File din istoria contemporană a cinegeticii româneşti (II)
După ce am prezentat cauzele şi contextual sistării vânătorii cu străinii, vom relata în continuare filmul acestui eveniment, adică modul cum s-a desfăşurat acţiunea pas cu pas. Începutul sfârşitului, practic s-a declanşat în momentul lansării unei invitaţii pentru o vânătoare oficială la un cerb, care fusese identificat de către un pădurar de vânătoare, nou angajat. Pădurarul care se numea Vilmoş, fusese până nu de mult drumar la drumurile forestiere, şi a fost angajat în noua funcţie la intervenţia soţiei lui care era cabanistă la o casă de vânătoare. De fapt povestea începe în zona Şicasăului, un cătun ce se întinde pe malurile unuia din afluenţii cu acelaşi nume ai râului Târnava Mare. Aici obişnuia să vâneze la cerbi un belgian, vânător foarte pasionat care avea mult noroc, dar se şi pricepea foarte bine la depistarea şi împuşcarea exemplarelor deosebit de valoroase. Pentru că belgianul era un vânător foarte priceput, i-am dat ca însoţitor pe respectivul pădurar, care deşi nu prea le avea la vânătoare fiind începător în ale cinegeticii, dar cunoştea în schimb terenul, întrucât aşa cum am menţionat, lucrase ani de zile ca muncitor la exploatarea pădurilor şi apoi ca drumar la drumurile forestiere. Sărmanul Vilmos, era de fapt un om foarte harnic şi dornic de a învăţa arta vânătoarei, dar era aşa de obosit datorită muncilor ce trebuia să le facă în gospodărie, încât ajunsese să sufere de oboseală cronică şi ar fi dormit veşnic. Ajunsese să doarmă în picioare în timp ce mergea, aşa cum se spune că fac infanterişti în timpul lungilor marşuri forţate. Când ieşeau la dibuit, mergea în faţă belgianul şi după el Vilmos şi ne povestea Louis (belgianul), că înaintând amândoi atenţi pe potecă pentru a observa vânatul, dacă se oprea brusc din mers, pădurarul întotdeauna dădea peste el. O dată de două ori omul a crezut că Vilmos a fost distrat, dar a treia oară s-a oprit din mers intenţionat, şi s-a întors faţă către faţă cu pădurarul ca să vadă ce făcea de fapt acesta. Nu mică a fost surprinderea vânătorului, constatând că bietul pădurar dormea efectiv în mers. După ce a terminat hazlia întâmplare, belgianul a mai adăugat dând din cap cu indulgenţă: - De fapt nici nu mă mir că este veşnic oboist, pentru că şi eu sânt foarte ostenit datorită trezitului în zori şi a culcatului târziu cât şi a lungilor marşuri pe care le parcurgem zilnic la vânătoare. Dar eu spre deosebire de Vilmos când revenim la casă mănânc şi apoi mă culc, însă pentru săracu’ pădurar abia atunci începe adevărata muncă. Nici nu a intrat bine pe poartă, că pe pridvor a şi apărut Anuşca (nevasta lui Vilmos), care începe să-i distribuie sarcinile: - Viilmooş, adă apă! şi Vilmos fuge cu două găleţi la fântână. Nu apucă să le pună jos, că neobosita Anuşca lansează şi mai autoritar o nouă poruncă: - Viilmooş, taie lemne! şi dăi fuga la şopron unde începe să despice cu sârg buturugile. Apoi urmează: Vilmoş pregăteşte mâncarea la porci, apoi Vilmoş râneşte în grajd, adapă vitele, umplele ieslele cu fân, şi uite aşa aleargă sărmanul Vilmoş tot timpul. Când în sfârşit se aşează şi el pe un scăunel la gura sobei şi primeşte de la neostenita lui nevastă un blid de zamă pe care şi-l pune pe genunchi şi începe să mănânce hulpav, iar apare Anuşca cu o mutră îngrijorată spunând: -Ce faci, nu eşti gata? Vezi, că belgianul este deja în curte şi te aşteaptă. Săracu Vilmoş lăsa blidul cu