Scrisoare deschisă Domnului Ministru Gheorghe Fluture,
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
Încep prin a vă felicita pentru înalta demnitate în care aţi fost investit şi sincer mă bucur că un silvicultor ca Dvs., cu vechi state de funcţii şi realizări profesionale notabile, a ajuns să conducă destinele ecosistemului agro-silvic al României. Aşa cum v-am cunoscut când eraţi director la D.S. Suceava, una din cele mai forestiere zone ale ţării, am convingerea că deciziile Dvs., dacă nu vor fi subordonate unor interese politice, vor duce cu siguranţă mai mult decât oricând la o dezvoltare durabilă şi eficientă a întregului ecosistem forestier. Întrucât cu ocazia întâlnirii organizate cu Dvs. pe problema ursului brun la data de 17 ian. 2005 la sediul Ministerului, nu am reuşit să vă informez personal asupra unor aspecte legate de tema dezbătută, mă văd silit să folosesc această cale, cu rugămintea de a mă scuza dacă am încălcat astfel anumite norme protocolare. Doresc pentru început să vă informez că am o experienţă de peste 40 de ani în cercetarea şi managementul ursului brun, sunt singurul autor român al eco-etologiei acestei specii, editată în anul 1998 la prestigioasa editură CERES (lucrare ce urmează să apară în acest an şi în străinătate) şi am în curs de editare la aceeaşi editură o Etologie cinegetică care într-un fel, are printre eroii principali” tot ursul nostru brun. Deşi din momentul declanşării de către fundaţia AVES a acestei „crize a ursului din România” am publicat numeroase articole şi lucrări pe care le-am trimis prin telefax şi la biroul de specialitate al Ministerului Dvs., fiind convins că sunteţi într-o criză acută de timp, voi face o sinteză, care sper să vă ajute la formarea unei imagini cât mai reale a problematicii, pentru a lua decizia dorită în cunoştinţă de cauză. Cu tot respectul, nu mă pot abţine să nu declar că mă încearcă un sentiment de silă când văd atâta ipocrizie din partea unora, întrucât ştiu cu certitudinea profesionistului cu experienţă de o viaţă de om în eco-etologia vieţii sălbatice, a vânatului în special şi a ursului în mod deosebit, că de fapt în prezent nu există nici o problemă cu urşii bruni din ţara noastră şi nici cu cei din Harghita, Braşov sau Covasna. Probleme au fost până în anul 1970 când efectivele de urşi chiar şi în Harghita erau sub punctul critic, abia atingând 250-260 de exemplare şi într-adevăr specia era în situaţia de a fi sau a nu fi. Atunci, din acest motiv, am început aplicarea unor măsuri deosebite de ocrotire a urşilor ce includeau: în primul rând paza, apoi hrănirea suplimentară şi monitorizarea prin efectuarea de observaţii permanente la acele locuri. Monitorizarea se făcea, ca de altfel şi astăzi, din observatoare special amenajate, ce au fost botezate de către unii ca fiind de tip Harghita. Probleme au mai fost apoi între anii 1987-1989 când se pierduse măsura ocrotirii urşilor, când numărul lor depăşise cu de 3 ori efectivul optim şi când făceau anual însemnate pagube în şeptelul de animale domestice aflate la păşunat. Volumul acestor pagube se ridica uneori şi la nivelul record de 700-800 buc. bovine, 500-600 buc. ovine, iar în păduri urşii decojeau arbori de răşinoase de pe mai mult de 1000 ha. Cei ce au vizitat în acea perioadă staţiunea balneo-climaterică Tuşnad-Băi îşi aduc încă aminte probabil că nu puteau să circule prin localitate în timpul nopţii decât în grupuri organizate sau însoţiţi de bodyguarzi locali care pentru suma de 50 lei le asigurau protecţia faţă de urşii ce se plimbau nestingheriţi pe alei. De asemenea, urşii din Harghita au mai fost în pericol între anii1990-’94, ’95, când prin pădurile noastre harghitene se găseau cu zecile, cadavre de urşi jupuite a căror blănuri luaseră drumul Budapestei, de unde unele treceau în Europa occidentală. După cum declara atunci unul din Secretarii de Stat ai autorităţii publice centrale ce răspundea de silvicultură, într-un singur tren pe traseul Curtici-Budapesta la un control de rutină al organelor de frontieră au fost găsite 6 blănuri de urşi