Articole de la A la Z

Despre vânătoare
fără demagogie şi ipocrizie




          De curând am citit în publicaţia Formula AS un articol despre atitudinea fermă, aproape agresivă a unui grup de 67 de ONG-uri reunite în Coaliţia pentru Mediu din România, care se referea la iminenta vânătoare de mistreţi de la Balc. După cum se preciza în paginile gazetei, respectiva coaliţie, printr-un comitet de reprezentare condamna prin expresii precum: crime recreative, abatoare în aer liber etc. atât organizarea partidei de vânătoare, cât şi promovarea ca eveniment monden a aşa zisului sângeros derapaj comportamental în media românească. Nu am înţeles foarte bine al cui este derapajul comportamental, adică al celor ce vânează la Balc, sau al celor ce promovează în media ca eveniment monden această vânătoare. Pentru a lămuri confuzia, mi-am propus în cele ce urmează să explic în câteva rânduri în ce constă o „vânătoare” de felul celei ce ar urma să fie organizată în ţarcul de la Balc. Fiind mai bine informaţi, poate şi cititorii vor fi în măsură să-şi formeze o opinie proprie şi nu vor derapa şi ei alunecând pe derdeluşul dezinformării lustruit de media, de vânători şi mai ales de cei 7 acuzatori din cei 67 ai Coaliţiei pentru Mediu. Citind cele consemnate în articolul intitulat Vânătorul un pericol public apărut în rubrica „Accente” a prestigioasei publicaţii menţionate, mi-am adus aminte de o pildă Biblică din Evanghelia după Ioan (Cap. 8, versetele 2-11), în care se povesteşte despre o femeie adulteră ce fusese condamnată la moarte, prin uciderea cu pietre conform obiceiului evreilor acelor vremuri. Fariseii şi cărturarii, „ispitindu-L pe Iisus ca sa aibă de ce să-L învinuiască” i-au spus: „Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca aceasta să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce spui ?” Mântuitorul Iisus Hristos, în timp ce desena ceva pe nisipul din faţa Sa, le-a răspuns: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. La scurt timp, Iisus ridicând privirea să vadă ce se întâmplă, şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşi tai ? Nu te-a osândit nici unul ? Iar ea a zis: Nici unul Doamne. Iisus i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti”. Ce păcate vor fi avut cei ce doreau s-o lapideze pe femeia adulteră nu se spune în pildă, în schimb se precizează: „Iar ei,(pârâşi) auzind acestea şi mustraţi fiind de cuget ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. În paralel dar şi în antiteză cu pilda biblică, cei ce au aruncat cu pietrele vorbelor în „vânătorul” condamnat pentru „activitatea de recreiere sâgeroasă” nu s-au gândit probabil atunci când au folosit injuriile şi invectivele mai grele decât bolovanii, că probabil şi ei, acuzatorii, au unele păcate şi greşeli specifice firii umane. Or fi fiind şi printre ei pescari pătimaşi care au pricinuit multor peşti suferinţe cumplite înţepându-i cu cârlige ascuţite pentru a-i scoate din apă şi iau privit apoi cu satisfacţie de învingător, cum se zbat pe uscat pentru a muri prin asfixiere în chinuri numai de bietele victime ştiute. Or fi fiind şi printre ei pătimaşi de aventură care îşi vor fi părăsit copilaşii aşa cum fac ursoaicele din doi în doi ani atunci când imboldul de sporire al speciei le declanşează dorul de ducă şi le inhibă cel mai puternic instinct al viului: instinctul matern. Or fi fiind şi printre ei dintre cei ce vor fi săvârşit adulter. Vor fi fiind şi printre ei alţii cu alte patimi sau pasiuni, care în limitele bunului simţ şi al conştiinţei umane, ar fi trebuit la fel ca pe pârâşi femeii păcătoase, sa-i împingă spre cugetare înainte de a începe să zvârle cu pietrele vorbelor de ocară. Din păcate, în preajma acestor zvârlitori de vorbe de ocară nu a fost Fiul Omului pentru a-i îndemna la cugetare. Poate aceşti „pârâşi” nici nu ştiu, sau nici nu vor să ştie, că de fapt Fiul Omului există şi este chiar însuşi Dumnezeu şi că numai El are dreptul să judece păcatele ce decurg din patimile şi/sau pasiunile noastre. Referitor la vânătoarea în ţarcurile de tipul celui de la Balc, trebuie spus de la bun început că este vorba de o vânătoare oarecum diferită de ceea ce se înţelege prin termenul consacrat. Parafrazându-l pe Odobescu putem spune că această vânătoare este de fapt o pseudo-vânătoare. