventarului” (obiectelor) cunoscute, animalul o va recepţiona printr-o explorare de obiect. Deşi toate animalele au tendinţa de a efectua o explorare cât mai performantă sub aspectul calităţii sau eficienţei acesteia, totuşi trebuie să menţionăm faptul că unele specii au o curiozitate mai pronunţată. Această caracteristică, poate fi utilizată sau exploatată de către cinegetician în măsurile de bună gospodărire şi valorificare atât a speciei de vânat, cât şi a biotopului acesteia. Curiozitatea poate după caz avantaja sau dezavantaja individul.
Comportamentul legat de agresivitate
Agresivitatea este un rău necesar, cel puţin asta trebuie să înţelegem din cele expuse de marele etolog K. Lorenz (1998) în capitolul La ce este bun răul din lucrarea lui Despre istoria naturală a agresiunii. Dacă ne mai gândim şi la un vechi proverb românesc care spune că este rău cu rău dar este mai rău fără rău, atunci chiar trebuie să analizăm cu multă atenţie problema agresivităţi considerată ca o cauză primordială a răului în general. Pentru început să vedem care este locul agresivităţii în concepţia lorenţiană a comportamentului animal. Fondatorul etologiei, trebuie să spunem de la bun început, că abordează problema agresivităţii numai în plan intraspecific. Cu alte cuvinte, consideră că doar lupta între indivizii aceleiaşi specii constituie o formă de manifestare agresivă, deci un comportament agresiv. In sprijinul afirmaţiei aduce exemple din relaţia pradă-prădător, afirmând că: Bivolul pe care leul îl doboară îi trezeşte acestuia din urmă instinctul agresiv tot atât de puţin cât mi-l trezeşte mie frumosul curcan pe care l-am văzut plin de satisfacţie că atârnă în cămară. Exagerând puţin tonul ironic, maliţios, dar foarte sugestiv şi explicit al maestrului, am putea spune că în privirea leului care urmăreşte o antilopă se poate citi mai de grabă foamea, apetenţa pentru hrănire, decât ura sau furia că nu-şi ajunge prada.
Nu numai că Lorenz nu atribuie atitudinii pe care prădătorul o are faţă de pradă nici cea mai vagă formă de agresivitate, ci consideră că mai repede poate apare din partea prăzii, o asemenea manifestare care după el este mult mai apropiată de agresivitatea autentică. Asemenea manifestări apar mai frecvent la vieţuitoarele ce trăiesc în „societate” (stoluri, turme), decât la cele ce nu sunt sociabile. Exemplu elocvent pentru primul caz este „hărţuirea” de către stolul de rândunici a uliului sau a vulpii de către cârdul de gâşte, iar pentru cel de al doilea hărţuirea de către acvilă a bufniţei sau invers. Acest comportament agresiv inversat, de tip „contraofensivă”, a fost numit „mobbing”, termen preluat din limba engleză şi care deşi nu are un echivalent în limba uzuală, înseamnă exact ce exprimă noţiunea de hărţuială sau hăituială în jargonul vânătoresc al limbii române.
Acelaşi mare etolog K.L. mai afirmă: Nespecialistul,indus în eroare de nevoia de senzaţional a presei şi a filmului, îşi imaginează relaţia dintre „bestiile sălbatice” din „iadul verde” al junglei ca pe o lupta sângeroasa a tuturor contra tuturor. Până nu de mult se mai făceau filme in care puteam vedea cum un tigru bengal se lupta cu un piton, si apoi pe acesta din urma luptându-se cu un crocodil. Pot sa vă asigur cu conştiinţa împăcată că asemenea lucruri nu se întâmplă niciodată în realitate… De asemenea am observat că atunci când se gândesc la expresia lui Darwin „lupta pentru supravieţuire” de care se abuzează deseori ca de o lozincă, nespecialiştii se referă de cele mai multe ori, absolut eronat, la lupta dintre diferite specii. În realitate însă „lupta” la care s-a gândit Darwin şi care a împins înainte evoluţia este în primul rând concurenţa între indivizii înrudiţi îndeaproape. Ceea ce face ca o specie, aşa cum este ea astăzi, să dispară sau o transformă într-o alta, este „invenţia” avantajoasă care cade cu totul întâmplător în poala unuia sau câtorva indivizi din aceeaşi specie în eternul joc de noroc al modificărilor genetice. Urmaşii celor norocoşi îi părăsesc foarte curând pe toţi ceilalţi până ce specia respectivă nu se mai compune decât din indivizii cărora le este proprie noua invenţie. Există însă, este adevărat, altercaţii duşmănoase între specii diferite. O bufniţă prinde şi mănâncă în timpul nopţii chiar păsări de pradă bine înarmate… Iar când acestea întâlnesc bufniţa mare în timpul zilei o atacă la rândul lor pline de ură.
Iată deci cum K.L. numeşte confruntarea în lupta pentru supravieţuire dintre două specii diferite doar altercaţie duşmănoasă şi nicidecum agresivitate. Oare să nu fie altercaţia duşmănoasă agresivitate?! Nu putem încheia acest scurt periplu prin concepţia lui K. Lorenz asupra agresivităţii în lumea animală fără a aborda şi problema reacţiei critice. Reacţia critică, este un răspuns la o situaţie dificilă, în care animalul se găseşte la un moment dat, şi pentru soluţionarea căreia nu are altă rezolvare decât atacul disperat îndreptat împotriva agresorului. Expresia englezească fighting like a cornered rat (luptând ca un şobolan încolţit) reprezintă cea mai potrivită formă de exprimare a unei lupte disperate în care cel atacat nu precupeţeşte nici un efort, pentru că nu există nici o alternativă de scăpare prin fugă, întrucât atacatorul este mult prea aproape şi victima nu se poate aştepta la nici un fel de clemenţă din partea agresorului. Astfel de situaţii sunt cunoscute atunci când în goanele la urşi şi mistreţi se răneşte vreun exemplar care nu mai este capabil să fugă şi rămâne ascuns în primul desiş ce-i iese în cale. Oricine va încerca să se apropie de un asemenea vânat rănit va fi atacat cu înverşunare, astfel de situaţii fiind generatoare sigure de accidente de vânătoare. Dar reacţie critică de acest gen poate apare şi la vânatul valid, atunci când este surprins de către un prezumtiv agresor (vânător) la o distanţă prea mică, pentru a se mai putea salva prin fugă. Asemenea situaţii se manifestă şi atunci când intervine instinctul de apărare al progeniturii sau al familiei (ursoaica cu puii, scroafa cu purceii sau gâsca si gâscanul cu bobocii etc.). In aceste situaţii de apărare a progeniturilor de către părinţi sau congeneri, nu avem de a face cu o reacţie critică tipică ci cu una atipică, mai aparte şi care este determinată mai mult de forţa instinctului matern (parental) decât de instinctul de autoapărare. Deosebirea dintre cele două forme de reacţii critice (cea tipică şi cea atipică) este numai formală întrucât ambele au la bază o motivaţie comună determinată de programul superior (al speciei) şi nu pe acea a individului cum s-ar părea la prima vedere. Astfel de reacţii critice deviate de la forma clasică am întâlnit în relaţia pradă-prădător şi nu numai. Iată un exemplu ilustrat printr-o întâmplare petrecută între un cerb în putere (8-10 ani) şi o haită de lupi tineri care nu aveau probabil un conducător experimentat:
Intr-o iarnă urmăream o haită de lupi din care se împuşcase o femelă şi un mascul mai bătrân şi am constatat la un moment dat că şi aceştia la rândul lor urmăreau un cerb solitar. Cele relatate se întâmplau în bazinul râului Bistricioara nu departe de poalele Ceahlăului într-o pădure ce se învecina cu o păşune care urca până aproape de muntele Vidu. Muntele Vidu sau Vidhavas cum îi spuneau localnicii, arsese în timpul războiului şi rămăsese golaş de parcă ar fi fost situat peste limita de creştere a vegetaţiei forestiere. Am avut norocul că atât cerbul cât şi lupii să iasă pe păşunea de sub Vidu şi acolo să vedem confruntarea dintre prădători şi pradă. De unde ne aşteptam ca lupii să doboare cerbul, am observat cu surprindere cum cerbul mergea calm şi nu se sinchisea de lupii care erau tot mai aproape. Când unul dintre lupi a încercat să-l atace, cerbul s-a întors şi a contraatacat foarte hotărât astfel încât lupul a bătut în retragere. Când cerbul s-a oprit şi lupii au încercat să-l încercuiască acesta din nou a devenit foarte agresiv şi s-a repezit la ei de parcă avea intenţia să-i doboare. După câteva astfel de altercaţii, cerbul şi-a continuat drumul iar lupii au renunţat la atac plecând în altă direcţie. Am apreciat şi atunci ca şi acum că evenimentul este o reacţie critică, întrucât avem de a face cu o contraofensivă din partea prăzii împotriva prădătorului, dar nu este un caz tipic ca atunci când rândunelele atacă uliul, ci totul s-a bazat pe lipsa de experienţă a tinerilor lupi rămaşi fără un conducător versat şi experienţa de viaţă a bătrânului cerb, care probabil nu era la prima întâlnire cu lupii.
