Comportamentul,
mijloc de supravieţuire al faunei
mijloc de supravieţuire al faunei
16.martie.2004
Capacitatea de adaptare a organismelor vii la condiţiile ambientale este nu numai una din premisele asigurării diversităţi biologice a ecosistemului ci şi una din condiţiile menţinerii şi perpetuării acestuia în timp. Cu cât o specie şi indivizii ce o compun au o polivalenţă adaptativă mai mare, cu atât mai mare va fi şi capacitatea lor de supravieţuire. Prin polivalenţă adaptativă înţelegem capacitatea indivizilor şi a speciilor acestora de a se adapta la cât mai multe şi mai variate condiţii ambientale. Capacitatea adaptativă a speciei, nu este identică cu suma capacităţilor adaptative ale indivizilor ce o compun, după cum nici întregul nu reprezintă întotdeauna suma părţilor din care acesta a rezultat. Capacitatea adaptativă a speciei, va fi cu atât mai mare cu cât variabilitatea adaptativă a indivizilor săi va fi mai mare. Nevoile de adaptare ale indivizilor sunt de o mare diversitate, care de regulă este dependentă de multitudinea situaţiilor la care aceştia trebuie să facă faţă. Nu toţi indivizii pot face faţă la toate modificările ambientale apărute, iar între cei ce fac faţă există diferenţe, unii rezistând mai bine iar alţii mai puţin. Se poate vorbi în acest domeniu de o mai bună specializare a unor indivizi la anumite provocări ambientale iar a altora la altfel de provocări ambientale. Această specializare diferenţiată a capacităţii de adaptare, este coordonată prin programul superior şi evident face parte din strategia speciei (la fel ca şi raportul între sexe al sporului anual la mamifere). În sensul celor afirmate, este evident că şansa de supravieţuire a unei specii este cu atât mai mare cu cât are un efectiv mai însemnat de indivizi şi cu cât fiecare dintre aceştia sunt mai capabili să reziste independent unul de altul la câte unul din factorii de mediu care la un moment dat devin limitativi. Programul superior al speciilor, împreună cu programul indivizilor ce le compun, au dovedit în decursul istoriei lor filogenetice o ingeniozitate remarcabilă în ce priveşte soluţiile de adaptare la condiţiile ambientale. Este suficient în acest sens să ne gândim doar la migraţia unor păsări şi la hibernarea unor mamifere. Până când astfel de adaptări comportamentale ajung să fie consemnate şi fixate de specie în codul său genetic, multe generaţii de indivizi trebuie să ducă o luptă perseverentă cu adversităţile factorilor de mediu cât şi cu concurenţa altor indivizi, astfel încât printr-un riguros proces de selecţie naturală aceste forme de comportament să devină înnăscute, adică ereditare. În cele ce urmează nu ne propunem să ne referim la astfel de forme filogenetice de adaptare specifice, deşi tema este deopotrivă interesantă şi incitantă, ci deocamdată vom încerca să facem doar o analiză a tendinţelor actuale de modificare ontogenetică a comportamentului unor specii aparţinând faunei sălbatice autohtone, faţă de provocările apărute ca urmare a invaziei generalizate a mediului natural de către factorii antropici cvasidistrugători. În prealabil este necesar însă să definim ce înţelegem prin comportament al faunei sălbatice şi care este rolul său în viaţa animalelor, cât şi în ce constă invazia generalizată a factorilor antropici cvasidistrugători şi ce impact au aceştia asupra vieţii sălbatice. În sensul cel mai larg al cuvântului, prin comportament se înţelege: ansamblul reacţiilor complexe ale unui organism faţă de acţiunea condiţiilor de mediu, ce are ca rezultat menţinerea unui echilibru între acesta şi mediul său de viaţă. Iată şi o definiţie a noţiunii mai apropiată de preceptele etologiei (ştiinţa care studiază comportamentul): totalitatea activităţilor iniţiate de un organism sănătos prin care acesta acţionează în biotopul său natural, adaptându-se corespunzător condiţiilor ambientale şi încercând totodată să le adapteze pe acestea nevoilor proprii astfel încât să-şi poată asigura supravieţuirea sa şi a speciei de care aparţine. Fără a face vreun efort deosebit