Ecologia între ecologi şi ecologişti
Cu toţii suntem preocupaţi din ce în ce mai mult de problemele de ecologie datorită faptului că zi de zi ne izbim tot mai mult de ele. Cauzele de fond ale preocupărilor noastre ecologice, la prima vedere au două explicaţii mai evidente, ce sunt generate în principal de două fenomene: 1. Creşterea populaţiei umane şi extinderea ei directă sau indirectă tot mai mult în habitatele naturale ale majorităţii speciilor. 2. Emanciparea membrilor societăţii în domeniul cunoştinţelor de biologie în general şi de ecologie în mod deosebit. Din mai multe considerente, problemele ecologice atunci când apar sau sunt provocate, constituie un subiect foarte agreat de aproape toate mijloacele mass-media. Motivul este foarte simplu: de foarte puţine ori sunt lipsite de o anumită doză de senzaţional. De cele mai multe ori atunci când apar probleme de mediu sunt implicate şi oficialităţile statului şi pe bună dreptate mass-media are tendinţa de fi de partea acuzatorilor ce se intitulează ecologişti. Atunci când părerile ecologiştilor nu corespund cu cele ale ecologilor se poate declanşa un adevărat război mediatic aşa cum am avut prilejul să vedem cu câteva luni în urmă, legat de numărul urşilor din România. Pentru că am amintit de ecologişti şi de ecologi, să clarificăm de la bun început cine sunt aceştia şi ce vor fiecare în parte. Consider că cea mai bună explicaţie în acest sens este dată de prof. dr. ing. Dumitru Târziu de la Universitatea Transilvania din Braşov în lucrarea: Ecologie generală şi forestieră apărută în anul 2003 din care citez: Ecologul ca om de ştiinţă, pe baza cercetărilor întreprinse, caută să înţeleagă complexitatea raporturilor şi intercondiţionărilor dintre organismele vii şi mediul lor de viaţă, dar mai ales influenţa pe care specia umană o joacă în desfăşurarea acestor raporturi şi poziţia acestei specii în ecosferă, în calitate de consumator de vârf. Spre deosebire de ecologi, ecologiştii, sunt un fel de activişti care militează pentru aplicarea în practică a rezultatelor cercetărilor ecologice, ei având menirea de a sensibiliza şi alarma opinia publică şi factorii de decizie privind gravitatea discordanţelor care au apărut între dezvoltarea economică şi protecţia mediului geografic al Pământului. Aşa ar trebui să fie şi ar fi foarte bine dacă între cele două tabere colaborarea ar funcţiona conform celor citate anterior. Se întâmplă însă uneori şi poate nu din întâmplare să se declanşeze unele „alarme false” în ce priveşte situaţia anumitor specii în ecosistem. Motivele ce pot duce la astfel de situaţii pot fi determinate fie de necunoaşterea realităţilor din teren, fie de anumite interese de grup ori individuale. O mare parte din vină pentru necunoaşterea situaţiilor reale o au şi cei ce se ocupă de gestionarea patrimoniului nostru ecologic, prin faptul că nu promovează programe de cercetare menite a clarifica anumite incertitudini legate de unele specii care sunt periclitate în alte ţări sau chiar la nivel continental, dar nu şi la noi. Pe de altă parte dacă cineva care are anumite interese meschine, doreşte pentru atingerea lor să se folosească de exemplu de situaţia răpitoarelor mari din România, are toate şansele să izbutească. Are şanse de reuşită pentru că România sub aspectul problemelor de mediu este deja destul de discreditară în afară, iar în Europa există în multe ţări precedentul dispariţiei răpitoarelor mari. Chiar dacă în ţara noastră răpitoarele mari fac pagube însemnate în efectivele de animale domestice şi pun în pericol viaţa oamenilor, dacă cineva lansează pe Internet bomba că în câţiva ani ele vor dispare şi din România, toţi ecologişti din lume iau atitudine în consecinţă. Nici nu sunt de condamnat întrucât gândesc după următorul raţionament: „Dacă la noi în occident unde există o democraţie stabilă şi cu vechi tradiţii au dispărut răpitoarele mari, atunci în România unde situaţia este aşa cum se cunoaşte cum să nu fie ele în pericol” şi imediat solicită personalităţilor marcante din ţările lor să facă presiuni asupra guvernului României pentru a sista necondiţionat vânătoarea. Urmarea unor astfel de măsuri în ţara noastră ar fi o atitudine şi mai ostilă a populaţiei faţă de aceste specii şi tendinţa ca ele să fie distruse prin orice mijloace. Confirmarea realităţii afirmaţiilor făcute este dată de numărul mare de urşi prinşi în laţuri numai în cursul acestui an, după ce cotele de recoltă au fost diminuate. Nu se poate nega rolul vânătorii şi a vânătorilor în creşterea sau descreşterea