Aşa cum am menţionat la început citându-l pe K. Lorenz agresivitatea este un rău necesar şi de aceea rămâne o însuşire specifică şi în acelaşi timp generală întregului regn animal, cu ajutorul căreia se asigură deopotrivă atât supravieţuirea cât şi perenitatea speciei în ecosistem. Cunoscutul etolog britanic Peter J.B. Slater (1986) citându-l pe Konrad Lorenz afirmă că agresivitatea, este considerată, drept instinctul cel mai primitiv şi cel mai puternic, care dacă nu este dezamorsat periodic prin anumite manifestări comportamentale cum este „supuşenia” sau „amiciţia” specia riscă să se autodistrugă prin amplificarea exagerată a luptei intraspecifice.
Datorită însuşirii lor morfo-fiziologice, cât şi a contextului ecologic în care habitează, anumite specii au o disponibilitate mai accentuată spre agresiune, comparativ cu alte specii din ecosistem. Este drept că tema este poate puţin aureolată de nimbul exagerării, datorită unor întâmplări scrise sau povestite şi care se referă mai ales la agresivitatea unor animale sălbatice faţă de om, dar nu trebuie omis faptul că prin forţa şi inteligenţa cu care a fost hărăzit, ursul de exemplu, poate deveni la un moment dat promotorul unor adevărate acte de terorism atât fizic, cât mai ales psihologic, nu numai faţă de un individ ci chiar şi faţă de o colectivitate. Pentru a argumenta afirmaţia cu fapte concrete, vom relata „filmul” unui asemenea eveniment de domeniul filmelor horror groază petrecut în luna august a anului de cumpănă 1989 în comuna Sărmaş din judeţul Harghita.
Un tânăr păstor aflat cu animalele la păşunat a intrat în pâlcul de pădure unde se retrăsese la umbră una din vacile ce le păzea. La puţin timp după aceea oamenii din jur – ce se aflau la munci agricole – au auzit strigăte de ajutor. În urma strigătelor s-au deplasat în fugă mai mulţi cetăţeni dintre care doi au intrat în pădure pentru a se edifica asupra celor petrecute. Unul dintre cetăţeni care avea în mână o coasă, a început să-l strige pe băiat, dar imediat a ieşit din desiş un urs, care l-a atacat fracturându-i piciorul. Datorită strigătelor disperate ale celorlalţi cetăţeni, ursul s-a retras din nou în seminţişul des. Accidentatul a fost transportat în comună, unde a fost alertată populaţia care s-a organizat în mai multe grupuri de câte 4-5 indivizi ce s-au deplasat la faţa locului. Grupurile de cetăţeni sosiţi din sat, s-au oprit la distanţe mai mici sau mai mari de liziera pădurii. Un cetăţean împreună cu şeful postului de poliţie s-au apropiat de lizieră discutând despre ce se putea face. Imediat ce s-au apropiat şi au încercau să privească în interiorul pădurii, a ieşit însă ursul care s-a îndreptat furios spre cetăţeanul respectiv, dar concomitent poliţistul a scos revolverul şi a început să tragă asupra lui. Instantaneu animalul a schimbat direcţia de atac de la cetăţeanul pe care a apucat să-l rănească uşor în zona abdomenului, la poliţistul ce era îmbrăcat în uniformă. În urma focurilor de revolver trase, ursul s-a retras din nou în pădure îndepărtându-se.
După cele întâmplate, s-a constituit ad-hoc o grupă de urmărire a ursului formată din poliţist (având pistoletul din dotare) şi doi săteni înarmaţi unul cu o coasă şi celălalt cu o furcă. Ceilalţi cetăţeni veniţi la locul cu pricina s-au dispersat pe liziera pădurii încercând să privească în interior pentru a repera ursul. Cei trei au înaintat în pădure mergând pe un drum de acces ce o împărţea în două pe latura sa lungă. La scurt timp a avut loc o nouă întâlnire cu ursul care s-a repezit direct la poliţist. În timp ce animalul se apropia în salturi, poliţistul a început să tragă cu pistoletul, dar focurile de data aceasta nu au mai avut efectul scontat, ursul aruncându-se din poziţia stând în două picioare asupra poliţistului. Acesta îngrozit, a căzut grămadă exact sub urs, care spumegând de furie nu putea pricepe unde i-a dispărut adversarul. Fie de spaimă, fie dintr-o inspiraţie benefică, omul a rămas moale şi inert sub abdomenul animalului ce spumega de furie având ochii injectaţi şi făcând croşeuri succesive spre stânga şi spre dreapta cu picioarele anterioare. Unul din cetăţenii ce însoţeau pe poliţist şi care avea în mână o coasă aflându-se la cca. 10 m distanţă s-a pus în mişcare părăsind drumeagul, cu intenţia de a ajunge în spatele ursului. În acelaşi moment, ursul a intuit intenţia omului, la lăsat pe poliţist, şi a pornit în întâmpinarea acestuia, trecând indiferent prin faţa celui de al treilea individ, care ţinea furca îndreptată spre dânsul. Impactul om-urs din nefericire a avut loc în zmeurişul prin care cetăţeanul cu coasa credea că va trece neobservat. În câteva secunde printr-o lovitură puternică în zona cervicală cât şi prin multiple alte leziuni provocate de colţi şi gheare, a fost curmată viaţa celei de a cincea victime a violentului urs.
După acest ultim act de agresiune, ursul s-a retras prin fâşia de ienuperi răzleţi şi molizi izolaţi spre pădurea mare la cca. 2 km distanţă de locul evenimentului, unde a şi fost împuşcat.
Nu există nici un fel de dubii în privinţa identităţii ursului, întrucât în trupul acestuia au fost găsite după împuşcare gloanţele de pistolet trase de poliţist.
Acesta fiind „filmul” evenimentului petrecut, în continuare vom trece la interpretarea şi explicarea faptelor de la Sărmaş din anul 1989, privite prin prisma preceptelor eco-etologiei.
Vom începe pornind de la „conceptul de apărare economică a revirului” a lui Brown citat de Maynard Smith şi R. Dawkins (1981), conform căruia apărarea teritoriului de viaţă al individului presupune atât efort (cheltuială) cât şi foloase, evident, instinctual orice individ urmăreşte maximalizarea raportului foloase /cheltuieli (efect/efort). Altfel spus fiecare individ caută să obţină acumulări energetice cât mai mari, pe baza resurselor de trai din revir (hrană, adăpost, linişte), prin consumarea unei energii cât mai mici (deplasări şi alte eforturi pentru asigurarea hranei, adăpostului şi a liniştei). Aceste aspecte legate de lupta pentru supravieţuire în cadrul regnului animal, sunt cu atât mai valabile în cazul ursului, care are o existenţă plină de contradicţii.
Tocmai acest instinct de maximalizare a eficienţei acţiunilor de supra-
vieţuire, a stat la baza evenimentelor petrecute. Ursul venise în vecinătatea comunei, descoperind parcela cu ovăz aflat în pârgă, care a devenit pentru el o sursă economică de hrănire, datorită concentrării pe o suprafaţă mică a unei cantităţi mari de hrană cu potenţial energetic ridicat, fapt ce a constituit pentru animal o primă formă de maximalizare a folosului conform principiului lui Brown. Ulterior, pe măsura înaintării în timp, animalul instinctual simte nevoia de a ridica eficienţa nivelului de bilanţ energetic şi dimineaţa nu mai pleacă pentru a se adăposti în pădurea masivă aflată la peste 2 km, ca apoi seara să coboare din nou la tarlaua cu ovăz, ci rămâne şi peste zi în pâlcul de pădure de 3,6 ha aflat doar la 50 m de parcela cu ovăz. Reuşeşte să realizeze astfel, o economie clară de energie, prin diminuarea efortului de deplasare şi prelungirea timpului de hrănire.