mâncarea abia începută, îşi punea binoclul de gât, iar haina o îmbrăca din mers, fugind să-şi facă datoria. Ieşind tot aşa zilnic la boncănit, într-una din zile belgianul vede un cerb deosebit pe care doreşte neapărat să-l împuşte, dar nu reuşeşte pentru că boncănitul era deja pe terminate. Belgianul plecă necăjit şi lasă în grija lui Vilmoş cerbul pentru a i-l păstra vezi Doamne până în sezonul următor. Cam prin 2-3 octombrie Vilmoş mergând din nou pe unde se ţinea cerbul cel mare, îl vede, şi-l aude boncănind. Vilmoş se apropie cum făceau ei când mergeau împreună cu belgianul şi observă că cerbul era însoţit de o ciută care după toate aparenţele părea a fi în călduri. Întâmplarea face, ca în aceeaşi zi să treacă pe la casa de vânătoare şi directorul. Vilmoş îi povesteşte cu lux de amănunte şi foarte mândru şi plin de importanţă ce văzu-se el, exprimându-şi totodată regretul că nu fusese şi belgianul de faţă pentru că ar fi fost foarte uşor să împuşte cerbul cel capital, pe care s-ar fi putut încasa o „căruţă” de bani, cum se exprimă foarte plastic acesta. Directorul şi el dornic de a se afirma printr-o vânătoare oficială deosebită, nu regretă de loc absenţa belgianului, ci începu să dea telefoanele de rigoare în vederea lansării invitaţiei. Demersurile lui au fost favorabile, întrucât a doua zi este deja anunţată sosirea tovarăşului, adică a şefului statului, respective a lui N. Ceauşescu la Şicasău în jurul orei 15,30 aşa cum se propusese. Încă în cursul aceleaşi zile, directorul foarte agitate şi plin de importanţă începe pregătirea acţiunii de vânătoare. Convoacă la Şicasău, pe tehnicianul de vânătoare Iosif, pe un alt pădurar de vânătoare Mureşan, şi pe şeful ocolului silvic. Se discută în mare vervă multe aspecte legate de organizarea vânătorii şi se face un plan de acţiune care în esenţă cuprindea următoarele aspecte mai importante: - Şeful de ocol şi Mureşan, trebuiau să ocupe o poziţie strategică pe o stâncă de unde se vedea toată zona de boncănit. Vilmoş era amplasat undeva mai sus, tot pentru a supraveghea zona de boncănit, dar într-o porţiune unde nu aveau vizibilitate şeful de ocol şi pădurarul. Iosif avea misiunea de înaltă cinste de-a însoţi pe tovarăşu’, întrucât el mai fusese însoţitorul şefului statului şi cu alte ocazii asemănătoare. Aceasta era strategia generală, iar tactic se stabilise ca în cazul când careva dintre observatori vede cerbul, să purceadă imediat şi să anunţe pe Iosif care conducea efectiv „grupa operativă de vânătoare” pentru a acţiona la apropierea şi vânarea animalului. A doua zi la ora 15,30, elicopterul cu însemnele preşedintelui republicii aterizează lângă magazinul forestier de la Şicasău, unde se marcase în grabă un loc de aterizare. Şeful statului era aşteptat de conducerea judeţului, reprezentată prin primul secretar, cât şi de nelipsitul şef al Inspectoratului de interne al judeţului şi bineînţeles de directorul care iniţiase invitaţia. Şeful statului, având pe cap nelipsita lui şapcă muncitorească, coboară din elicopter imediat ce se opresc din rotaţie elicele aparatului şi se îndreaptă plin de speranţă spre cei ce-l aşteptau. În picioare era încălţat cu bocanci din piele foarte fină de culoare maro ce aveau carâmbi semiînalţi şi tălpi de cauciuc cu profile antiderapante. Purta un pulover gri din lână merinos, cu guler-şal şi cu fermoar. Pantalonii de tip pană şi vestonul vânătoresc cu buzunare aplicate, erau din material de loden tirolez