efectivelor de animale sălbatice de interes vânătoresc, dar a face din acestea singurul factor responsabil pentru distrugerea unei specii este deja o exacerbare a importanţei lor ecologice. Acestea ar putea fi, exprimându-ne într-un limbaj mai profan, cel mult picătura care umple paharul. Adevăratele cauze ale dispariţiei unei specii nu pot fi decât condiţiile de mediu şi capacitatea acesteia de a se adapta la eventualele modificări ambientale. Ambele cauze pot fi influenţate de factorul antropic. Condiţiile de mediu o pot face prin modificarea lor (defrişări, desecări etc.) iar capacitatea de adaptare prin ritmul şi intensitatea acestor modificări ambientale (ritm şi intensitate prea mare pot anihila capacitatea de adaptare). Consider că pentru a face cu adevărat ordine în domeniul faunei sălbatice este necesar să recurgem la un alt mod de a privi şi de a aborda aceste probleme. Ele trebuiesc privite din perspectiva gestionării durabile a vieţii sălbatice, şi nu numai din aceea a pazei şi ocrotirii vânatului aşa cum s-a procedat până acum. Nu putem nega rolul benefic al majorităţii gestionarilor de fonduri de vânătoare în ce priveşte gospodărirea vânatului, dar consider că la provocările şi realităţile vremurilor pe care le trăim acum, acest mod de abordare este prea puţin ecologic. Dacă pentru buna gospodărire a pădurilor este nevoie de silvicultori, atunci şi pentru buna gospodărire a vieţii sălbatice este necesară prezenţa cinegeticienilor. În acelaşi timp, dacă pentru menţinerea echilibrului şi valorificarea produselor pădurii este necesar cineva care să efectueze exploatarea lor, atunci şi pentru menţinerea echilibrului şi sănătăţii faunei este nevoie de vânători şi de vânătoare ca activitate. Din păcate omenirea prin implicarea ei tot mai adâncă în problemele ecosistemelor planetei a ajuns într-o etapă în care nu mai poate da înapoi lăsând lucrurile să meargă de la sine. După ce omul a luat în mâna lui cârma de autoreglare a ecosistemului trecând reglarea echilibrului de pe „pilotul automat al naturii” pe pilot uman, nu mai poate din păcate să o abandoneze ci trebuie să continue ceea ce a început. Numai că aşa cum se spune şi în Cartea cărţilor „lucrurile trebuie făcute cu bună măsură”. Cu alte cuvinte trebuie păstrate proporţiile în echilibrul ecologic aşa cum este el prevăzut încă de la începuturile genezei. Atunci când omul pentru ridicarea propriului nivel de trai şi de bunăstare a forţat puţin dinamica echilibrului ecologic în favoarea sa, şi-a asumat şi sarcina (riscantă de altfel) a refacerii lui prin anumite măsuri compensatorii. Dacă de exemplu s-au defrişat pădurile dintr-un anumit teritoriu obligând fauna ce habita pe acele suprafeţe să se concentreze în pădurile rămase, atunci acolo s-a realizat ceea ce se numeşte o suprapopulare de efective şi vor trebui luate măsuri de asigurare a unei hrăniri suplimentare, a amenajării unor locuri de adăpost suplimentare, a asigurării liniştii printr-o pază corespunzătoare, etc. Dacă omul nu va lua aceste măsuri compensatorii, atunci animalele vor fi afectate de stresul suprapopulării, lupta intraspecifică şi concurenţa interspecifică se vor intensifica punându-se în pericol supravieţuirea tuturor speciilor din teritoriul respectiv. Am considerat necesar să fac aceste precizări şi comentarii întrucât cu câtva timp în urmă la un post naţional de televiziune am avut experienţa tristă a unor discuţii de-a dreptul penibile cu un grup de ecologişti care reproşau gestionarilor fondurilor de vânătoare că prin hrănirea suplimentară a vânatului este afectat comportamentul natural de hrănire al acestuia. Nu au acceptat nici un contraargument solicitând sistarea oricărei implicări a factorului uman în astfel de acţiuni. Iată de ce consider că între ecologişti şi ecologi trebuie să existe relaţii de colaborare şi de sprijin reciproc în acţiunea lor comună de soluţionare a problemelor ecologice ce apar la un moment dat pe treptele evoluţiei societăţii umane. Soluţia viabilă şi de bună credinţă a problemelor ecologice este clarificarea lor la nivel local, regional şi naţional şi nu fuga imediat cu pâra la personalităţi şi foruri internaţionale. Sunt în primul rând problemele noastre şi noi trebuie să le soluţionăm, iar dacă este necesară implicarea străinătăţii este mai corect şi mai cinstit să o facem de comun acord cu ecologii care activează în organele abilitate ale statului nostru. În acest fel vom avea o mai bună credibilitate şi mai mulţi sorţi de izbândă, spre satisfacţia tuturor.
28 decembrie 2004