Ursul fiind de mai multe zile prezent în zonă, era obişnuit cu gălăgia oamenilor aflaţi la munci agricole şi de aceea stătea liniştit în timpul zilei, în petecul de desiş din pădurea unde a fost surprins de copilul ce căuta vaca rătăcită. Ursul nu a sesizat pericolul, fiind obişnuit deja cu gălăgia şi prezenţa oamenilor, iar copilul nu se aştepta să dea peste el în apropierea satului, şi de aceea căuta vaca fără să intuiască primejdii la care se expunea. Din aceste motive, întâlnirea tânărului de 14 ani cu ursul, a avut loc aproape nas în nas, astfel că nu a mai putut întreprinde nici cel mai vag demers de salvare, în afară de strigătul disperat „ajutor! Ursu!”, după care a şi fost ucis de către acesta. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ursul care fiind surprins la o distanţă atât de mică, a acţionat sub impulsul instinctului de apărare care i-a dictat: atacă şi încearcă să ucizi, dacă nu vrei să fii tu însuţi ucis.
Acest comportament de autoapărare prin agresiune al ursului, a fost declanşat de prezenţa fizică a tânărului care a apărut instantaneu cu biciul în mână şi cu strigăte de ameninţare. În mod normal, această manifestare a comportamentului de autoapărare, trebuia să se termine după încheierea actului consumator (uciderea tânărului). Dar totul a avut loc atât de rapid, încât actul de apetenţă ce pregăteşte de regulă declanşarea actului consumator, prin finalizarea căruia se stinge apetenţa şi în final comportamentul, nu a reuşit să funcţioneze în limitele parametrilor normali, astfel că în momentul când doi dintre sătenii aflaţi în apropiere au sosit să ajute copilul, ursul se afla încă sub influenţa mecanismului de autoapărare prin agresivitate. Prezenţa omului cu coasa în mână a amplificat actul de apetenţă în cadrul comportamentului de autoapărare, - care nici nu începuse de fapt să se stingă – astfel că atacarea celui de al doilea cetăţean s-a efectuat sub acest impuls, animalul fiind excitat şi tensionat la maxim. Şi celelalte manifestări de agresivitate ce au urmat, s-au desfăşurat tot sub impulsul aceloraşi mecanisme şi au avut la bază motivaţii similare, generate de sporirea numărului de oameni ce căutau să se opună efectelor nefaste ale agresivităţii mereu crescânde a fiarei dezlănţuite.
Pe măsură ce ursul se simţea şi mai în pericol prin sporirea numărului celor ce îl urmăreau, atacurile lui deveneau mai furibunde, mai disperate. Fenomenul evolua ca într-un feed-back pozitiv,despre care Victor Sahleanu (1973) spune: "Feedback-ul pozitiv are rol în amplificarea, în punerea în mişcare, în atingerea unui anumit nivel de eficacitate. Fenomenul este analog unei escaladări".
Concomitent cu creşterea intensităţii agresivităţii, sporea şi consumul de energie fizică şi psihică ale ursului, astfel că această formă de comportament ce s-a dovedit foarte eficientă pentru animal, tindea să devină – datorită epuizării resurselor – tocmai modalitatea prin care acesta putea să fie învins. Din acest motiv, instinctul lui de autoapărare, a dispus schimbarea strategiei de la autoapărare prin agresivitate la autoapărare prin fugă, cu îndepărtarea de pericol. Evident că declanşarea strategiei de fugă, prin formele de comportament specifice, au generat stingerea comportamentului de agresivitate. Apreciem că acest moment a fost marcat printr-un fel de „comportament tranzitoriu”, manifestat în mod concret prin secvenţa în care ursul a atacat poliţistul ce s-a lăsat inert şi în voia sorţii, astfel că animalul avea posibilitatea să îl suprime. În ciuda acestor posibilităţi de a acţiona, ursul s-a manifestat în modul cel mai ciudat, efectuând acele mişcări parcă „rituale” de croşeuri în stânga şi dreapta cu labele din faţă, urlând şi răsucindu-şi capul. Este posibil ca această lipsă de reacţie a poliţistului să fi inhibat pentru moment agresivitatea ursului (ca şi cum şi-ar fi expus jugulara sau abdomenul).
Agresarea şi uciderea ultimei victime după incidentul cu poliţistul, nu infirmă ipoteza succesiunii strategiilor comportamentale (aceea de agresivitate şi apoi aceea de autoapărare prin fugă), întrucât aşa cum au relatat martorii oculari victima avusese iniţiativa de a veni în ajutorul poliţistului ocolind prin spatele ursului. Intenţia a fost sesizată de animal şi fiind interpretată ca o tentativă de zădărnicire a planului său de fugă, a sancţionat-o ca atare.
Faptul că ursul a fost împuşcat la o distanţă în timp de nici trei ore şi în spaţiu de numai 2 km de la timpul şi locul producerii evenimentului poate fi explicat prin două ipoteze:
- fie animalul epuizat fizic şi psihic în urma consumului de energie nu a mai putut să continue drumul şi s-a oprit să-şi refacă forţele;
- fie a considerat zona drept revirul său propriu şi s-a retras la adăpost pentru a-şi reface forţele şi a folosi şi pe mai departe „teritoriul său”pentru care se şi luptase.
Înclinăm să dăm credibilitate celei de a doua ipoteze întrucât într-un caz asemănător când un urs a ucis un om la într-un loc unde se momise la nişte resturi de oase, imediat a doua zi după incident a revenit şi a fost împuşcat, fiind considerat ca deosebit de periculos.
Din cele relatate, se poate înţelege reacţia comportamentală a ursului şi ni se pare motivată în contextul în care a avut loc. Desigur justificarea faptelor poate fi acceptată în conformitate cu legile biologice, obiective şi nescrise ale junglei, dar nu şi dacă avem în vedere legile convenţionale, relativ-subiective şi scrise ale societăţii omeneşti.
Din relatarea faptelor mai sus prezentate, este interesant de sesizat modul de evoluţie în cascadă al agresivităţii. Este vorba de escaladarea intensităţii acesteia prin stimularea reciprocă a apetenţei de ambele părţi (oameni şi urs). Se poate constata, cum actul consumator al comportamentului agresiv al ursului, stimulează amploarea şi intensitatea aceluiaşi comportament la oameni. Prin acţiunile de autoapărare ale oamenilor, care din păcate sunt recepţionate de către urs ca forme de agresivitate mărită, se declanşează în animal o escaladare şi mai pronunţată a agresivităţii acestuia, manifestată prin voinţa lui fie de a distruge adversarul (prin ucidere), fie de al alunga (prin descurajare).
Marler P. şi Hamilton W. (N.Y., 1966), citându-l pe Wallace Craig amintesc că în ce priveşte aversiunea, în ipostaza sa finalizatoare, caracterizată prin „refugiere” (fuga de pericol), sau agresiune (distrugerea, înlăturarea elementului periculos), sunt anumite forme de comportament care nu se încadrează în tiparele obişnuite, ignorând regulile generale. Aşa cum s-a mai arătat, în asemenea cazuri lipseşte în bună parte sau în totalitate faza de apetenţă şi de explorare-cercetare. Craig, acestea le asociază mai mult cu aversiunea, decât cu apetenţa-plăcută. Astfel de forme de comportament, sunt determinate mai mult de stimuli exogeni şi continuă până când aceştia sunt prezenţi. Aici se încadrează după noi cazul concret al agresivităţii ursului, când (după cum s-a arătat), actul consumator al agresiunii, creşte pe scara intensităţii, fără a se putea sesiza în mod distinct fazele de apetenţă, ce în mod normal şi firesc preced şi declanşează actul consumator. În cazul situaţiilor cu nivelul foarte ridicat al agresivităţii, întâlnim ca fenomen caracteristic, pe lângă lipsa fazei de apetenţă a comportamentului şi derularea lui la un nivel cu mult peste pragul liminar (declanşator). Acest decalaj mărit între nivelul de derulare al comportamentului (nivelul actului consumator) şi cel al pragului declanşator se realizează pe fondul coborârii pragului şi apropierii lui de nivelul indiferenţei comportamentale. În asemenea situaţii, indivizii implicaţi în conflict, ajung într-o stare de supraexcitare atât de puternică încât creşterea gradului de agresivitate se realizează practic printr-un fenomen de inducţie reciprocă, cu intensitate progresivă.
Agresivitatea la fauna sălbatică se prezintă sub două forme, care se leagă de obicei între ele, manifestându-se succesiv, sau simultan. În mod concret este vorba despre o agresivitate într-o formă intenţională (ameninţarea) şi de o agresivitate într-o formă executivă (lupta).
