Articole de la A la Z

Despre viitorul faunei sălbatice




          Preocuparea de a cunoaşte viitorul, nu este o simplă curiozitate, ci este o acţiune ce face parte din comportamentul de autoapărare, întrucât cunoscând problemele cu care se va confrunta, individul poate să-şi construiască cu mai multă siguranţă propria strategie de autoapărare. Istoria multimilenară a societăţii umane confirmă cele afirmate, prin prezenţa în anturajul conducătorilor antici ai marilor popoare (romani, greci, etc.) a oracolelor şi profeţilor, sau la triburile primitive din lumea precolonială prezenţa vrăjitorilor sau a altor personaje care erau menite să informeze conducătorul asupra viitorului. Situaţia pare a nu fi schimbată prea mult nici în zilele noastre, întrucât se pare că pe lângă preşedinţii celor mai evoluate state ale lumii, din rândul consilierilor nu lipsesc astrologii. Dorinţa cunoaşterii viitorului nu este motivată numai de curiozitatea de a afla ce soartă vom avea peste un anumit interval de timp, ci mai ales de consecinţele în perspectivă ale unor acţiuni pe care noi dorim, sau suntem nevoiţi să le luăm în prezent. Astfel de exemple sunt foarte numeroase, putând aminti în acest sens problemele legate de exploatarea zăcămintelor de la Roşia Montană sau prevenirea încălzirii globale a planetei noastre, care sunt foarte mult discutate chiar şi în aceste zile. Cu toţii ştim că efectele încălziri globale puteau fi prevenite dacă se acţiona la timpul potrivit cu competenţă şi înţelepciune. Ne putem întreba pe bună dreptate: De ce nu au fost luate măsurile potrivite la timpul respectiv ? Considerăm că cel puţin din două motive: - În primul rând pentru că adevăraţii oameni de ştiinţă care cunoşteau consecinţele şi riscurile dezvoltării economice din anii respectivi, fie nu erau ascultaţi de factorii de răspundere politici, fie au fost convinşi de către aceştia să tacă şi să profite de pe urma creşterii economice. Adevăraţii oameni de ştiinţă consider că sunt cei ce caută şi găsesc adevărul ştiinţific printr-o îndelungată şi asiduă muncă de cercetare şi care nu sunt dispuşi să-l vândă pentru a fi deturnat prin „proiecte” finanţate de cine ştie ce grupuri de interese economico-financiare. Factorii de răspundere care din păcate sunt politici, consider că sunt organele şi organismele guvernamentale care sunt finanţate din banul public şi care ar trebui să soluţioneze problemele actuale şi de perspectivă cu privire la supravieţuirea „finanţatorului”, adică a populaţiei. - În al doilea rând, probabil nu s-au luat şi nu se iau măsuri cuvenite din interese egocentriste, care sunt promovate printr-o demagogie economico-politică, ce se vede foarte clar şi în cazul Roşia Montană. Modelul, tipicul, acestei demagogii este următorul: Un grup relativ restrâns de oameni de afaceri identifică o megaafacere aducătoare de venituri fabuloase dar care presupune investiţii pe măsură, care numai ei pot să şi le permită, dar care în realitate generează şi efecte ecologice distructive de aceiaşi amploare. Demagogia economico-politică constă în faptul că se face o propagandă exagerată privind numărul mare de locuri de muncă ce se crează, faptul că regiunea va prospera din punct de vedere social şi cultural, iar în final se pune bomboana pe colivă, afirmându-se că după terminarea afacerii, zona va fi un adevărat rai turistic. Am făcut acest preambul la viitorul faunei sălbatice, pentru a sublinia faptul că probleme foarte importante şi pericole evidente în care poate fi pusă populaţia unei regiuni sau întreaga omenire nu au fost şi nu sunt rezolvate de către factorii responsabili, după cum nu se va rezolva nici problema viitorului faunei sălbatice. Autorităţile reacţionează la pericolele ecologice iminente cu o pasivitate care induce suspiciunea că profită de pe urma lor şi au soluţii secrete şi sigure care pe ele le pot proteja de efectul oricăror catastrofe. Imixtiunea factorilor politici în probleme ecologice, atunci când cei ce se implică nu au cunoştinţele necesare şi nici nu apelează la specialişti sau sunt consiliaţi de tot felul de oportunişti care se consideră cunoscători ai problemelor, vor duce mai devreme sau mai târziu la adevărate catastrofe ecologice. Un exemplu elocvent în acest sens, este modul cum au fost retrocedate pădurile României după 1989. Înaintea evenimentelor din decembrie 1989 administraţia silvică românească era una din cele mai performante, prin modul unitar de gospodărire şi de valorificare a întregii vegetaţii forestiere atât din fondul forestier cât şi din afara lui. În acest