ce nu aveau stăpâni. Acum nu sunt probleme cu urşii, ci sunt cu cei ce vor să profite prin orice mijloace şi fără nici un fel de scrupule, de pe urma acestor animale aflate în topul vieţii sălbatice româneşti. Nu doresc să intru în polemică pe această temă cu nimeni, însă mă simt obligat să clarific lucrurile în numele colegilor mei de muncă dintre care o parte sunt încă în activitate, unii sunt pensionari, iar alţii au trecut deja în lumea drepţilor. Cu aceşti colegi, am reuşit muncind împreună mai bine de 40 de ani, cu foarte multe sacrificii personale, să realizăm o adevărată şcoală managerială de gestionare durabilă a faunei sălbatice de interes vânătoresc din judeţul Harghita. Recunoaşterea acestei munci, a fost apreciată de către cunoscători, de specialiştii din ţară şi străinătate cu ocazia numeroaselor simpozioane şi a manifestărilor ştiinţifice organizate în decursul timpului pe această temă. De asemenea mă simt obligat, mai ales faţă de cetăţenii de bună credinţă ai României care au fost dezinformaţi în ceea ce priveşte situaţia ursului brun din ţara noastră. Consider că experienţa mea de peste 40 de ani în domeniul gestionării faunei sălbatice, numeroasele lucrări publicate în acest domeniu în ţară şi în străinătate şi nu în ultimul rând confirmarea mea ca expert pentru România în urs brun al Asociaţiei Internaţionale de Cercetare şi Management a Ursului (International Association for Bear Research and Management) cu sediul în SUA şi care are peste 700 de membri în 46 de ţări, apreciez nu numai că mă îndreptăţeşte ci chiar mă obligă să exprim un punct de vedere competent şi oficial în acest domeniu. Urşii, au în decursul unui an calendaristic două momente critice legate de hrană şi de hrănire. Primul şi cel mai dificil este toamna când se pregătesc pentru iernare, iar celălalt destul de critic este primăvara, când după vicisitudinile şi gerurile prin care au trecut, au un mare deficit energetic ce trebuie repede compensat întrucât urmează perioada de reproducere. Pentru a se compensa dezechilibrul creat prin efectele negative ale implicării omului în habitatul urşilor şi care au generat dificultăţi în ce priveşte găsirea hranei mai ales în aceste perioade critice, au fost înfiinţate puncte de hrănire, pe lângă care s-au construit acele observatoare pentru urşi. Observatoarele sunt construite pe două niveluri. La parter există un depozit de furaje realizat din beton, piatră sau căramidă, pentru ca hrana să fie în siguranţă, iar la etaj o cameră care poate adăposti una sau mai multe persoane şi care serveşte nevoilor de administrare a terenului de vânătoare, inclusiv pentru efectuarea de observaţii la urşi şi alte animale sălbatice ce vin la aceste puncte de hrănire. La observatoare se fac aproape tot timpul observaţii, mai puţin vara, respectiv primăvara şi toamna în perioadele când animalele sălbatice găsesc hrană în natură. Aceste locuri de hrănire sunt concomitent şi puncte de monitorizare a animalelor sălbatice, putându-se astfel realiza prin observaţii sistematice o evaluare atât cantitativă cât şi calitativă a mărimii populaţiilor pentru toate speciile ce le frecventează. Locurile de hrănire unde animalele găsesc hrană din abundenţă, nu constituie ceva artificial, rupt din contextul natural al vieţii lor sălbatice. Situaţii similare în natură pot fi întâlnite frecvent, atunci când există o fructificaţie abundentă la diferitele specii forestiere cum ar fi fagul sau stejarul şi când jirul, respectiv ghinda, poate fi găsită la discreţie de urşi, precum şi de alte specii. Un alt mare avantaj al acestor puncte de hrănire şi observare este şi acela că aici se poate efectua şi cunoscuta selecţie artificială a vânatului prin recoltarea exemplarelor accidentate, rău conformate, mult prea bătrâne, cu comportament deficitar etc. şi care nu sunt dorite în viitoarele populaţii. Referitor la numărul de urşi ce se recoltează anual prin împuşcare, trebuie să precizăm că acesta este aproape nesemnificativ comparativ cu efectivele. La nivelul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, efectivele