de culoare verde oliv. Şeful statului era însoţit de nelipsitul inspector general de la Ministerul Economiei Forestiere, care atunci când nu erau la vânătoare, coordona întreaga activitate cinegetică a ţarii la nivel naţional. După urările de bun venit ale primului secretar, însoţite de numeroase timinele şi zâmbete care erau mai mult de umilinţă decât amabile, „marele vânător” este poftit să urce în GAZ-ul 69, ce era pregătit în acest scop. În afara maşini în care au urcat şeful statului împreună cu aghiotantul său şi primul secretar, mai erau două maşini în care au urcat inspectorul de la Bucureşti şi şeful Inspectoratului de interne al judeţului împreună cu oamenii din escorta prezidenţială. Coloana de maşini se pune în mişcare, fiind condusă de un echipaj de poliţie cu rol de antemergător, în care luase loc şi directorul care cunoştea mai bine traseul. Pentru a nu se stârni praful, se înaintează încet şi cu grijă, spre locul unde urma să aibă loc vânătoarea. Sunt parcurşi în doar 10 minute, cei 4 km de la locul de aterizare până la capătul drumului forestier, unde erau aşteptaţi de tehnicianul de vânătoare. Aici tovarăşul este invitat să coboare din maşină, şi concomitent se fac pregătirile necesare pentru mersul pe jos. La insistentele rugăminţi ale tehnicianului de vânătoare de a se deplasa în teren un număr cât mai mic de persoane, se hotărăşte ca în afara vânătorului şi a aghiotantului, să meargă doar Iosif şi inspectorul general cu vânătoarea de la Bucureşti. Coloana de vânători în frunte cu tehnicianul, se pune încet în mişcare pe poteca ce pornea de la capătul drumului forestier, şi parcurgea în serpentine mari tânăra plantaţie de pe coasta din faţă, unde Vilmoş văzuse cu o zi în urmă cerbul cu ciuta. Locul cu pricina fusese denumit de către localnici Racu de Jos, şi era de fapt un versant mare având suprafaţa de aproape o mie de hectare de unde fusese exploatată pădurea în mai mulţi ani succesivi. Conform practicii silvice din zona răşinoaselor, după exploatare terenul fusese plantată cu puieţi de molid. Lucrările de exploatare, cât şi de împădurire, trebuie să fi durat vreo câţiva ani buni, pentru că pădurea ce se instalase avea un aspect destul de variabil în ce priveşte vârsta, putând fi văzute porţiuni unde plantaţia nu era mai înaltă de 60-70 de cm, dar şi suprafeţe unde se puteau întâlni aşa zisele ochiuri cu desişuri de 4-5 m sau chiar mai înalte, şi în care cerbul nu putea fi văzut, numai în cazul când ar fi ieşit printre golurile rămase pe porţiunile unde pădurea nu reuşise încă să se regenereze. Iosif în fruntea coloanei îmbrăcat într-o uniformă nouă, călca tacticos păstrând un ritm destul de lent pentru ca nu cumva să se obosească tovarăşul. Din când în când se mai oprea, ciulind urechile sau privind prin binoclu doar-doar va vedea ceva. Dar soarta era să fie vorba poetului „crudă de astă dată”, pentru că în ciuda timpului frumos, caracterizat printr-o după-amiază senină de toamnă nu se auzea şi nici nu se vedea vreun cerb. Pe măsură ce vremea trecea şi nu apărea nimic, atmosfera începea să fie din ce în ce mai tensionată, tovarăşul aplecase capul şi privea încruntat pe sub sprâncene cu buza de jos atârnându-i, fapt ce nu prevestea nimic bun. Fiecare dintre cei ce-l însoţeau, începuseră să fie preocupaţi în mintea lor de modul cum se vor descurca în situaţia unui eşec, astfel încât să nu plătească singur preţul insuccesului sau dacă se putea să nu plătească