Ameninţarea intenţională se manifestă sub forma diferitelor atitudini care au ca scop intimidarea adversarului şi îndepărtarea lui de la locul de hrănire, de adăpost sau de la partenerul de împerechere. Ameninţarea poate fi concretizată şi prin semnale acustice, care prin tonalitate şi intensitate pot avertiza adversarul asupra celor ce urmează a se întâmpla. La o asemenea manifestare, adversarul poate să reacţioneze identic, atât acustic cât şi prin atitudine, dând impresia că acceptă lupta, şi poate chiar să ia o atitudine agresivă, dar concomitent să bată în retragere manifestând o anumită „demnitate”. O altă alternativă este „fuga ruşinoasă”, atunci când realizează iminenţa trecerii rivalului său de la ameninţare la agresiune fizică şi de frică părăseşte locul fără ezitare. Multe specii de animale au anumite semne specifice de avertizare a declanşării agresivităţii. O asemenea formă specifică de avertizare a ameninţării în cazul ursului, este deplasarea într-o manieră caracteristică, manifestată prin anchilozarea genunchilor şi mersul cu răsucirea din şolduri a picioarelor din spate, paşii fiind efectuaţi prin realizarea de croşeuri exterioare cu membrele posterioare. Această formă de deplasare, poate fi însoţită şi de pendularea capului spre stânga şi spre dreapta şi chiar de un mormăit monoton, care vrea să exprime: "Atac pe oricine stă în calea mea".
Ameninţarea, poate fi considerată într-un fel, drept faza de apetenţă a agresării fizice (bineînţeles, dacă este urmată de această manifestare). Ameninţarea poate fi declanşată de stimuli endogeni sau exogeni. Chiar dacă la un moment dat, pare să fi fost declanşată exclusiv de stimuli endogeni, totuşi în mod obligatoriu apare şi o componentă exogenă de stimulare, întrucât agresiunea apare numai în prezenţa unui adversar sau concurent. Ameninţarea având ca scop înlăturarea adversarului sau concurentului, se încheie de regulă prin alungarea oponentului. Dacă între cei doi rivali, raportul de forţe este oarecum echilibrat, atunci agresarea devine reciprocă şi disputa evoluează în intensitate transformându-se în luptă.
Lupta este deci o formă de agresiune, care presupune un anumit echilibru de forţe între cei doi rivali, întrucât în lipsa acestuia, conflictul se rezolvă încă în faza de ameninţare, prin fuga celui mai slab. Lupta de regulă are loc între indivizii de aceeaşi specie, dar în
anumite situaţii poate apare şi între indivizi de specii diferite (urs şi mistreţ sau foarte rar urs şi cerb). În toate cazurile, lupta între urs şi mistreţ sau cerb,are ca motivaţie baza trofică, impactul realizându-se de regulă la locurile cu diseminare de jir sau ghindă, sau la locurile de hrănire amenajate în mod artificial de către om. Lupta între doi indivizi din aceeaşi specie este generată de concurenţa la hrană, sau la împerechere şi are de regulă ca preludiu ameninţarea, dar se poate manifesta în mod spontan şi fără aceasta. În timpul bătăii fiecare individ uzitează de mijloacele de luptă specifice speciei, astfel urşii uzează de caninii lor foarte puternici, cât şi de ghearele membrelor anterioare, mistreţii vor folosi colţii, în timp ce căpriorii, ţapii de capră neagră şi cerbii se ajută cu coarnele.
Pe baza a numeroase cazuri de bătăi văzute, filmate sau fotografiate, la indiferent ce specie de vânat, am tras concluzia că fiecare exemplar are stilul său personal de a se lupta. Oricât de personal ar fi însă stilul de a se impune prin forţă, totuşi procedeele de a se lupta sunt subordonate în principiu mijloacelor de care animalul dispune (colţi, gheare, coarne, etc.), de calitatea acestora (mărime, acuitate), dar şi de iscusinţa cu care sunt folosite.
Am prezentat la început concepţia lorenţiană despre agresivitate conform căreia aceasta este mai mult o manifestare intraspecifcă şi nu poate fi extinsă la relaţia pradă-prădător ci mai degrabă la cazurile izolate când prada porneşte o „contraofensivă” împotriva prădătorului, situaţii ce au şi fost exemplificate. Dacă vom analiza însă din punct de vedere semantic sensul cuvântului agresivitate, orice dicţionar literar ne va explica că este vorba despre acţiunea de a agresa pe cineva sau ceva, iar despre a agresa ne va explica că este o acţiune ostilă, duşmănoasă îndreptată împotriva cuiva. Nici Dicţionarul de ecologie (1982) nu dă explicaţii mult diferite, citez: Agresivitate = totalitatea formelor de ostilitate a animalelor manifestate faţă de semenii lor sau de indivizii altor specii; şi se mai precizează că este considerată ca o necesitate vitală în reglarea repartiţiei speciilor în areal. Aşa dar, pentru că nu găsim alt termen potrivit pentru a definim acţiunea lupului care sugrumă căprioara sau ciuta, ori a ursului care omoară pe păstorul ce î-şi caută animalele rătăcite de turmă, vom rămâne tot la această formă de exprimare care chiar dacă este puţin improprie este destul de explicită şi de sugestivă în limba română.
Comportamentul de hrănire
Aşa cum am mai arătat, este unul din principalele comportamente de bază, fiind subordonat programului pentru sine. Datorită lui, animalul reuşeşte să preia din mediu, hrana care constituie materia primă necesară asigurării resurselor energetice cu ajutorul cărora poate supravieţui. Hrănirea este deosebit de importantă la toate speciile animale, iar la unele cum este de exemplu ursul, aceasta îmbracă nişte nuanţe mai specifice, datorită fenomenului hibernării care după cum vom vedea este nemijlocit legat de o nutriţie corespunzătoare.
Am arătat deja care sunt stimulii motivaţionali ce stau la baza declanşării comportamentului de hrănire, având în vedere că după Marler P. şi Hamilton W. (1966), analiza motivaţiei este cheia reuşitei studiului comportamental. Trebuie de asemenea să cunoaştem impedimentele pe care animalul trebuie să le depăşească pentru a-şi putea manifesta comportamentul respectiv, şi ce efecte pot avea acestea asupra capacităţii sale de învăţare. Conform afirmaţiilor aceloraşi autori (Marler P. şi Hamilton W.), la mamifere, hipotalamusul joacă un rol determinant în procesele de nutriţie cât şi în comportamentul legat de acestea. În hipotalamus sunt amplasaţi centri nervoşi responsabili pentru foame, cât şi cei ai saţietăţii. Orice lezare a acestor zone din hipotalamus poate determina dereglări de nutriţie şi concomitent şi modificări ale comportamentului de hrănire.
Deşi în prima parte a lucrării am prezentat mecanismele de declanşare şi inhibare ale comportamentului şi am exemplificat unele aspecte tocmai prin comportamentul de hrănire, având în vedere importanţa deosebită a problemei vom relua totuşi în acest capitol în detaliu întreaga problematică, privită însă de această dată dintr-o cu totul altă perspectivă.
Faza apetitivă a comportamentului de hrănire începe declanşată fiind de senzaţia de foame care constituie stimulul endogen. Intensitatea şi ritmul de creştere al apetenţei depinde de starea de nutriţie a animalului. Faza de apetenţă va fi mai accelerată la un animal, care nu a mâncat de 2 zile şi mai lentă la cel ce nu s-a hrănit doar de câteva ore. Senzaţia de foame la rândul său se realizează pornind de la stomac care fiind gol se contrage, senzaţie care pe cale neuronală se transmite la hipotalamus, sensibilizând zona în care se găseşte centrul foamei, liniştind-o concomitent pe aceea cuprinzând centrul saţietăţii. În aceste condiţii apetenţa continuă să crească şi se exteriorizează printr-o stare de nelinişte a animalului, de nevoie de mişcare care duce până la urmă la declanşarea explorării în vederea căutării resursei de hrană. Pe toată perioada derulării comportamentului de explorare în vederea găsirii hranei, apetenţa declanşată de foame creşte, atât datorită scurgerii timpului, cât şi din cauza consumului energetic ca urmare a efortului depus de animal. În momentul identificării unei surse de hrană, intervine şi stimulul exogen, care prin intermediul simţurilor animalului transmite informaţia la hipotalamus, excitând centrii responsabili ai senzaţiei de foame. Prin aceasta se măreşte considerabil apetenţa, animalul manifestând o stare de nelinişte mai accentuată şi o agitaţie continuă însoţite de o salivaţie din ce în ce mai abundentă. Se pare că simţul olfactiv, declanşează o apetenţă mai puternică decât cel vizual, dar situaţia se schimbă atunci când animalul în cauză vede un altul hrănindu-se la sursa de hrană, pe care tocmai a identificat-o şi el prin explorare.