optime sunt depăşite cu peste 6oo exemplare, iar cotele aprobate sunt sub 10% din efectivele existente, în timp ce recoltele realizate nu ajung niciodată la 50% din cotele alocate. Pentru a avea o imagine cât mai concludentă asupra principiilor de gestionare a faunei cinegetice, menţionăm că în Ungaria anual se recoltează prin împuşcare: la cerb comun peste 68% din efectivele existente, iar la mistreţ peste 97% din ele; urşi ungurii nu împuşcă pentru că nu au (datele se referă la anul 1992 şi au fost comunicate oficial de către autoritatea publică centrală care coordonează activitatea de vânătoare din cadrul Ministerului Agriculturii din R. Ungară). În încheiere doresc să punctez câteva concluzii şi sugestii personale: 1.Acei urşi supranumerici ce depăşesc efectivele optime, nu se evidenţiază sau poate mai bine zis nu se remarcă în prezent, prin pagubele ce le produc în zonele unde trăiesc, întrucât li se asigură hrană suplimentară la punctele de observaţie şi monitorizare mai ales în perioadele critice ale existenţei lor, când de regulă fac daune însemnate. 2. Observatoarele de urşi aşa zise tip Harghita nu sunt altceva decât puncte de lucru unde se efectuează monitorizarea faunei sălbatice în cadrul unui program de monitoring cinegetic, ce are ca obiectiv fundamental gestionarea durabilă a vieţii sălbatice. Faptul că la aceste locuri vin cu prioritate urşii mai ales primăvara şi toamna, nu înseamnă ca au fost destinate numai lor, ci se datorează faptului că ursul este situat în vârful piramidei eltoniene, fiind specia dominantă a ecosistemului. 3. Extragerea anuală prin împuşcare a unui anumit număr de urşi în cadrul unor cote riguros stabilite şi monitorizate este obligatorie, întrucât ursul în fauna noastră sălbatică este o specie răpitoare dominantă şi înmulţirea lui necontrolată ar duce la eliminarea altor specii cu care acesta cohabitează. Vânarea urşilor cu vânători străini este indicată mai ales din motive economice şi se realizează în interesul gestionării durabile a întregii faune sălbatice, inclusiv a urşilor, întrucât sumele astfel obţinute sunt destinate pazei şi ocrotirii vânatului. Cu cât aceste sume sunt mai mari, evident, cu atât pot fi mai bine gestionate fondurile de vânătoare de unde ele provin. Această extragere selectivă a urşilor în vederea menţinerii speciei în limite optime, este din punct de vedere ecologic cel mai indicat să se efectueze la punctele de hrănire şi monitorizare şi nicidecum la goană. Avantajul constă în faptul că la aceste puncte se pot alege exemplarele de selecţie (retardate, accidentate, bolnave etc.), nu se împuşcă accidental femele cu pui, riscul de a răni vânatul este mult mai mic şi de aici şi riscul de a avea accidente de vânătoare este mult diminuat. În cazul vânării la goană, toate aceste avantaje devin dezavantaje şi în afară de aceasta goana constituie un stress foarte puternic pentru întreaga viaţă sălbatică, care este obligată să fugă din faţa gonacilor. O goană pentru un ecosistem este echivalentă cu un război sau o invazie de popoare migratoare pentru o comunitate umană stabilă, aşa cum se întâmpla în evul mediu. Chiar dacă se admite această metodă consider că pentru a limita stresul este necesar ca numărul gonacilor să fie cât mai mic posibil, respectiv maximum cât numărul vânătorilor iar goana să se facă într-un fond de vânătoare cel mult odată pe an. Consider că singura metodă mai ecologică de vânare în afara celei de la punctele de monitorizare este prin dibuit. 4. In ceea ce priveşte gestionarea durabilă a faunei sălbatice, consider că este necesară o mai mare transparenţă şi o mai bună comunicare cu publicul şi mai ales cu mass-media, atât din partea organelor abilitate ale statului cât şi a specialiştilor, pentru a nu se da posibilitatea speculării acestei lipse de informare de către prezumtivi impostori în scopul egoist al obţinerii unor sponsorizări ilegale sau chiar al unor manipulări ori şantaje, compromiţând imaginea externă a României.
(Publicată în Agricultorul român, Nr. 2(74), februarie 2005, p. 4-5)