de loc. Numai aghiotantul şefului participa impasibil, inexpresiv, aşteptând doar ca totul să se termine şi dacă se putea cât mai repede, indiferent de rezultat. Inspectorul de la Bucureşti, era un tip deosebit de abil, care ştia să-şi salveze pielea din orice încurcătură şi în orice împrejurare, chiar dacă de multe ori mijloacele de care uzita nu erau cum se spune „cele mai ortodoxe”. Simţind cum şeful se uită la el din ce în ce mai insistent, şi aşteaptă un răspuns, o motivaţie, eventual o sugestie pentru ce ar trebui făcut, se aproapie de tehnicianul de vânătoare ca şi cum ar vrea să se consulte cu acesta. Intuind probabil „furtuna” ce urma să vină din partea tovarăşului, inspectorul începe să-i pună în şoaptă întrebări cu privire la activitatea de vânătoare cu turişti străini, sau cu „nemţi”, cum aceştia erau denumiţi generic în modul cel mai curent şi mai impropriu. Deşi întreba în şoaptă pentru a nu deranja vezi Doamne vânatul, totuşi avea grijă ca tovarăşul să audă totul, şi în caz că avea impresia că nu auzise, mai repeta întrebarea, sau chiar şi răspunsul pentru a fi convins că înţelesese bine. La început întrebările se refereau la situaţia de ansamblu cu privire la boncănitul cerbilor în anul respectiv şi apoi continuau: - Dacă au fost mulţi nemţi la vânătoare? - Dacă au reuşit toţi să împuşte? - Dacă au împuşcat ceva deosebit? - Dacă au fost mulţumiţi?… şi aşa mai departe. Cum Iosif răspundea afirmativ şi cu o anumită satisfacţie la toate întrebările la un moment dat Ceauşescu se opreşte şi exclamă puţin bâlbâit din cauza indignării: - Aau foost străini la vânătoare şi pe aici unde suntem noi acum? Inspectorul auzind întrebarea, lasă pe tehnician să dea singur răspunsul, se preface foarte preocupat de ceva ce i se păru-se că vede pe versantul din faţă. Puse binoclul la ochi şi se îndepărtă câţiva paşi pentru a se putea lămuri mai bine asupra celor ce observase, în timp ce Iosif buimăcit de întrebare nici nu ştia ce să răspundă. Adevărul era că fuseseră vânători străini şi acolo, şi aceasta putea să fie cauza unor consecinţe foarte grave în actuala conjunctură, deşi din punct de vedere legal fondul respectiv nu făcea parte din categoria celor rezervate demnitarilor (anexa 1 cum se spunea), şi deci normal nu ar fi putut fi tras la răspundere pentru aceasta. Când se pregătea să răspundă informând real cum fusese, î-şi aduse aminte: dacă tovarăşu’ va spune că de aceea nu este vânat pentru că a fost împuşcat tot cu străinii? Se răzgândi, şi vru imediat să răspundă că nu fuseseră şi astfel nu se mai putea pune problema lipsei de politeţe şi de respect faţă de preşedintele ţării, prin faptul că era dus la vânătoare pe un teren ce fusese deja vânat de alţii. Când tocmai se hotărî să dea un răspuns negativ, şi vru să-şi deschidă gura, îşi aminti cu groază: Dar dacă va pune securitatea să ancheteze prin mijloacele lor specifice dacă este adevărat sau nu? Cu şeful securităţii din zonă erau prieteni buni, că şi acesta era vânător, dar oare cum va reacţiona într-o astfel de situaţie ? Va mai ţine cont de prietenia lor ? În acest timp Ceauşescu iritat de lipsa de promptitudine a răspunsului la întrebare repetă şi mai indignat şi mai bâlbâit aceeaşi întrebare: - Nnnu auzi? Aaau fost ppe aa-ci strrăini la vânătoare? şi privi încruntat la tehnician. Iosif păli, privi spre inspectorul din Bucureşti vrând parcă să-i ceară sprijinul, dar acesta se făcea că e şi mai preocupat de căutarea cu binoclul