Explorarea pentru identificarea hranei se desfăşoară conform celor expuse anterior, dar animalul mai recurge şi la alte posibilităţi pe care mediul le oferă. În reuşita acţiunii de explorare pentru hrană, informaţii valoroase, pot oferi animalului aflat în căutare şi celelalte animale sau păsări, cu care acesta cohabitează în ecosistem. Dintre carnivore amintim în primul rând răpitoarele (lupul, vulpea, râsul). Acestea atunci când găsesc un cadavru sau omoară un animal pentru a se hrăni, în mod inevitabil vor pune labele pe el, iar tălpile, şi chiar parte din părul de pe picioare şi bot vor prelua mirosul, care va fi apoi difuzat cu ocazia deplasării în teritoriu. Informaţia lăsată prin urme, poate fi combinată cu examinarea excrementelor pe care răpitorul le depune la distanţe mai mici sau mai mari de sursa unde s-a hrănit. Animalul în deplasările sale explorative, intersectând sau identificând aceste urme, cu ajutorul mirosului este condus la sursa de hrană de unde au pornit şi de fapt de unde provin.
Dacă cu ajutorul răpitoarelor patrupede se poate identifica cu predilecţie hrana ce constituie carnea unor cadavre, prin intermediul păsărilor se găseşte atât hrana de provenienţă animală, cât şi aceea vegetală. Păsările ce ajută animalele în domeniul explorării nutriţionale, sunt în general corbul (Corvus c. corax L.), şi gaiţele (Garrulus g. glandarius L.), dar pot fi şi altele. Ursul – spre exemplu –, care este un observator foarte atent, sesizează acustic sau vizual comportamentul deosebit al păsărilor ce se găsesc în apropierea unei surse de hrană, sau care se hrănesc efectiv. Comportamentul specific al păsărilor, constă în efectuarea unui zbor caracteristic sau în emiterea unor semnale sonore specifice (croncănit şi planare în cercuri la corb sau ţipete stridente şi zbor agitat în zig-zag la gaiţă). Urmărind mişcarea acestor păsări, ursul sau carnasierele identifică sursa de hrană. Între păsările aflate la hrană, pot apare conflicte, care se manifestă mai ales prin semnale acustice foarte zgomotoase şi o agitaţie deosebită (cu precădere în cazul gaiţelor) fapte ce de asemenea ajută ursul în orientarea sa spre sursa de nutriţie.
Sursa de hrană odată depistată, comportamentul de explorare încetează, faza de apetenţă a modelului de hrănire trecând în actul consumator al acestuia. Am arătat că, modelul comportamental de hrănire, poate fi asociat şi cu alte forme de comportament. În cazul faunei sălbatice aproape toate modelele comportamentale şi deci şi cel de hrănire, se asociază de regulă în mod obligatoriu cu autoapărarea. Din bogatul repertoriu comportamental al animalului, funcţie de stimulii endogeni şi exogeni care acţionează asupra organismului său, întotdeauna unul are prioritate. Această prioritate, poate fi însă dictată şi de ansamblul motor al organelor ce participă la derularea unui anumit model comportamental. În cazul mamiferelor, în procesul hrănirii este antrenată pe lângă alte organe, în primul rând cavitatea bucală cu cele două maxilare. În momentul efectuării explorării cu ajutorul simţului olfactiv, în cadrul modelului de autoapărare asociat al comportamentului de hrănire,animalul inspiră prelung aerul pe nas şi-l expiră scurt şi cu presiune pe gură. Fiind vorba de un organ (aparatul bucal), implicat în două modele diferite de comportament (hrănire şi autoapărare), acesta se va subordona din punct de vedere funcţional comportamentului prioritar la momentul dat. Deci atunci când animalul în timpul hrănirii, sesizează acustic sau vizual, un element perturbator, pentru a clarifica situaţia, va întrerupe hrănirea ridicând capul şi va inspira prelung aerul din spre direcţia suspectă. După câteva minute (2-3 sau maximum 5), dacă nu sesizează nimic îngrijorător, va continua să mănânce. Faza se poate repeta după un anumit timp. Este interesant de remarcat, că deşi mirosul este principalul organ de explorare a mediului, pentru a nu-şi bloca permanent cavitatea bucală, animalele apelează în timpul hrănirii mai mult la văz şi la auz. Din aceste motive, apleacă capul pentru a apuca mâncarea cu gura şi mestecă hrana, dar cu o intermitenţă de 2-3 minute, ridică capul aruncând priviri spre stânga şi spre dreapta, cu rotirea capului în direcţiile respective. Numai dacă sesizează ceva deosebit, va întrerupe masticaţia şi va uzita de simţul olfactiv. Periodicitatea acestor mişcări este 2-3 minute şi poate creşte pe măsură ce animalul se obişnuieşte cu locul, ajungând uneori la 5 minute şi destul de rar la 8-10 minute. Din observaţiile efectuate de noi, am constatat că periodicitatea mişcărilor de explorare amintite, depinde atât de condiţiile de mediu şi starea de saţietate a animalului, cât şi de temperamentul acestuia. De regulă indivizii ce au un temperament mai nervos, au o periodicitate mai scurtă de explorare asociată cu actul consumator al hrănirii, care la începutul poate fi chiar şi de 1-2 minute sau uneori mai puţin.
Dacă se găseşte hrană la discreţie (cum este cazul la locurile de nădire a urşilor), perioada de hrănire începe după-masa târziu şi este cea mai intensă în amurg. Dimineaţa în zori intensitatea hrănirii este mai mică sau poate uneori lipsi. Dacă animalul este deranjat şi obligat să abandoneze hrănirea,- funcţie de natura şi intensitatea elementului perturbator,- poate reveni după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, (se poate întâmpla să revină uneori numai a doua zi). Timpul efectiv de hrănire depinde de starea de nutriţie momentană a individului şi de mărimea animalului. După satisfacerea necesităţii vitale de nutriţie, animalul poate părăsi locul de hrănire, dar sunt cazuri când comportamentul se continuă, animalul rămânând să păzească sursa de hrană. Această atitudine, care de fapt se integrează comportamentului de hrănire, se manifestă cu precădere atunci când sursa nutritivă este constituită din cadavrul unui animal ucis de către urs. Din observaţiile efectuate de noi şi confirmate şi de alţi practicieni s-a constatat ca această supraveghere a hranei, se manifestă cu predilecţie în cazul când prada este un animal de talie mai mare (vacă, cal, cerb), pe care ursul nu reuşeşte să-l consume într-o singură repriză. În asemenea situaţii după ce se satură, îngroapă şi acoperă cu pământ sau alte resturi vegetale (iarbă, crengi uscate, pietre, etc.), carnea care a rămas. Dacă locul unde se găseşte cadavrul, este mai izolat şi prezintă garanţii de siguranţă pentru urs, atunci acesta rămâne în apropiere pentru a-i asigura paza. Dacă prada este situată în teren deschis, face tot efortul posibil pentru a o târî într-un loc mai izolat şi mai sigur (desiş, viroagă cu vegetaţie copleşitoare, etc.). Deşi această atitudine este specifică cazurilor amintite, totuşi am întâlnit situaţii când unii urşi păzesc şi locurile cu resursă de hrană vegetală (pâlcuri de pădure cu jir sau ghindă). La observatoarele unde se practică hrănirea urşilor primăvara şi toamna, de asemenea frecvent pot fi întâlnite cazuri când exemplarul dominant ia în „posesie” locul respectiv, iar pe celelalte exemplare pe care le consideră rivale datorită concurenţei la alimentaţie le alungă cu foarte mare violenţă.
Deşi la prima vedere, comportamentul de supraveghere a hranei, seamănă cu comportamentul de teritorialism, mai ales în cazul hranei dispersate (ghindă, jir, fructe de pădure), totuşi nu este vorba de un fenomen de teritorialism în înţelesul strict al expresiei. De fapt ursul apără hrana ce se găseşte într-un anumit punct al teritoriului (cazul cadavrelor şi al punctelor de hrănire), sau pe o anumită suprafaţă mai mare sau mai mică (cazul diseminării jirului şi ghindei). Deşi am observat urşi care se frecau cu spatele de arborii din jurul locului de hrănire sau treceau cu abdomenul peste pâlcurile de seminţişi din apropiere, am considerat că aceste manifestări sunt legate de comportamentul de reproducere şi că erau masaje lăsate pentru femele. Cu excepţia celor relatate nu am putut constata în perioada observaţiilor noastre, cazuri certe de marcare a teritoriului de către urs, ci doar această atitudine sau comportament de supraveghere a hranei care se subsumează comportamentului lui general de nutriţie.