de gândire, lecturând doar cu atenţie cele două definiţii date comportamentului animal, vom înţelege cu uşurinţă că acesta, adică comportamentul, este de fapt mijlocul, instrumentul, prin care animalul reuşeşte să se adapteze la condiţiile ambientale pentru a putea supravieţui. La ,,facerea lumii” fiecare specie a fost sortită a trăi într-un anumit mediu de viaţă, unele pe pământ, altele sub pământ, altele în ape sau în aer, fiecare după forma, structura şi calităţile ei. Numai că privind în jurul nostru, vedem că în cele trei medii de viaţă menţionate nu trăieşte doar o singură specie, nici câteva zeci, ci câteva sau mai multe sute. Altfel spus avem de a face cu o foarte mare biodiversitate. Există aşadar în acelaşi spaţiu vital, o mare varietate de specii care sunt foarte diferite din mai multe puncte de vedere, dar care toate trebuie să trăiască şi să se înmulţească în aceleaşi condiţii ambientale. În această situaţie, aşa după cum se menţionează şi în cele două definiţii date comportamentului, fiecare specie are tendinţa ca după puterile sale să încerce modificarea condiţiilor ambientale conform propriilor nevoi, astfel încât echilibrul între condiţii şi nevoi să fie perfect şi durabil în favoarea propriei existenţe. Având în vedere toate acestea, trebuie să ne punem la modul cel mai firesc câteva întrebări la care să prefigurăm şi răspunsul: - Dacă se mai poate menţine biodiversitatea şi echilibrul întregului eco-sistem în situaţia în care fiecare specie are tendinţa de a-şi impune propriile condiţii şi propriul echilibru ? - Care specii vor reuşi să se impună în ecosistem şi care sunt ,,armele” cu care acestea pot să-şi asigure supremaţia? - Ce vor face speciile care pierd în această luptă pentru supravieţuire, vor dispărea sau vor găsi alternative de supravieţuire? În prealabil însă trebuie să găsim un răspuns corect la o altă întrebare complicată şi foarte importantă a zilelor noastre: Care mai este locul şi rolul omului în această luptă intraspecifică şi dacă mai poate fi el considerat ca fiind parte componentă a ecosistemului, iar dacă da, care este nivelul lui de integrare ? Este indiscutabil faptul că omul preistoric în postura sa de Homo sapiens avea locul şi rolul său bine stabilite în ecosistem, dar dacă efectele prezenţei sale la început erau proporţionale doar cu mărimea populaţiei, acestea s-au accentuat apoi mai mult prin competenţa generată de evoluţia inteligenţei sale. Pe măsura dezvoltării societăţii umane şi a creşterii ei demografice, a crescut proporţional atât rolul omului în ecosistem, cât şi efectele prezenţei lui. Efectele prezenţei omului în ecosistem la început nu erau mai mari decât cele ale oricărei alte specii omnivore, cum ar fi de exemplu cel al maimuţelor antropoide. Presiunea prezenţei omului asupra vieţii sălbatice la început se rezuma doar la vânarea pentru nevoile de hrană şi mult mai târziu pentru pieile şi blănurile folosite ca îmbrăcăminte şi încălţăminte. Mediul înconjurător în care habitau strămoşii noştri a început să resimtă mai mult efectele nocive ale prezenţei lor abia când acesta a trecut de la un sistem de supravieţuire extensiv la unul intensiv. Aceste evenimente au avut loc mai precis atunci când omul a început pe lângă simpla culegere a roadelor naturii, să se ocupe cu agricultura, cultivând plante şi crescând animale necesare traiului său. Se poate afirma că aceasta a fost prima formă de diviziune a muncii, când societatea umană s-a împărţit în două categorii: vânători şi agricultori. În timpurile noastre, aceste două categorii sociale primare, au fost asociate de către doi corifei şi ctitori ai etologiei (Niko Tinbergen şi Konrad Lorenz), cu două metode consacrate de cercetare ştiinţifică, şi care au generat la rândul lor tot atâtea tipuri de cercetători în domeniu. Este vorba despre etologul de tip vânător şi etologul de tip agricultor. În concepţia celor doi oameni de ştiinţă, etologul vânător este cercetătorul care înarmat doar cu un binoclu şi un carnet pentru notiţe se deplasează în habitatul natural al