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei, este necesară o prezentare paralelă a ceea ce este vânătoarea clasică şi vânătoarea în ţarcuri. Istoria evoluţiei omenirii, începe cu vânătoarea clasică şi ea confirmă faptul că prima „unealtă” a creaţiei umane a fost „arma de vânătoare”. La început, arma de vânătoare a fost bâta. Pe măsură ce omul a evoluat, a făcut din bâtă ghioagă, apoi a inventat suliţa, arcul cu săgeţi şi alte arme tot mai perfecţionate şi mai performante a căror calitate s-a reflectat în eficienţa acţiunilor lui de vânătoare. Îndemânarea şi experienţa câştigată în confecţionarea armelor de vânătoare, l-a ajutat pe om să se perfecţioneze şi să-şi diversifice tot mai mult gama de unelte, ajungând din aproape în aproape la un foarte înalt nivel de tehnicitate. Astăzi foarte puţini dintre noi mai ştiu, că mii de ani vânătoarea a constituit un modus vivendi, fiind aproape unicul mijloc de asigurare a celor necesare vieţii oamenilor. La începutul existenţei umanităţii, toţi oamenii erau nevoiţi să vâneze pentru a supravieţui. În dicţionarul explicativ al limbii române, se spune că vnătoarea este activitatea de urmărire, capturare sau ucidere a unor animale sălbatice. Această definiţie este valabilă şi exprimă exact ceea ce făcea omul primitiv, care era incult, lipsit de educaţie şi practica vânătoarea pentru a avea carne să mănânce, piei şi blănuri pentru a se îmbrăca sau încălţa, precum şi oase, corne sau colţi pentru a-şi confecţiona diferite unelte. Cu timpul alternativele de supravieţuire ale omenirii s-au diversificat, iar rolul economic al vânătoarei a scăzut treptat, aceasta devenind un hobby, un mijloc de amuzament, dar şi o activitate recreativ sportivă, cu rol de formare a unor abilităţi şi virtuţi educative. În lumea antică, vânătoarea a ajuns să fie practicată de către tinerii militari spartani, ca mijloc de instruire mai ales a castei ofiţerilor, pentru formarea unor virtuţi, cum ar fi rezistenţa fizică şi psihică, ambiţia de a fi învingător, perseverenţa şi hotărârea de a nu renunţa la victorie. Scriitori şi filosofi antici consacraţi, precum Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu, Marţial, Seneca etc. amintesc în scrierile lor despre vânătoare, insistând pe rolul acesteia în educarea bărbăţiei şi virtuţii militare. Antici îşi educau voinţa şi forţa în lupta cu fiarele, pentru a putea supravieţui în lupta cu omul. Aceste practici legate de vânătoare, au determinat însă scăderea efectivelor de vânat din apropierea aşezărilor omeneşti, şi au generat încă din antichitate necesitatea reglementării timpului şi locului unde se practica vânătoarea. Cei ce au devenit foarte bogaţi, cu timpul şi-au acaparat propriile locuri de practicare a vânătorii unde vânau numai ei sau invitaţii acestora. În aceste locuri au apărut cu timpul şi aşa zisele grădini de agrement în care erau cultivate la început diferite plante, iar cu timpul s-au înfiinţat şi ţarcuri în care erau crescute animale sălbatice. În evul mediu spre deosebire de antichitate, în ţarcuri asemănătoare a început să se practice vânătoarea. Este de remarcat faptul că animalele sălbatice ce se vânau nu erau crescute în acele ţarcuri, ce erau adunate acolo prin goane repetate evectuate săptămâni întregi pe suprafeţe întinse. Modul de vânare, care de fapt era mai mult o ucidere cu junghere şi suliţe a animalelor sălbatice din ţarcuri, se asemăna oarecum cu luptele din arenele romane, ce se purtau între gladiatori şi fiarele sălbatice. Această vânătoare medievală, iniţiată şi practicată mai ales de casta nobiliară de la curţile Ludovicilor franci, la care participau în calitate de spectatori şi doamnele din înalta societate, o apreciem ca fiind cea mai decadentă formă de practicare a vânătorii, dacă mai poate fi considerată ca atare . Marile schimbări survenite în viaţa societăţii umane ca urmare a trecerii la capitalism, au determinat adoptarea unor noi reglementări în ce priveşte modul de practicare a vânătorii. O importanţă tot mai mare a început să fie acordată măsurilor de protecţie a faunei sălbatice, tot mai mulţi vânători înţelegând că vânatul este o resursă naturală regenerabilă dar nu inepuizabilă. În acţiunile de gospodărire a resurselor cinegetice, unul din cele mai importante capitole devine cel de „Pază, ocrotire şi protecţie a vânatului”. Aşadar primii care au început să protejeze fauna sălbatică împotriva braconajului şi abuzurilor, s-o ocrotească şi s-o protejeze de factorii de mediu nefavorabili au fost vânătorii. Numai cei ce practică vânătoarea sunt interesaţi în mod direct ca vânatul, această resursă naturală să nu se epuizeze ci să crească pe cât posibil de la an la an. Pasiunea de a vâna este una din cele mai vechi ale speciei umane, care nu este devansată în nevoia de a fi satisfăcută în ierarhia