În mod concret această atitudine de supraveghere se manifestă printr-un comportament pasiv, atâta timp cât la hrană nu atentează alt animal. Ursul se culcă în apropiere sau la o anumită distanţă de unde poate supraveghea hrana, şi dă aspectul că doarme sau se odihneşte, dar imediat ce apare vreun intrus i se declanşează comportamentul de agresivitate, la început în forma sa de ameninţare şi apoi de luptă, dar poate începe şi direct sub formă de bătaie adresată intrusului. Facem precizarea, că de regulă tolerează animalele şi păsările mici care vin să se hrănească la sursa respectivă (şoareci şi chiar vulpi, gaiţe sau alte păsări mici). Comportamentului de hrănire al ursului, i se asociază şi alte atitudini care însă nu mai cuprind un grad aşa mare de generalitate ci se întâlnesc numai excepţional la unii indivizi dominaţi. Între acestea amintim câteva pe care le considerăm mai semnificative:
- Alarma falsă, care constă în simularea unui comportament de autoapărare prin fugă din faţa unui duşman imaginar. Aceste atitudini au ca scop înlăturarea concurenţei la hrană prin sperierea celorlalţi cohabitanţi, comportamentul manifestându-se aşa cum am precizat în cazul indivizilor dominaţi, care nu pot ajunge la hrană. Unele exemplare pot simula o atitudine agresivă, manifestată prin apropierea ameninţătoare şi în mare vervă de locul de hrănire, urmărind prin aceasta să-şi intimideze cohabitanţii, care ne ştiind despre ce este vorba fug în primele momente după care revin şi îl alungă pe impostor, dar în acest timp el apucă să ia câteva înghiţituri de hrană.
Se impune punctarea sub formă de concluzii a câtorva idei legate de modelul comportamentului de hrănire al animalelor sălbatice. Sherrlington, citat de Marler P. şi Hamilton W. (1966), a constatat că modelele comportamentale au o anumită ierarhie. Această ierarhie trebuie însă să fie suficient de flexibilă astfel încât să se încadreze într-un anumit nivel de homeostazie. Instinctul de autoapărare al animalului este prioritar şi în consecinţă şi comportamentul legat de acesta, dar atunci când stimulul foamei este foarte puternic motivat, animalul va face un anumit rabat la frică şi va da prioritate (bineînţeles până la o anumită limită), nutriţiei şi comportamentului de hrănire. Acest fenomen este întâlnit şi la alte specii, dar in cazul ursului este mai pregnant, întrucât prin hrănire el nu urmăreşte doar menţinerea vitalităţii de la o zi la alta ci are un scop mult mai important, ce constă în acumularea de rezerve necesare pe timpul somnului de iarnă (hibernare). Iată de ce în cazul acestei specii, problema randamentului în procesul de hrănire, se pune cu mai mare acuitate, maximizarea aportului caloric, concomitent cu minimizarea efortului de nutriţie constituind o condiţie esenţială de supravieţuire. Decurgând din aceasta, lupta intraspecifică pentru locurile cu hrană mai abundentă şi mai consistentă este acerbă.
Nu putem considera încheiat subiectul legat de comportamentul de hrănire al animalelor sălbatice fără a aborda un aspect particular legat de animalele considerate prădătoare sau răpitoare. Procurarea hranei pentru animalele răpitoare este mai dificilă decât a celor nerăpitoare care sunt în general ierbivore şi care după ce au identificat resursa de hrană pot trece direct la consumarea ei. Răpitoarele sălbatice se pot hrăni fie cu cadavrele provenite de la animalele domestice sau sălbatice care din diferite motive au sucombat, fie procedând la vânarea animalelor vii care constituie de fapt prada lor şi pentru
care sunt pregătite cu anumite calităţi înnăscute. In cazul când găsesc un cadavru, comportamentul de hrănire al răpitoarelor nu se deosebeşte prea mult ca mod de derulare de cel al nerăpitoarelor şi în general din motive de raţionalizare a consumului energetic de multe ori şi în numeroase situaţii preferă şi ele această alternativă. În cazul când sunt nevoite să vâneze, situaţia este mai complicată întrucât intervine reacţia de autoapărare a prăzii care pune la grea încercare abilitatea şi priceperea prădătorului.
Relaţia pradă-prădător a fost analizată de către Volterra citat de Bogdan Stugren (1982) care în urma unor studii foarte laborioase a ajuns la concluzia că această legătură sau mai concret posibilitatea întâlnirii prădătorului cu prada cât şi posibilitatea evitării întâlnirii lor este supusă jocurilor antagoniste şi poate fi dedusă din teoria jocurilor. Conform acestei teorii câştigul sau pierderea partenerilor este determinată de volumul informaţiei. In cazul nostru concret, al relaţiei dintre un animal pradă şi unul prădător, volumul de informaţie deţinut de fiecare partener depinde de calitatea comportamentului explorativ pe care fiecare dintre cei doi este capabil să o efectueze. După ce prădătorul dând dovadă de o bună capacitate de explorare ambientală a reuşit să-şi identifice prada, pentru ca aceasta să devină hrană, este necesar mai întâi să o captureze şi apoi să o ucidă şi abia după aceea se poate ospăta. Pentru a o putea captura şi ucide este necesar să recurgă însă la facilităţile comportamentului agresiv. Concomitent însă, la animalul pradă se va declanşa comportamentul de autoapărare, menit a-l salva de ghearele şi colţii răpitorului. Dacă răpitorul vrea să supravieţuiască (conform teoriei jocurilor să câştige) nu este suficient să fie capabil să efectueze un comportament explorativ şi agresiv de foarte bună calitate, ci este necesar ca acestea să fie mai performante decât cele ale animalului pradă. Iată deci ce miză mare se află în acest joc; nici mai mult nici mai puţin decât supravieţuirea partenerilor în contextul în care numai unul singur poate câştiga. Pentru a fi competitiv în lupta pentru supravieţuire răpitorul trebuie să posede o tehnică de a vâna foarte bine pusă la punct. In bună parte, această tehnică răpitorul o învaţă, fie de la părinţi fie prin propria experienţă. După Csányi Vilmos (2002) în cazul mamiferelor răpitoare există în memoria lor genetică o directivă care dispune: atacă tot ce mişcă! Această directivă poate fi foarte uşor remarcată în comportamentul puilor de răpitoare. Imediat ce sunt capabili să se ridice, aceştia atacă orice mişcă în jurul lor: pe fraţii lor, pe mama lor sau în cel mai rău caz coada acesteia, frunzele suflate de vânt şi în general orice vieţuitoare. Autorul remarcă şi subliniază că la aceste animale calităţile înnăscute şi cele dobândite se asociază într-un mod foarte subtil şi eficient. Puii deşi sunt prin naştere agresivi, s-a dovedit că ei nu sunt capabili să ucidă singuri animalul pradă, ci acest lucru trebuie să-l înveţe de la mama lor. Din aceste motive părinţii aduc la vizuină (culcuş) animale de pradă rănite pe care le ucid în prezenţa puilor sau împreună cu ei tocmai pentru ca aceştia să deprindă şi această fază a comportamentului de hrănire specific animalelor de pradă.
Comportamentul de reproducere
Comportamentul de reproducere aparţine prin excelenţă programului superior, dar se realizează în cadrul programului pentru sine, motivaţia lui fiind fără nici o discuţie instinctuală, deşi aşa cum precizează Marler P. şi Hamilton W. (1966), nu poate fi ignorată nici implicarea şi rolul factorilor exogeni, în această problemă complexă pe care la modul foarte general o numim reproducere. Deşi reproducerea se realizează la nivelul individului şi exclusiv prin acesta, sincronizarea în timp a comportamentului de reproducere la nivelul speciei are un rol deosebit de important. Coordonarea complexelor aspecte legate de reproducere este asigurată prin diferite mecanisme fiziologice. Trebuie subliniat de asemenea rolul deosebit pe care îl are în reproducere sistemul endocrin.