sens, ar fi interesant de comparat producţia silvică a României realizată în anul 1989, cu producţia din 2007, întrucât efectul actual de protecţie ambientală al pădurilor româneşti l-am putut constata în anii trecuţi prin apele care ne-au inundat, iar anul acesta prin seceta ce ne ameninţă. Nu ar fi lipsit de interes să aflăm nici cine sunt beneficiarii politici ai acestei acţiuni de retrocedare a pădurilor, întrucât electoratul care i-a susţinut se ştie, sunt hoţii de lemne, care s-au îmbogăţit împreună cu susţinătorii lor pe spatele bătrânilor şi naivilor care s-au trezit de la o zi la alta cu sau fără voie proprietari de păduri. Deşi nici tema retrocedării pădurilor şi nici efectul acţiunii acesteia sub aspectul implicaţiilor ecologice nu sunt lipsite de interes, consider că nu este acum timpul şi locul pentru a fi abordate in extenso. Deşi nu sunt proroc, voi încerca să anticipez cum se va adapta fauna sălbatică sub aspect comportamental la noile condiţii ambientale modificate prin efectul factorilor antropici. În primul rând opinez că fauna pădurilor noastre nu va dispare,aşa cum ne-am aştepta datorită faptului că spaţiul său de viaţă va fi tot mai mult invadat de către oameni. Fauna, în bună parte se va adapta modificându-şi comportamentul, căutându-şi alte habitate, dar în acelaşi timp va face şi un rabat la factorul linişte, desensibilizându-se faţă de stresul provocat de prezenţa omului şi a activităţilor sale. Animalele au o frică instinctuală faţă de om pe care îl recunosc drept stăpân absolut, fapt atestat şi de Biblie prin Întâia carte a lui Moise, unde în Capitolul I/28 – Facerea lumii şi a omului se scrie …şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ. Frica faţă de om, este caracteristica determinantă a oricărui animal sălbatic integru din punct de vedere fizic şi psihic. În ciuda oricăror legende care circulă pe seama aşa ziselor fiare sălbatice, toate animalele, de parcă ar şti ce este scris în Biblie, se nasc cu un foarte puternic instinct al fricii faţă de om. Din acest considerent, aşa cum am mai menţionat în paginile acestei publicaţii, una din cele trei condiţii sine qua non ale prezenţei animalului sălbatic într-un anumit teritoriu este liniştea, pe care acesta o realizează cu adevărat numai dacă nu simte prezenţa omului în ambientul său. Cum omul este din ce în ce mai prezent în toate biotopurile, animalele sălbatice teoretic au doar două alternative: fie se adaptează renunţând din ce în ce mai mult la exigenţa lor faţă de linişte, fie încet, încet vor dispărea aşa cum s-a întâmplat cu reptilele preistorice. Personal, după cum am mai afirmat, consider că nu vor dispare, ci renunţând la unele exigenţe privind liniştea, animalele sălbatice se vor întâlni tot mai des cu oamenii, vor avea tot mai multe conflicte, prin acestea vor cunoaşte şi ele tot mai bine comportamentul uman şi vor constata că în ce priveşte forţa fizică şi capacitatea de luptă directă, oamenii în multe cazuri pot fi învinşi. Conflictele dintre oameni şi animalele sălbatice trebuie înţelese în sensul că prin atenuarea fricii animalelor faţă de oameni, acestea nu vor mai evita aşezările şi localităţile umane, ci realizând că acolo de cele mai multe ori pot găsi mai uşor hrană, le vor căuta, ierbivorele atacând culturile agricole iar răpitoarele animalele domestice. În biologie, dreptul de proprietate asupra unui teritoriu în care habitează animalele aparţinând vieţii sălbatice este cunoscut prin termenul de teritorialism. Animalul delimitează un anumit teritoriu în care el găseşte hrană adăpost şi linişte. Acest teritoriu va fi habitatul său şi îl va apăra din instinct, împotriva oricăror intruşi, inclusiv a oamenilor care sunt proprietarii funciari, atestaţi scriptic prin documente de proprietate. Cu titlu de curiozitate, menţionez referitor la dreptul primar de proprietate asupra teritoriului (adică cine l-a delimitat şi l-a folosit pentru prima dată), unele consemnări din cronicile vremurilor despre procese juridice între animale şi oameni. Scriitorul francez Luc Ferry relatează în cartea sa La nuvel ordre écologique (Édition Grasset & Fasquelle, 1992) despre un proces ce a avut loc în anul 1545 între locuitorii orăşelului Saint-Julien şi insectele dăunătoare ce le-au atact viile. Avocatul dăunătorilor (insectelor), a fost desemnat de către judecătorul episcopal al locului, care era de părere că: „animalele respective în calitate de făpturi ale lui Dumnezeu, au dreptul la fel ca şi oamenii, să se hrănească cu plante”. În timpul procesului, locuitorii oraşului pentru a nu suferi