animalelor pe care doreşte să le studieze şi acolo face observaţii asupra comportamentului lor, observaţii pe care le consemnează în carnetul destinat acestui scop. Etologul agricultor este cel ce deţine în spaţii închise, mai mari sau mai mici, animalele sălbatice pe care doreşte să le studieze şi pe care le observă din punct de vedere comportamental. Etologul agricultor spre deosebire de cel vânător, îngrijeşte personal animalele la fel ca un fermier, motiv pentru care prin asociere a şi primit denumirea respectivă. Revenind la efectele negative ale prezenţei din ce în ce mai active a factorilor antropici asupra faunei sălbatice, trebuie subliniat faptul că nici în epoca comunei primitive şi nici în vremurile noastre, efectele negative cele mai puternice nu sunt cauzate de acţiunea directă a omului ca vânător asupra animalului sălbatic ca vânat, ci mai mult prin influenţele indirecte pe care le exercită prin activităţile ce le desfăşoară în habitatele naturale ale faunei sălbatice. Când omul a început să cultive pământul pentru a obţine plantele de care avea nevoie, în primul rând a ocupat suprafeţele de poieni unde ierbivorele sălbatice ale acelor vremuri se hrăneau; când acestea s-au terminat a început să defrişeze pădurile ce serveau ca locuri de adăpost animalelor sălbatice şi astfel şi-a creat noi terenuri apte pentru a fi cultivate. Limitând resursele de subzistenţă ale animalelor sălbatice prin ocuparea spaţiului lor de hrană, adăpost şi linişte, omul a diminuat proporţional şi efectivele acestora. La început fenomenul a fost imperceptibil, având o amploare mică şi impact nesemnificativ asupra mediului. Cu timpul însă, acest fenomen s-a amplificat, impactul asupra mediului datorită creşterii demografice tot mai accentuate, a devenit din ce în ce mai puternic şi mai îngrijorător. Pentru a ne convinge de realitatea celor afirmate, este suficient să ne uităm la versanţii pleşuvi ai munţilor noştri Carpaţi, care erau cândva populaţi cu zimbri şi la împrejurimile de azi ale Bucureştilor unde au existat cândva renumiţii codri ai Vlăsiei. Această ,,victorie” a omului asupra naturii înconjurătoare, a fost posibilă printre altele şi datorită unei abordări nefericite a relaţiilor om-natură. Deşi viaţa omului depinde în totalitate de mediul în care a apărut, atitudinea lui faţă de pădure şi fauna sălbatică care o populează, a fost animată din cele mai vechi timpuri de sentimente de frică şi reticenţă. Omul a asociat lupta lui pentru supravieţuire cu lupta împotriva naturii pe care a asemănat-o cu o mamă vitregă şi rea, ce ascunde tot felul de bunătăţi necesare vieţii lui şi la care nu vrea să renunţe sau să le împartă cu el, iar pe animalele din pădure le-a considerat ca fiind nişte creaturi rele şi sângeroase ce o apără ca pe o mamă bună a lor şi care urăsc oamenii încercând să-i distrugă. Această atitudine o putem constata şi prin basmele şi legendele care la toate popoarele au aproape aceleaşi personaje negative cum ar fi: muma pădurii ce ucide pe oricine se încumetă să intre în domeniul ei sau animalele cum sunt ursul, lupul, mistreţul ori alte fiare ale pădurii care vor să distrugă satele şi să mănânce oamenii. Personajul pozitiv şi apreciat ca atare în toate aceste basme şi legende este omul întruchipat în Făt-frumos, flăcăul ce ucide fără nici o milă pe muma pădurii şi fiarele ce o apără devenind astfel erou. Cum să nu urască oamenii animalele sălbatice şi pădurea care le protejează, dacă încă de mici copii sunt adormiţi şi speriaţi cu astfel de poveşti de groază. Cum să nu-şi dorească micuţii pui de om ca atunci când vor ajunge mari să nu fie şi ei eroii ce ucid fiarele ce ameninţă omenirea şi să nu distrugă pe muma pădurii cu tot domeniul ce le adăposteşte. Ideea de a smulge naturii darurile pe care aceasta cu multă zgârcenie ni le oferă o putem găsi şi în manualele de ştiinţele naturii care au invadat şcolile noastre imediat după reforma învăţământului de după cel de al doilea război mondial.
10 ianuarie 2007
(Publicat în Agricultorul român, Nr. 1 (97), ianuarie 2007)