Sincronizarea generalizată a comportamentului de reproducere al indivizilor dintr-o anumită populaţie, este şi mai importantă în cazul speciilor negregare şi foarte dispersate în teritoriu. Datorită necesităţii de a-şi procura hrana într-o zonă săracă din punct de vedere trofic – aşa cum este zona răşinoaselor – animalele se dispersează foarte mult în teritoriu, fapt ce împreună cu lipsa gregarismului, constituie un element de dificultate în întâlnirea reproducătorilor. Iată deci, că întâlnirea între doi genitori, constituie un aspect destul de dificil şi deci o sincronizare în timp a proceselor legate de reproducere este o problemă foarte importantă, aşa cum s-a afirmat la început. Sincronizare în timp a reproducerii la nivelul populaţional, constituie totodată şi un factor de menţinere a unei selecţii riguroase asigurându-se concurenţa între masculi.
Comportamentul de reproducere al animalelor se compune din mai multe faze sau secvenţe, care în ordinea lor succesivă sunt: declanşarea instinctului de reproducere manifestat printr-o apetenţă sexuală într-o formă incipientă, căutarea partenerilor de reproducere de către genitorii de ambele sexe, formarea cuplurilor de genitori (masculi şi femele), care se continuă apoi cu parada nupţială, ce culminează cu acuplarea şi este urmată imediat de fecundaţie.
1. Declanşarea instinctului de reproducere – este determinată în principiu de factorii endogeni, dar stimulul declanşator propriu-zis este de origine exogenă. În general se apreciază că reproducerea este declanşată de raportul zi-noapte sau mai precis de raportul lumină-întuneric. Se cunoaşte că raportul lumină întuneric are o evoluţie anuală ciclică. Primăvara raportul lumină-întuneric creşte , trecând prin echinocţiul de primăvară, ajungând vara la apogeu, iar toamna scade continuu, trecând apoi prin echinocţiul de toamnă şi ajunge iarna la valoarea sa minimă. Tocmai această creştere progresivă a raportului lumină-întuneric (zi/noapte) constituie se pare stimulul exogen care la un moment dat ajunge la valoarea critică ce declanşează instinctul de reproducere concomitent la toţi indivizii apţi de reproducere ai populaţiei dintr-o anumită zonă geografică. Organic reproducerea este coordonată şi condusă prin diencefal (creierul intermediar), sau mai precis prin partea lui bazală care este hipotalamusul, şi care la rândul său are o prelungire (infundibulul), prin care se realizează legătura cu glanda hipofiză. Glanda hipofiză este denumită creierul endocrin al organismului, datorită faptului că aceasta este considerată ca cea mai importantă glandă din complexul endocrin. Hipotalamusul reprezintă nodul endocrino-vegetativ care asigură legătura dintre scoarţa cerebrală pe de o parte şi sistemul endocrin şi vegetativ pe de altă parte. Evident din sistemul endocrin, nu trebuie uitate cele două glande direct implicate în reproducere: testiculul care dă naştere hormonului sexual masculin-testosteronul şi ovarul care asigură formarea hormonului oestrogen- foliculina. Activarea sistemului endocrin legat de reproducere, se concretizează în această fază prin revigorarea glandelor sexuale care secretă substanţe cu miros specific, ce sunt recepţionate de genitorii de sex opus şi care le determină stimularea reciprocă a comportamentului de reproducere.
2. Căutarea partenerilor sau formarea concretă a perechilor ori cârdurilor de genitori, se realizează printr-o mare mobilitate a indivizilor de ambele sexe, care datorită mirosului specific al fiecăruia, uzitând de simţul lor olfactiv foarte dezvoltat, reuşesc să se identifice. Nu există nici o garanţie că doi indivizi de sex opus vor constitui de la prima întâlnire o pereche reproductivă. Pe măsură ce timpul avansează, apetenţa sexuală a genitorilor motivată endogen dar şi exogen, creşte fapt ce se manifestă prin amplificarea conflictelor dintre masculi.
În general selecţia naturală se realizează prin masculi, care se luptă între ei pentru supremaţia asupra femelelor. Acest fenomen poate fi întâlnit la mai multe specii din fauna sălbatică, unul din cele mai edificatoare exemple fiind cazul cerbului comun (Cervus elaphus L.), ale căror conflicte din timpul boncănitului au devenit proverbiale. Spre deosebire însă de cerb, sunt cazuri când şi femelele se impun în alegerea partenerului. S-au întâlnit situaţii când o ursoaică ce era deja de câteva zile împreună cu un urs mascul, atunci când a apărut un altul, a manifestat atitudine agresivă faţă de intrus alungându-l, în timp ce masculul iniţial nu acorda nici o atenţie prezumtivului rival. Am întâlnit însă şi situaţii inverse când în timp ce partenerul (masculul), fiind plecat să alunge un rival, femela ce era în călduri s-a acuplat cu un alt mascul pe care însă l-a părăsit imediat ce a revenit „stăpânul”. Pentru a se preveni pierderea de timp şi momentul cel mai favorabil acuplării – care nu se realizează decât printr-o sincronizare perfectă a perechii de genitori – în comportamentul de reproducere apare la unele specii o secvenţă caracteristică care se numeşte „izolarea pentru reproducere”. Începând cu această secvenţă comportamentală faza de căutare reciprocă a partenerilor pentru cei doi genitori în cauză se încheie şi se ajunge la faza următoare.
3. Formarea cuplului de genitori, constituie de fapt, începutul propriu-zis a ceea ce numim reproducere, şi faţă de care primele două faze sunt doar etape premergătoare ce pe drept cuvânt pot fi definite preludiul comportamentului de reproducere. După formarea cuplului de genitori – incluzând şi retragerea lor în scopul izolării pentru reproducere – posibilitatea lipsei de procreaţie în condiţii normale este aproape exclusă. Deşi cuplurile se retrag pentru izolare în locuri unde de regulă nu sunt deranjaţi, dacă totuşi apare un element perturbator (prezenţa elementului antropic), aceştia părăsesc zona împreună fără a se despărţi. În cazul când peste cuplul format vine un alt mascul mai puternic ca partenerul, atunci între aceştia se pot da lupte pentru supremaţia reproductivă, dar aşa cum am arătat sunt cazuri când în dispută se implică şi femelele. Chiar dacă masculul iniţial a fost îndepărtat, rămâne învingătorul, astfel că procrearea este aproape garantată. Asemenea situaţii nu sunt rar întâlnite în natură, întrucât instinctul de reproducere este activat şi pe linie masculină nu numai la femele. Masculii care şi-au găsit partenera, se retrag şi caută să nu se deconspire din izolarea lor, dar nu pot însă să blocheze emanaţiile odorifice specifice, care sunt recepţionate de masculii aflaţi în căutarea de femele şi care pot determina schimbarea cursului de desfăşurare al paradei nupţiale, realizând prin acesta latura foarte importantă a reproducerii pe care o numim selecţie naturală.