consecinţe mai neplăcute, au recunoscut dreptul animalelor la supravieţuire, nu au invocat faptul că viile erau rezultatul muncii lor, şi s-au, oferit să asigure insectelor prin compensare, în afara perimetrului viilor, un teren echivalent cu vegetaţie abundentă unde să se mute. Din cele relatate, se poate înţelege că autorităţile timpului aveau o gândire ecologică prin care se urmărea protejarea tuturor speciilor de animale, chiar dacă unele din ele aduceau prejudicii omului, personaj care este desemnat prin Biblie, Stăpân …peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ. Prin procesul de desensibilizare faţă de stresul provocat de prezenţa omului şi a activităţilor sale, animalele sălbatice la început se vor îmblânzi, iar mai târziu se vor domestici. Prin noţiunea de animal îmblânzit, se înţelege un animal care în contact cu factorul antropic, şi-a pierdut doar agresivitatea şi frica faţă de om prin atenuarea în acest sens a comportamentului de autoapărare, celelalte comportamente avându-le în forma lor naturală şi deci fiind apt de a habita în biotopul lui. Termenul de domesticit desemnează un animal sălbatic crescut în contact cu factorul antropic, la care comportamentul natural este alterat într-o formă generalizată fiind atât de mult adaptat ambientului antropic, încât nu mai poate habita independent în biotopul său natural. Cu alte cuvinte, nu vom mai avea animale sălbatice ci şi acestea vor deveni domestice, aşa cum sunt: calul, vaca, oaia, porcul, găina, pisica, câinele etc. Prin domesticire, animalele sălbatice „vor uita” foarte multe modele comportamentale de autoapărare pentru că vor dispare stimulii care le declanşau şi le întreţineau. În acest sens doresc să relatez o mică întâmplare legată de modul de autoapărare al bovinelor aflate în stabulaţie liberă: Oamenii mai în vârstă din satele de munte, povestesc că în perioada interbelică în cirezile de vaci şi tineret bovin trimise la munte pentru păşunat pe timpul verii, se includea şi un număr de boi care aveau rolul de a proteja turma împotriva „fiarelor sălbatice”. Atunci când turma era atacată de urs, vacile şi viţeii se adunau grămadă, iar boii făceau cerc în jurul lor, aşezându-se cu spatele spre turmă şi cu coarnele spre atacator. În felul acesta ursul, indiferent cât de mare ar fi fost nu reuşea să răpească nici un animal. Cunosc o relatare de la bătrâni de foarte mare încredere care povesteau despre o pereche de boi care în Munţii Hăşmaşului în vara anului 1930 au imobilizat cu coarnele între doi arbori concrescuţi un urs ce venise în timpul nopţii la coşarul unde se aflau vitele, până dimineaţa când s-a făcut ziuă. Deşi ursul datorită imobilizării fusese sufocat, boii nu l-au lăsat din strânsoare decât dimineaţa când au auzit glasul stăpânului care i-a chemat la el. Nu este vorba în acest caz de nimic altceva decât de instinctul gregar de autoapărare al bovinelor sălbatice, care s-a întreţinut şi la bovinele domestice prin faptul că au fost scoase în stabulaţie liberă în decursul anilor chiar şi după ce au fost domesticite, şi în felul acesta legătura dintre stimulaţia specifică şi comportamentul adecvat s-a menţinut. Confirmarea afirmaţiei făcute anterior, am avut-o atunci când prin anii 1986 au fost importate din Elveţia două juninci şi doi tăuraşi de rasă, care au fost trimise în munţii Harghita cu o cireadă de bovine autohtone pentru a se adapta la noile condiţii. Aceste animale de rasă au fost primele dintre cele 600-700 de victime pe care urşii le făceau anual în şeptelul de bovine scos la păşunat în acele vremuri. Motivul rezidă în faptul că animalele respective fuseseră crescute de mai multe generaţii în condiţii foarte antropizate şi îşi pierduseră instinctul de autoapărare, atât pe cel colectiv cât şi pe cel individual. Concluzia finală este aceea că dacă nu vom avea grijă şi nu vom acorda atenţia cuvenită conservării genofondului sălbatic al faunei noastre silvatice, în mai puţin de un secol, poate doar în câteva decenii o vom pierde. O vom pierde nu în sensul că nu vom mai avea urşi, cerbi, mistreţi etc. ci în sensul că aceştia nu vor mai fi sălbatici ci vor deveni o faună suburbană aşa cum sunt vrăbiile, ciorile, guguştiucii şi altele. Acest fenomen de distrugere a calităţii faunei noastre silvatice de a fi sălbatică, a început deja şi este relatat tot mai des de media fie prin urşii de la Braşov, fie prin cerbii de la Buzău; şi acesta nu este decât începutul. Să dea Dumnezeu să fiu proroc mincinos.

          15 mai 2007

(Publicat în Agricultorul român, Nr. 6 (102) din iunie 2007)

picture