a cerbului pe coasta din faţă. Socoti în final că cea mai bună minciună tot adevărul rămâne şi zise cam cu jumătate de gură: - Da, au fost aici străini. Apoi se grăbi să mai adauge: - Dar să ştiţi că nu au împuşcat nimica. Bietul tehnician nu apucă să termine de rostit răspunsul, că preşedintele începu-se să urle, gesticulând şi bâlbâindu-se cumplit de parcă acuma credeai că intră într-o criză de epilepsie: - Da, ce credeţi voi? - Cine sunt eu? - Mă aduceţi la vânătoare unde aţi fost mai întâi voi cu străinii? - Ce înseamnă asta? - Nu vă este ruşine? O să ajungeţi să vindeţi totul străinilor, până şi ţara! După ce o ţinut aşa preţ de câteva minute, ridică mâna dreaptă arătând cu un gest larg spre versantul pe care se uita inspectorul şi strigă de parcă ar fi fost la o mare adunare populară: - Să nu mai vină niminea străini la vânătoare! Văzând paloarea apărută pe chipul lui Iosif şi pentru a sublinia şi întări cele spuse mai adaugă ridicând şi mai sus tonul: - Cu voi vorbesc, cu amândoi şi uitându-se la inspectorul de vânătoare care lăsase între timp binoclul jos şi luase poziţia de drepţi, mai adăugă răspicat: Aţi auzit ? Cei doi au confirmat luând poziţia de drepţi, iar preşedintele, fără să mai aştepte vreun răspuns, făcu stânga împrejur şi urmat de aghiotant începu să coboare repede pe potecă, îndreptându-se spre coloana de maşini. Ajuns la capătul drumului forestier, dând cu ochii de primul secretar la ocărât şi pe acesta făcându-l albie de porci pentru că vându-se judeţul străinilor, şi fără să-şi ia rămas bun de la cineva, a părăsit acele meleaguri pitoreşti unde ar fi trebuit să împuşte cerbul cel mare al belgianului, cum îl botezaseră pădurarii. Ulterior am auzit că tovarăşii din conducerea superioară de partid şi de stat, au luat o atitudine foarte fermă şi hotărâtă de susţinere a acestei decizii de sistare a vânătorii cu străini, aducând şi dânşii prin datele ce le deţineau sau pur şi simplu le inventau, argumente, arătând cum erau corupţi pădurarii prin cadourile ce le primeau de la străini, cum în schimbul acestor cadouri permiteau să fie jecmănit tezaurul nostru vânătoresc, ce abuzuri făceau aceşti străini, cum profitau de săracele noastre ghide de la OJT, pentru un pachet de ţigări străine, o brichetă sau o pereche de ciorapi, cât şi multe altele. Şi uite aşa, cum spune olteanul, o făcurăm şi pe asta muică, reuşind să oprim vânătoarea cu turişti străini pentru a beneficia numai poporul nostru harnic şi muncitor de vânat, una din marile noastre bogăţii (bineînţeles poporul beneficia mai mult prin reprezentantul său). S-a emis imediat un decret prezidenţial de sistare a turismului prin vânătoarea cu străini, şi ţara a rămas fără o importantă posibilitate de realizare a unui însemnat profit valutar chiar în momentul când se făceau cele mai mari eforturi de achitare a datoriei externe. Datoria externă a ţării până la urmă s-a plătit; cu lumina întreruptă, cu încălzirea şi apa caldă raţionalizate, cu program de trei ore la televizor şi cu multe alte constrângeri că românul ştie să rabde şi nici mămăliga nu explodează oricât ar fi de fierbinte; cel mult face fâs aşa cum a mai făcut şi altă dată. Comentariile nu au întârziat să apară… Ulterior s-a constatat totuşi că deşi ţările vecine nu au sistat nici o clipă vânătoarea cu străinii, au şi în prezent efective de vânat tot aşa de bune ca şi noi, dacă nu şi mai bune.
(Apărut în Agricultorul roman, Nr. 4 (136), aprilie 2010)