4 Parada nupţială se constituie dintr-un ansamblu de aspecte comportamentale ce culminează cu acuplarea sau cum mai este denumită de Marler P. şi Hamilton W. (1966), copulaţia. Copulaţia propriu-zisă, prin care se realizează întâlnirea dintre celule sexuale mascule (spermatozoizi), şi cele femele (ovule), este precedată de un ansamblu de manifestări comportamentale pe care le putem denumi sintetic precopulaţie. Precopulaţia favorizează apropierea genitorilor în plan afectiv, ajutând la mai buna lor cunoaştere, reduce agresivitatea caracteristică speciei şi nu în ultimul rând stimulează şi sincronizează funcţionarea organelor sexuale ale membrilor cuplului. Prin apropierea fizică dintre cei doi parteneri, se realizează o creştere graduală a excitaţiei, fiecare gest sau contact direct, constituind un nou stimul pe calea atingerii punctului culminant, menit a înlesni acuplarea şi fecundarea. Iniţiativa de regulă o are masculul care manifestă gesturi pline de tandreţe faţă de femelă. Aceste gesturi pornesc de la aşezarea de către mascul a capului cu bărbia sprijinită pe spatele femelei, la început în zona cervicală şi apoi pe cea dorsală ajungând până la crupă. Astfel de gesturi pot fi însoţite de aranjarea blănii prin lingere şi netezirea părului cu ajutorul limbii începând de la cap şi coborând progresiv până la regiunea anogenitală. Dacă femela este suficient de stimulată în ce priveşte excitaţia sexuală, atunci tolerează ca masculul să insiste cu aceste gesturi în zona anogenitală. Dacă femela nu este pregătită încă pentru copulaţie, fie se fereşte îndepărtându-şi partea dorsală (păşind lateral cu picioarele posterioare, fie spre stânga, fie spre dreapta), fie se aşează protejându-şi astfel zona anogenitală (acest gest este specific carnivorelor) În situaţia când masculul insistă, femela se poate manifesta violent, lipindu-şi urechile de cap şi schiţând, sau chiar încercând să agreseze masculul. În astfel de cazuri masculul nu răspunde cu agresivitate ci cu supuşenie. Există posibilitatea ca femela să tolereze gesturile de tandreţe ale masculului în zona anogenitală şi totuşi în momentul când acesta încearcă să înceapă acuplarea, femela să evite tentativa ferindu-se sau aşezându-se. Un astfel de comportamente din partea femelelor atestă o insuficientă pregătire pentru copulaţie şi impune motivarea suplimentară a excitaţiei sexuale. După puţin timp, masculul va începe o nouă tentativă repetând gesturile sau uzitând de altele similare. S-a constatat că aceste tentative sexuale ale masculului, au efect de stimulare a nivelului de excitare al femelei pregătind-o pentru actul acuplării. În momentul când femela răspunde cu pasivitate la aceste tendinţe de copulare ale masculului sau chiar vine în întâmpinarea lor întorcând partea anogenitală spre acesta, atunci nivelul de excitare sexual a atins pragul disponibilităţii generale a organismului pentru fecundaţie. Nu în totdeauna contactul sexual propriu-zis reuşeşte de la prima tentativă. Urcarea masculului cu partea anterioară a corpului pe crupa femelei, printr-un gest tipic şi general mamiferelor patrupede, se poate repeta de mai multe ori fără a se realiza contactul sexual propriu-zis. Lipsa de oponenţă sau chiar colaborarea din partea femelei, stimulează masculul mărindu-i nivelul de excitare, sporind şansele unei fecundaţii reuşite.
Comportamentul de autoapărare
Comportamentul de autoapărare cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de animal pentru a-şi asigura integritatea corporală, supremaţia, libertatea de habitare în biotop şi prin aceasta supravieţuirea şi perpetuarea lui în mediul său natural de trai. Acest comportament, face parte din programul pentru sine, dar se integrează în programul superior, atunci când avem în vedere populaţia.
Autoapărarea poate îmbrăca două tipuri, care deşi urmăresc acelaşi scop, se prezintă sub două forme de manifestare diametral opuse. În mod concret este vorba de autoapărarea prin agresiune şi autoapărarea prin fugă. Funcţie de calităţile psihice ale individului putem întâlni şi o formă intermediară sau combinată. Această ultimă formă de comportament, o considerăm atipică, întrucât în principiu prin constituţia sa psihică, animalul poate fi curajos şi atunci se autoprotejează agresând, sau este fricos şi atunci recurge la autoapărarea prin fuga din faţa pericolului. Este evident că aceste calităţi psihice cu care animalul se naşte (adică fricos ori curajos) vor fi amendate prin experienţa câştigată de animal pe parcursul existenţei lui. Când ne gândim la alternativele agresare sau fugă, avem în vedere aspectul de caracteristică dominantă a comportamentului de autoapărare a individului în sensul de curajos sau fricos. Trebuie făcută această precizare, întrucât oricât ar fi de curajos animalul şi se va lupta pentru a-şi apăra interesele, după un timp, dacă conflictul nu se încheie iar primejdia creşte, tot va părăsi locul; după cum oricât de fricos ar fi un alt individ şi va fugi din faţa agresorului, dacă este urmărit şi strâmtorat într-un colţ fără ieşire, va lua o atitudine ameninţătoare şi până la urmă tot la agresiune va recurge. Când am tratat problemele legate de explorare şi agresivitate, am abordat şi aspectele legate de autoapărare prin agresiune, atât în spaţiul intraspecific, cât şi în cel interspecific (urs cu mistreţ sau chiar cu cerb), ba chiar şi în ce priveşte relaţia om-urs. Având în vedere cele de mai sus, vom încerca să completăm cu aspecte noi problematica autoapărării prin agresiune, evitând repetarea unor lucruri deja expuse.
Un loc aparte în problematica comportamentului de autoapărare al animalelor sălbatice îl ocupă autoapărarea în relaţia lor cu factorul antropic. Se poate afirma că în general animalele sălbatice şi în mod deosebit ursul atacă omul doar ca o reacţie de autoapărare, fiind de regulă un răspuns la agresiunea declanşată de către om. Acest lucru s-a constat de fapt din nefericire şi prin evenimentul de la Sărmaş-Harghita relatat în subcapitolul III.1.2. al lucrării de faţă. Este şi firesc să fie aşa, întrucât aproape toate animalele sălbatice au o frică ancestrală faţă de om. Chiar şi ursul considerat unul din cele mai feroce animale va adopta faţă de om strategia autoapărării preventive, evitând pe cât posibil întâlnirile directe, faţă în faţă. Prin simţul său olfactiv foarte bun, ursul în pădure, unde vizibilitatea este redusă la 50-100 m (funcţie de densitatea şi mărimea arborilor), reuşeşte să depisteze cu foarte mult timp înainte prezenţa omului în apropierea sa, şi evită premeditat întâlnirea. Acesta este şi motivul pentru care chiar şi în pădurile cu număr mare de urşi, nu toată lumea poate vedea în mod curent această specie, aşa cum ar fi de aşteptat la densitatea şi mărimea efectivelor existente în ţara noastră. Din aceste motive, foarte mulţi aşa zişi ecologişti (amatori bineînţeles) se declară foarte îngrijoraţi că efectivele de urşi ale României nu sunt atât de mari pe cât se estimează oficial.
Strategiile de autoapărare ale animalului, vor fi alese în funcţie de caracteristicile intrinseci ale individului (robusteţe fizică, calităţi psihice, vârstă, sex), dar şi funcţie de factorii exogeni declanşatori ai comportamentului de autoapărare (factori antropici, concurenţa intra sau interspecifică, etc.). Iată câteva considerente legate de strategia de autoapărare şi condiţiile determinării acesteia:
- În primul rând indivizii tineri vor adopta în principiu strategii preventive sau defensive, caracterizate prin evitarea sau fuga din faţa primejdiei. Excepţie pot face conflictele intraspecifice cu rivali de aceeaşi talie şi vârstă. Motivaţia rezidă în lipsa de experienţă.
- Femelele însoţite de pui, vor adopta mai frecvent autoapărarea prin agresiune, care va fi cu atât mai pronunţată, cu cât puii sunt mai mici. Fac excepţie unele femele foarte tinere (aflate la prima sau a doua fătare), care optează pentru fugă părăsindu-şi puii. Motivaţia rezidă în lipsa de experienţă.
- În ce priveşte relaţiile interspecifice, de regulă se adoptă o strategie comportamentală caracterizată prin agresivitate, excepţie face relaţia cu specia umană. Motivaţia rezidă în concurenţa la condiţiile ambientale.
- Faţă de factorul antropic (om şi efectele prezenţei sale), toate animalele adoptă o strategie preventiv-defensivă. Adică evită discret întâlnirile cu omul, sau caută să-l intimideze şi apoi fug. Motivaţia comportamentului rezidă în frica instinctuală faţă de om. Legat de atitudinea faţă de om, în cazul ursului, există şi câteva excepţii de la regula comportamentului general în care el nu-l mai evită ci chiar din contră adoptă unele strategii agresive. Aceste situaţii de excepţie în care ursul de obicei atacă se referă la următoarele situaţii:
a) cazul ursoaicelor însoţite de pui, pe care prin această strategie îi apără;
b) cazul când ursul se găseşte asupra unei prade pe care o atacă sau a ucis-o şi din care se hrăneşte;
c) cazul când ursul este surprins la o distanţă foarte mică şi are impresia că nu se mai poate salva prin fugă;
d) cazul ursului rănit sau bolnav, care nu mai poate să fugă şi de aceea este convins că reuşeşte să se salveze numai atacând în disperare;
e) cazul ursului „nărăvit”, care datorită unor antecedente favorabile dominanţei lui, a reuşit să-şi manifeste supremaţia faţă de om şi prin aceasta şi-a învins acea frică instinctuală, ce domină întregul regn animal. Aceşti urşi sunt foarte periculoşi întrucât consideră omul ca făcând parte din ambientul lor şi îl tratează ca pe orice congener încercând să-şi exercite şi asupra lui dominanţa lor prin forţă.
(Publicat în Carpaţii, Nr. 11, ianuarie-februarie 2006)