marilor instincte ,decât poate de cel de reproducere, dacă-l ignorăm pe cel de hrănire. Datorită acestui fapt, este poate unul din mesajele filogenetice cel mai adânc imprimat în codul nostru genetic şi este o naivitate a se crede că poate fi extirpat din comportamentul uman în general şi al celor la care s-a activat, în mod special. Din păcate spaţiul nu ne permite să enumerăm cazuri de vânători celebri, începând de la oameni de ştiinţă renumiţi până la cei mai simpli indivizi neştiutori de carte, care nu au renunţat la vânătoare nici dacă au fost ameninţaţi cu pierderea sănătăţii, a libertăţii sau chiar a vieţii. Din considerentele expuse, apreciem că nu este cazul ca societatea să fie mai puţin tolerantă cu vânătorii, decât cu alte grupuri minoritare cu pasiuni mai ciudate, contrare firii umane şi având o motivaţie inexplicabilă. Revenind la ţarcurile de vânătoare, facem precizarea că acestea au apărut ca o necesitate a omului modern implicat în activitatea economică, politică şi socială a zilelor noastre, care dispune de foarte puţin timp liber şi care având ca pasiune vânătoarea, doreşte şi el să şi-o satisfacă cât mai mulţumitor cu putinţă. Ţarcul este de fapt o crescătorie de tip intensiv de animale sălbatice. Acesta este asemănător din multe puncte de vedere, cu fermele zootehnice care ne asigură hrana noastră de zi cu zi. Deosebirea esenţială constă în modul cum animalul este sacrificat pentru a putea fi inclus în consumul uman. Animalele domestice, sunt încărcate claie peste grămadă în camioane care le transportă în condiţii nu foarte comode, până la abatoare unde sunt apoi sacrificate la grămadă. Chiar dacă înainte de tăiere sunt tranchilizate pentru a nu simţi că urmează să moară, intrând în abator, organismul lor tot va fi invadat de adrenalină. Sunt păreri conform cărora carnea unor astfel de animale poate induce celui ce o mănâncă o anumită stare de disconfort psihic. Animalele sălbatice, sunt împuşcate în ţarcurile în care au fost crescute sau au fost introduse, fie la pândă sau dibuit, fie la goană. Este puţin probabil ca aceste animale să realizeze iminenţa morţii la fel ca şi cele domestice ce sunt mânate în abator pentru a fi sacrificate. Din considerentele expuse carnea de vânat, se pare că este mai puţin nocivă pentru consumul uman comparativ cu a animalelor abatorizate. Nu vedem nimic nici inuman şi nici imoral în a sacrifica animalele sălbatice crescute în ţarcuri, prin organizarea unor acţiuni de vânătoare la care să participe vânători dornici să-şi satisfacă pasiunea de a vâna. Citez din nou din articolul care foarte neinspirat a fost intitulat: Vânătorul un pericol public, în care se consemnează; „Considerăm că actul uciderii din plăcere este moralmente inacceptabil” . Analizarea problemei „uciderii din plăcere”, este un aspect mult prea complicat pentru a fi discutat în acest context. Pentru a se înţelege cât mai bine acţiunea de a ucide sunt necesare unele cunoştinţe elementare de etologie umană şi de psihologie, dar pentru a se înţelege uciderea din plăcere sunt necesare pe lângă celelalte şi cunoştinţe mult mai temeinice de psihopatologie. Chiar dacă acceptăm insinuările autorului articolului care doreşte probabil să ne sugereze că vânătorii omoară din plăcere, având obsesia uciderii şi în acest context o fac cu satisfacţie şi bucurie, pornind de la teoria preferării din toate relele a răului celui mai mic, tot trebuie să acceptăm că este mai bine ca vânătorii să vâneze animale sălbatice descărcându-şi astfel nevoia de a ucide, decât să recurgă la crime, devenind ucigaşi în serie. În încheiere, dorim să subliniem faptul că prin cele consemnate nu am dorit să adresăm o replică de tipul unui reproş celor ce si-au exprimat punctele de vedere cu privire la practicarea vânătoarei în ţarcuri. Am dorit doar să oferim cititorilor o informaţie cât mai completă cu privire la ce a fost, ce este şi ce ar trebui să fie vânătoarea în istoria omului şi a evoluţiei sale integrate armonios în ecosistemul din care face parte. În limitele bunului simţ, nu putem să renegăm vânătoarea şi vânătorul ca elemente de început ale evoluţiei noastre, după cum nu putem tot în aceleaşi limite să ne renegăm originea noastră genealogică întrucât pe undeva cu toţii trebuie să fi avut vreun strămoş mai apropiat sau mai îndepărtat care umbla în opinci şi în cioareci şi care nu ştia nici să scrie şi nici să citească, chiar dacă noi, urmaşii lui, am ajuns acum pe cele mai înalte culmi de emancipare culturală şi filosofică.

          Miercurea-Ciuc, 25.02.2011

picture